Poezii pentru o seară rece de toamnă autentică
ALAINAȚI-VĂ SUFLETUL CU ELE.
SCORMONIND PRIN COLB DE VEACURI
Scormonind prin colb de veacuri așezat în cărți bătrâne,
Dau de vechi letopisețe din a vremilor țâțâne,
Unde scris-au cronicarii ce mi-a fost în timpul lor,
Pravile din spre domnie, un război, ori vre-un omor,
Ce biserici înălțat-au fie-aproape de ceresc,
Ce cetăți mai întărit-au fie scut la omenesc,
Ce moșii mai împărțit-au, câte altele luară,
Câte capete tăiat-au trădătorilor de țară.
Câți vrăjmași pe la hotare ne cercară vitejia,
Câți călcară astă vatră săturându-și lăcomia,
Câți din cei din împrejururi prieteni fost-au la nevoi,
Câți vecini necumsecade am avut pe lîngă noi.
Cum vitejii domni de-atuncea tot urmatu-și-au ursita
Să-mplinească voia sorții, cum vre-un pusnic sorocit-a,
Cum norodul și cu domnii preasmeriți și în credință,
Cu Hristos în gând și-n suflet, s-au ’nălțat în biruință.
Cum prostime, talpa țării, neamul cel jertfelnicit
Tot rărit purtând războaie, răbdător și sărăcit,
A-nsfințit hotarul țării, brazda ce-o întoarce plugul,
Fie filă de pomelnic, ce s-aprindă iarăși rugul
Când va fi ca soarta țării să se afle-n cumpănire
Și când noi vom fi nădejdea să ne-o facem nepieire,
Că doar viața dată vamă ține neamul neînfrânt
Să răzbată printre veacuri, tot în locuI ăsta stând.
*
Asta spun cele hrisoave de pe rafturi prăfuite
Să nu treacă în uitare timpurile învechite,
Și să știm, c-aici în veacuri, vatra nu ne-a fost pustie,
Că noi suntem dar din ceruri și sămânță de vecie.
VORBĂ VECHE BĂTRÂNEASCĂ
Mi-e dor de-o vorbă veche, bătrânească
Ce are-n ea atâtea înțelesuri,
Rămasă din cea limba strămoșească
Cu tâlcul ei vrăjit, plin de eresuri.
În ceea vorbă-i multă-nțelepciune
Ce-au adunat-o-n veacuri de gândire
Strămoșii făcători de fapte bune
Ce au acum în ceruri izbăvire.
Nici nu gândim ce-avere ne lăsară
Și ce comoară-n grai e tăinuită,
Că vorba cea bătrână-i floare rară,
Ea înstelând cea limbă ce-i vorbită.
Prin ea legăm trecutul de departe
Cu mersul zilei cele-i de acum,
De-o mai vorbim nimic nu ne desparte
De-al nostru început, pe-acesta drum.
Bătrâna limbă fie-ne ca moaște-n
Biserica vorbirii românești,
Prin ea oricine-n lume recunoaște
C-aici am fost din timpuri strămoșești.
Că VATRA-i vatra noastră din-ceputuri,
Că MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu,
Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,
Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu.
Că ceia TROACĂ fosta-mi scăldătoarea
Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,
Că MUMA e atoateștiutoarea
Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.
Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie
Când mi-o GRĂIȚI , că bine îmi alegeți,
Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,
Cu ăi bătrâni puteți să vă-nțelegeți.
TRECÂND PRIN AL MEU GÎND
Eram copil, când toamna pe sfârșite
Veneau mocanii pe la noi prin sat,
Cu-n dric de mere, prune brumărite,
La schimb să de-a pe ceva de-mbucat.
Noi d-am fasole, cucuruz, slănină,
Fân pentru cai, sălaș colo-n poiată,
Ei ne spuneau tot întristați, la cină,
Ce-i pe la ei, prin munții lor de piatră.
Și tot atunci, pe la-nceput de iarnă
Îmi coborau ciobanii de la munte,
Prin margine de sat treceau în taină
Spre locuri de iernat, de ei știute.
Copil simțeam că lumea e mai largă
De cât ce-i peste dealu-mpădurit,
Că vița noastră-i veche și nu-i șagă
Că omu-i peste tot năpăstuit,
Că și-alții au necaz și bucurie,
Că-n jurul nostru e aceeași limbă,
Că de când lumea stăm în sărăcie,
Că viața e amară, rea și strâmbă.
Așa gândeam atunci, copil de-o șchioapă
Când îmi veneau străini la noi prin sat,
Oameni sărmani ca noi, aceeași apă,
Trecuți prin veacul asta, încurcat.
*
Azi nu mai trec prin satul meu mocanii
Că vremile sunt date la-noit,
Și nici n-am mai văzut trecând ciobanii
Decât prin visul meu, cel obosit.
Acolo-i țin și-i duc mereu cu mine
Când mă întorc în vremea de demult,
Mă rog la Domnul, fie-le mai bine
Că în necaz prea mult și-au petrecut.
ÎNTRISTAT SOROC
Motto: ,,De o vreme, viața noastră tulburată-i de furtună
Și-n potirele durerii dânsa toată le adună,
Iar din gustul amărelii, din necazuri și nevoi
Ca un fir de fum se-nalță spusa mea, până la voi”.
S-a schimbat de-acum țăranul, ce mi-a fost aici, pe vatră,
Stâlpul cel de veșnicie, ce crezutu-l-am odată
C-o rămâne-n veci-purure purtător de preacurat,
De-adevăr, de simțăminte, de fior neîntinat.
De corvoadă ne-ntreruptă de din zori și până-n seară,
De cea rugă la Măritul, plânsă-n lacrima-i amară,
De-nfrățitul lui cu țara și cu neamul în nevoi
Și cu viața-i dată vamă blestematului război.
Nu mai simte, ca odată, așteptata cea colindă,
Când, c-o lacrimă fierbinte sta cu pruncii lui în tindă
Amintindu-și cum odată, fost-a și el vestitor
Și apoi la satul roată, așteptatul urător.
Nu mai ține post de-o vreme, n-a mai fost la spovedit,
Nici la joc la popa-n șură că de-acuma-i învechit,
Nu mai sunt băndași să-i cânte pe doi poli și-un chil de vin
La vre-o nuntă, la botezuri, de iubire și de chin.
El, pălmașul, talpa țării, el smeritul răbdător,
Și-a uitat de-acum menirea, nu-i mai sfânt, nici jertfitor,
Nu mai are drag de huma ce i-a dat de-mbucătură,
E sătul de ploi, de vânturi, iarna-n ger, vara-n căldură.
Nici copii el nu mai face, că la ce de-acum să-i țină?
Să mi-i de-a la-nvățătură, ca apoi să-i bage vină
Că degeaba necăjit-a el și ei, vre-o zece ani
Ca s-ajungă-n țări străine robi la alții, pe doi bani?
D-apoi satul fără dânși, iute Doamne-mbătrănește
Și din tot ce-a fost odată, el de-acum se pustiește
Și se stinge-n priveghere ca un muc de lumânare,
Ca o rugă-nlăcrimată, cerșetoare de iertare.
*
El și satul, două inimi ce venitu-le-a sorocul
Să se stingă în tăcere, că sfârșitu-și-au norocul,
Și-au trăit de-acuma viața și-or rămâne să se știe
Fostă clipă de-nceputuri, puse-n cuib de veșnicie.
TAINELE POVEȘTILOR
În poveștile bătrâne, de milenii stau ascunse
Adevăruri trăitoare, umbra unor vremi apuse,
Ce-au răzbit lungimi de timpuri tot trecând din tată-n fii,
Și-au ajuns povesti frumoase ce le spunem la copii.
Cercetați-le mai bine, și-ți găsi ascunse-n ele
Lumi ce-au fost cândva aevea, liniștite ori rebele,
Cu-mpărați mai buni, mai aspri și cu mândri Feți-Frumoși,
Cu Ilene-Cosânzene, cu balauri fioroși.
Cu bătrâne vrăjitoare prin cei codri de aramă,
Cu fântâni cu apă vie, cu jivine fără seamă,
Cu tărâmuri de genune, ce îți dau ades fiori,
Și cu sfinte Vineri care, te învie dacă mori.
Vezi ce veche e povestea de din vremea cu balauri
Ce prin codri fără margini viețuiau pe-aceste plaiuri?
Erau timpuri de-nceputuri pentru neamul omenesc,
De-adevăruri bine-ascunse de acei ce povestesc.
Tu, cu mintea-ți dezghețată, te socoate de-nțelege
Cum era în cele timpuri, ce pe-atuncea era lege,
Ce minuni sunt adevăruri, câte astăzi s-au pierdut,
Câte taine-s în cuvinte, unde-i cela început?
Înțeleaptă e povestea, plină e de-nvățăminte,
Perle scoase la iveală din ce vremile nainte
Au păstrat, aibă urmașii, cum anume ca să facă
Fapte bune, nălțătoare, în această vreme seacă.
*
Multe-s spuse-ntr-o poveste de vei ști să le dezlegi
Și apoi, de-i fi în stare pe de-antregul să-nțelegi
Vremea ceea-ndepărtată ce făcutu-s-a uitare,
Unde fostu-ne-a atuncea, începutul de cărare.
|
Mircea Dorin Istrate 9/29/2020 |
Contact: |
|
|
