Adrian Erbiceanu – „Același veac, același leat (Glossă)
Avându-și originea la curtea regală spaniolă a sfârșitului de secol XIV și reprezentată strălucit în literatura română de Mihai Eminescu, glosa este specia lirică presupunând caracter gnomic și/sau filosofic, din moment ce meditația poetului se face remarcată în enunțuri cu aspect aforistic, sentențios, surprinzând adevăruri general valabile și evidențiind efemeritatea omului și a iluziilor sale, în contrast cu eternitatea timpului.
Toate aceste trăsături apar și în „Același veac, același leat (Glossă)”, creație aparținând poetului româno-canadian ADRIAN ERBICEANU, unul dintre foarte puținii creatori (dacă nu chiar singurul) care s-au încumetat să abordeze acest tip de poezie cu formă fixă după superba scriere eminesciană.
Conform structurii clasice a speciei, și creația lui Adrian Erbiceanu are zece octete (să nu uităm simbolistica cifrei „opt”, ca număr al desăvârșirii, al concordanței în corespondența contrariilor), în strofa nucleu fiind exprimate, aforistic, câteva adevăruri general valabile constatate în timpul existenței umane marcate de trecerea timpului și întărite în strofa a zecea, reluare a celei dintâi în ordine inversă.
Strofa nucleu sau mottoul sugerează principalele teme ale creației, cum ar fi timpul în trecerea sa ireversibilă („Cât timpul risipit în van/ […] /Șterge răbojul an cu an”) și atitudinea „din inocență și răsfăț” în fața vieții, zădărnicia existenței umane văzute ca un „frunziș destrămat”, pe care nu-l trece nimeni cu vederea și nici nu învață nimic din el, autoironia evidențiind un om detașat de întâmplările vieții de zi cu zi ori abordându-le tale quale.
Viața este plină de vicisitudini („Sub greutăți mă încovoi/ Văzând cum toate cad în lut”) și, oricât s-a străduit, poetul nu a reușit să-și împlinească idealurile („Spre țărmuri greu de cucerit/ Mă poartă încă-același dor”), fiindcă „din câte mi s-au dat-luat,/ fără vreo urmă de succes”, nu a realizat nimic, toate au fost doar o „iluzie cu chip uman”, acest lucru aflându-se sub semnul destinului, astfel că acela căruia nu i-a fost dat să se ridice la înălțimea absolutului devine „rătăcit” în propriul sine când „cu umbra, viața o măsor/ rotindu-mă prin zodiac/ precum un bidiviu sub hăț”.
Nici la vârsta senectuții („Spre toamnă brațele se-ntind/ Ca niște ramuri de copac”) poetul nu reușește să-și lumineze nedumerirea, să-și explice capcanele întâlnite în întreaga sa existență, cele care i-au împiedicat realizarea visurilor: „În mine vin și se petrec/ Furtuni după furtuni, mereu,/ -Alergătură și eșec-/ Dezlănțuiri în apogeu,/ Edificat cercând s-ajung”. De aceea, dezamăgirile care l-au marcat îl fac să se retragă în sine („Că răscolit, cu dinadins,/ În mine însumi m-am retras”), conștient că numai cunoașterea de sine și ataraxia sunt singurele lucruri care îl ajută să învingă timpul necruțător: „Dând clipei sufletul-obol/ Să se destăinuie, profan,/ Când rătăcit, din gol în gol, /Șterge răbojul, an de an”.
Retras în propriul sine, poetul trăiește acut sentimente duale încercând să disocieze binele de rău („Întorc o vorbă și găsesc/Mocnind în ea, un adevăr/ […] / Dar nu-l rostesc, ci îl ascund,/ Când în
ce-i rău, când în ce-i bun…”), încercând ca „glasul tainic” din sufletul său să-i diferențieze atitudinea „între ce-i nou și ce-i etern”, nereușind să se desprindă de trecerea inexorabilă a timpului și de consecințele sale amare: „Dar eu, în mine rătăcit,/ Cu umbra viața o măsor,/ […] / Încât zadarnic mă prefac/ Din inocență sau răsfăț”.
Prin reluarea, în final, a strofei motto, dar în ordinea inversă a versurilor, poetul amplifică sentimentele sale, iar caracterul sentențios al enunțurilor fundamentează experiențele existențiale, preferând armonizarea și echilibrarea trăirilor, tot ce gândește și întreprinde, respingând prozaismul lumii materiale, întrucât spiritul său tinde spre absolut, întreaga glosă dând măsura harului înnăscut al unui poet ale cărui talent și măiestrie artistică se manifestă cu asupra de măsură în întreaga sa operă.
|
Nicolae Dina 10/9/2020 |
Contact: |
|
|
