Centenar Alexandru Macedonski
Extrem de interesante și atractive, polemicile pe care ni le dezvăluie istoria literaturii române pigmentează cu un farmec special parcursul scriitoricesc al multor truditori ai condeiului. Probe incontestabile ale unor atitudini deseori războinice, polemicile literare fascinează afectiv, fiecare „aventură conflictuală” sfârșindu-se printr-un deznodământ propriu, de multe ori neprevăzut. O polemică presupune întotdeauna cel puțin doi „participanți” și comportă, invariabil, un obiect și un cod cu care aceștia sunt de acord, dar și opinii contradictorii în baza unor opțiuni estetice, etice sau chiar economice. În lipsa acestor elemente, nu se poate vorbi despre o polemică, ci doar de simple manifestări divergente. Este lesne de constatat că astăzi nu prea mai există polemici, polemiștii devenind numai pamfletari, pretinși formatori de opinie sau producători de expresii injurioase, cauza principală fiind interdicția impusă de diverse organizații locale sau străine care cred că dețin adevărul.
Polemicile lui Alexandru Macedonski (1854-1920) ilustrează un caz aparte în istoria literară pe care prezentul eseu îl va evoca în continuare.
Inițiator al cenaclului și revistei „Literatorul”, supranumit „poetul rondelurilor”, este considerat primul reprezentant român al simbolismului. Poetul a susținut fervent modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă dispută cu junimiștii, împrejurare care i-a afectat serios cariera și viața.
Opera lui Macedonski include, în principal, poezie, proză și dramaturgie. Proza este predominant autobiografică, trădând căutarea de sine, confesiunea relevând obsesii și reprimări esențiale, cu reveniri constante la copilăria sa, văzută în lumina unui conservatorism aristocratic, idilic și patriarhal. Dacă creația dramatică este mai puțin reușită, o însemnată realizare a avut-o ca traducător din operele lui Shakespeare, Byron, Th. Gautier, Rollinat. Opera sa poetică este variată, cuprinzând specii diverse: poem, satiră, epigramă, rondel, sonet, psalm, dovedind un limbaj artistic de mare rafinament. Poezia lui Macedonski este eclectică, folosind elemente împrumutate din parnasianism, simbolism și romantism. Într-o primă etapă, până în 1890, scrie poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi și cu un pronunțat caracter satiric. Ciclul „Nopților” este marcat de un abundent retorism, inspirat de volumul „Nopți” al poetului romantic francez Afred de Musset. După anul 1980, lirica macedonskiană trece printr-un evident proces de esențializare. Scrie „Rondelurile”, renunțând la retorismul primei etape și imprimând poeziei o profundă muzicalitate: „Rondelul rozelor”, „Rondelul rozelor ce mor”, „Rondelul apei din grădina japonezului”, „Rondelul câinelui”, „Rondelul lucrurilor”. Ca teoretician al simbolismului și promotor al noii poezii, a publicat „Arta versului” (1890) și „Poezia viitorului” (1892).
Alexandru Macedonski a avut o serie de ciudățenii temperamentale, fiind din această cauză receptat în epocă drept un personaj funambulesc și extravagant pe care Caragiale cu umorul său îl numise „poetul Macabrovski”. Era o fire excesivă și un mare orgolios. A fost poate cel mai orgolios poet român. Se spune că la ședințele cenaclului său, „Literatorul”, stătea pe un tron special decorat de unul dintre băieții lui. Își aducea singur elogii. Îl încântau laudele și osanalele primite de la discipolii din cenaclul refăcut în ultimii ani de viață prin contribuțiile lui Cincinat Pavelescu, Șt. Petică, I. Pillat, Gala Galaction, Horia Furtună, P. Peltz, G. Bacovia, A. Maniu și T. Vianu. Convins de originea sa nobilă și înzestrarea de geniu al timpului, egolatru și egocentrist exacerbat, îi contesta lui Eminescu capacitatea pe care o considera formată prin cultura acumulată.
Toate aceste tare ale unui artist conștient de valoarea sa l-au împiedicat să facă politică și, în general, orice carieră, poetul intrând într-un soi de război permanent cu lumea, cu mediul literar, ba chiar cu cercul intimilor. Aceasta i-a atras un alt calificativ, acela de „fabricantul de ingrați”, aluzie la desele trădări din partea unor apropriați. Contra lui Coșbuc și Vlahuță publică epigrame răutăcioase. Cu „Junimea” a fost într-un război aproape permanent. A avut o atitudine antidinastică constantă, scrisul său conducând la arestarea lui în 1875. Atacat de adversari, după 1883 este stăpânit de o psihologie resentimentară, considerându-se persecutat de o lume mărginită, incapabilă să-l înțeleagă. Fără îndoială, cel mai mare rău pe care singur și l-a făcut a fost promovarea unei atitudini negativiste energice față de iluștrii săi contemporani V. Alecsandri, M Eminescu și I. L. Caragiale.
Polemica cu Vasile Alecsandri. Cu toate că se declara un mare admirator al „Bardului de la Mircești”, în anul 1882, după ce lui Alecsandri i s-a decernat Marele Premiu al Academiei (1881) pentru întreaga sa operă, Macedonski izbucnește fără reținere, publicând în trei numere ale „Literatorului” (8, 9 și 10) o analiză critică cu scopul vădit de a distruge mitul infaibilității poetului, imputându-i comparații forțate, rime false, erori de construcție și de sens al cuvintelor, îi neagă puterea de creație și îl acuză că și-a însușit poezii din creația populară.
Alecsandri i-a răspuns prin drama „Fântâna Blanduziei” în care transpare personalitatea sa în Horațiu și cea a lui Macedonski în invidiosul poet Zoil. Macedonski îi răspunde cu o epigramă: „Cuprins de-al gloriei nesațiu / Albit de ani dar tot copil, / E lesne să mă faci Zoil / Când singur tu te faci Horațiu”. Abia în 1883 junimiștii ripostează la aceste atacuri printr-o recenzie devastatoare la volumul lui Macedonski „Poezii” semnată de Petru Th. Missir. Polemica se încheie aici și Macedonski revine la admirația dinaintea polemicii, recunoscând în Alecsandri un mare poet.
Polemica cu Mihai Eminescu. Dacă în 1878 Macedonski îl elogia pe Mihai Eminescu, relațiile dintre cei doi s-au deteriorat o dată cu schimbarea viziunii politice a lui Macedonski care devenise din conservator, liberal. În urma articolelor „Naționalitate și cosmopolitism” (1881) și „Materialuri etnologice” (1882), Macedonski se plângea de atacurile repetate ale „confratelui” Eminescu, unele nesemnate, care îl acuzau de escrocherii și falsuri comise în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă, încă din 1879. Zece ani mai târziu, în anul 1892, poetul amintea în „Literatorul”: „Pe la 1882 înflorea în București grosolănia de injurii a ziarului Timpul...Eminescu, gloria contemporană a erei nouă dar necunoscut pe atunci, fără să-i fi făcut vreun rău, nu scăpa nici un prilej să mă ultragieze. Ani consecutivi Eminescu mă isbi sub propria semnătură întrebuințând calomnia și invectivele. Nici familia mea nu fu respectată”.
În 1883, Alexandru Macedonski a scris epigrama „inofensivă” ale cărei urmări catastrofale nu le-a putut bănui, consecințele dezastruoase afectându-i ulterior cariera și întreaga viață: „Un X...pretins poet-acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum.../ L-aș plânge dacă-n balamuc / Destinul lui n-ar fi mai bun / Căci până ieri a fost năuc / Și nu e azi decât nebun”. În urma acestei epigrame, a fost aspru sancționat de societate care printr-o rară unanimitate și-a dat mâna în a-l declara mort moralmente pe cel care a avut nesăbuința de a arunca crudele sarcasme la adresa marelui poet când boala tocmai îl doborâse. Macedonski încearcă să se disculpe, dar gazetele refuză să-l publice, abonații „Literatorului” îi returnează ziarul. Societatea aristocratică, foarte influențată de Maiorescu, încetează să-l mai ajute.
Polemica cu Ion Luca Caragiale. În noiembrie 1895, Caragiale publică o recenzie a volumului „Excelsior” a lui Macedonski, plină de ironie, în articolul „Despre Macedonski”. La rândul său, acesta scrie în revista scoasă împreună cu Eugen Văian „Liga ortodoxă”, sub pseudonimul „Sallustiu”, mai multe articole împotriva lui Caragiale. În decembrie 1901, Macedonski îl sprijină pe Constantin Al. Ionescu-Caion în acuzația împotriva lui Caragiale că acesta ar fi plagiat în „Năpasta” pe închipuitul autor maghiar Kemeny. Macedonski, orbit de resentimente împotriva celui care îl atacase în „Moftul român”, nu a fost capabil a vedea impostura din acuzațiile lui Caion publicate în „Revista literară”, care pentru a-și prezenta cazul de plagiat a ticluit o carte în limba maghiară în întregime.
În drum spre țară, Macedonski află în Germania despre moartea lui Caragiale și scrie o scrisoare datata 28 iunie 1912 ziarului „Adevărul”: „Domnule Director, Destul de greu bolnav, aici, unde am fost nevoit să-mi întrerup călătoria spre București, aflu cu o nemărginită durere despre moartea lui Caragiale. Ne loveam adesea pentru că ne iubeam mult. Pierd în el un rar prieten și țara un uriaș al condeiului. Unele dintre scrierile lui vor rămâne o veșnică podoabă a literaturii noastre. Caragiale a respectat limba așa cum nu se face de mulți și stilul său este cu desăvârșire admirabil. Humorist prin excelență - deși inimă bună - el era poate superior lui Mark Twain. Ca om, era un fermecător - iar instrucțiunea pe care și-o însușise era dintre cele mai vaste. Recurg la organul dumneavoastră de publicitate spre a vă ruga să transmiteți familiei, împreună cu condoleanțele mele, expresiunea acestor sentimente”.
În ciuda tuturor bizareriilor de temperament și comportamentale, o dată cu trecerea timpului, Alexandru Macedonski a fost recunoscut ca unul dintre poeții români extrem de talentați. A avut și meritul de a fi ajutat la începuturile activității lor literare numeroși tineri înzestrați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu pe care i-a publicat în „Literatorul” și pe Tudor Arghezi și Gala Galaction care au debutat în revista „Liga ortodoxă”. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române în anul 2006.
Michigan USA
|
Dorin Nadrau 10/8/2020 |
Contact: |
|
|
