Oare de ce ?
Oare de ce... se usucă frumoasele flori pe câmpuri?
De ce cad frunzele abia înmugurite de pe ramuri?
Oare de ce cad vulturii ca loviți și avioanele din cer,
De ce în apele tulburi ale mărilor și oceanelor, peștii pier?
Oare de ce flăcări neobosite, mistuie marile păduri?
Oare de ce apar boli, pe care nu poți să le înduri?
De ce pământul nostru mare, este tot mai neliniștit,
De la suprafață până în adâncurile lui fără sfârșit?
Oare de ce plâng mamele, ținând în brațe, bolnavii copii?
De ce suntem, speriați de viruși și aproape morți de vi?
DE CE?... De ce?... De ce?...de ce?...oare de ce?
Ne mai punem noi, unii la alții, fără să știm, întrebările?
Un singur gest născut din ură sau un nebunatic semn
Și poate fanaticii, stăpâni ai morții, chiar și fără vreun îndemn,
Cu atomul sau viruși, fără să le pese, sau să gândească, ne aruncă
În universul fără margini, sau poate, într-o groapă adâncă.
Dar... câte rele sunt pornite și încă noi, pe toate, nu le știm
În hora morții, cam de multă de vreme, cu toții ne învârtim
Sau cine știe? dar la orice pas, ne poate aștepta un rău
De nu-ți vine, nici cu mască protectoare, să mai ieși din cuibul tău.
Tot mai puțin, vezi prin parcuri, lume și jocuri de copii
Stau tot mai mulți ascunși de boală, în neajutoratele lor colivii.
Nu mai vezi nici zbor neîntrerupt, pe cer, de păsări călătoare
Nici săgeți de pești, ce zburdă-n apele tulburi, curgătoare.
Nu mai avem noaptea, vise de dragoste, cu zâmbete înfășat
Sunt tot mai puțini prunci, la sânul mamelor la alăptat.
Puține tractoare mai răsturnă brazde adânci, pe câmpul roditor
Nu mai vezi copii la școală, în pauza dintre ore, sărind într-un picior!
Unde-i dragostea dintre oameni, de e ziuă bună sau e seară,
Mersul liniștit la muncă, fără frica de virusul ce ne omoară?
Sau mame venite de la cumpărături, fericite, cu vești bune?
Cocoșați de ani în parcuri, stând pe bănci, bătrâni bătrâne?
Când vom mai putea străbate, minunatele alei și bulevarde,
Fără să simți cum în al tău spate, ceva ce nu-l ști, dar greu te arde?
Când vom putea să stăm pe iarba verde, ce-i atât de odihnitoare,
Fără să simțim mușcătura, unei insecte sau căpușe, ce te doare?
De ce Doamne!... de ce?... Nu-i îndrepți pe cei ce fac așa păcate?
Ei nu trebuie să știe, că numai TU poți, să faci pe lume dreptate?
Voi...cei care puneți, fără să știm, adesea fericirea noastră la mezat
Pentru ce vreți să distrugeți, tot ce cu atâta greu, omenirea a adunat?
Nu vă este milă nici de copiii voștri, care nu vor putea supraviețui,
În deșerturi fără margini, dealuri fără păduri, pământuri sterpe pe câmpii?
Lăsați copiii, în voia lor, spre cinstea voastră, în aer curat să crească
De la tânăr, până la cel mai bătrân, să cunoască bunătatea voastră
Peștii în apele pământului, spre hrana noastră, să se înmulțească
Păsările cerului și animalele pădurilor, în cuiburile lor să trăiască
Planeta noastră, cu tot ce-i bun în ea, pentru urmași să supraviețuiască.
Achim Bucutea /Toronto
|
