Miraculosul tâlc al naturii
Remarcabilul si inepuizabilul preot-poet Dumitru Ichim ne propune un nou volum surpriză din izbucul mereu proaspăt si bogat al creatiei sale. El ȋsi alătură cele 31 de poeme ale sale, celor 27 poeme scrise sau culese (si traduse) de Adrian Grauenfels ȋntr-un frumos volum cu o minunată copertă si cu ilustratii din arta nativ-americană pe care cei doi autori l-au ȋntitulat cu un fel de titlu experimental “Din poezia naivă a lumii” (Ed. Saga, Israel, 2020).
Poetul ne-a uimit recent cu noutatea “Psaltirii apocrife a Dreptului Iov” (Ed.Scoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015), a poemelor ȋnflăcărate din “Asa-i cânta ȋndrăgostitul din Sumer” (Ed. Scoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016) si a minunatelor 150 sonete, atât de entuziast primite de public, din “Tu stii că te iubesc” (Ed. Cathisma, Bucuresti, 2016), volume adăugate bogatei sale creatii poetice, mereu de adâncă spiritualitate. De data aceasta, poetul Dumitru Ichim ne propune o incursiune ȋn cosmogonia populatiei indiene (nativ americane) care, prin frumusetea profundă a sufletului uman exprimată ȋntr-ȋnsa, stârneste reverberatii ȋn spiritul crestin ortodox al autorului. Rezultatul este o carte a iubirii si a respectului pentru natură, pentru Creatie si Creator, sentimente care se distilează ȋntr-o carte a esentelor, abstractă aproape, bogată ȋn simboluri, o carte ilustrând piscurile unei ȋntelepciuni eclesiastice proprii vârstei târzii a poetului, când totul se transfigurează si se ȋncarcă de grele ȋntelesuri.
Ȋn studiul său “Über naive und sentimentalische Dichtung” (1795) Friedrich Schiller clasa toată poezia antică, pe Shakespeare si pe Goethe, ȋn categoria poeziei naive, prin contrast cu poezia sa si a contemporanilor săi care era definită ca sentimentală, o poezie mult prelucrată si sofisticată. El scria: “Sunt momente ȋn viata noastră când dedicăm multă dragoste si deosebit respect naturii prin plantele, mineralele, animalele si peisajele sale asa cum abordăm natura umană prin copiii ei, etica omului de la tară si simplitatea si puritatea primară a lumii ei”.
Poetul Dumitru Ichim a fost impresionat adânc de vizita ȋntr-o comunitate indiană, de dragostea si respectul membrilor acesteia pentru natură ȋn care ei intuiesc o viată proprie, ascunsă si sacră. “Dacă omul se ȋndepărtează de natură, inima lui se ȋmpietreste” (Lakota). “Priveste Cerul ca pe tatăl tău, Pământul ca pe mama ta si toate celelalte lucruri ca pe fratii si surorile tale” (Anonim). “Toate plantele sunt fratii si surorile noastre, ne vorbesc mereu si, dacă vrem să le ascultăm, le auzim” (Arapaho). “Umblă cu grijă primăvara – Pământul Mamă poartă făt” (Kiowa) “Când arătăm respect pentru celelalte fiinte vii, ne respectă si ele” (Arapaho) “Fiecare animal stie mai mult decât stim noi” (Nez Perce). “Nu este nimic mai elocvent decât coada unui sarpe cu clopotei” (Navajo). “Ce este viata? Scăpărarea unei gâze luminoase ȋn bezna noptilor de vară, aburul răsuflării unui zimbru iarna, umbra care aleargă prin iarbă si dispare ȋn amurg” (Blackfoot).
"Prima expresie a întâlnirii dintre Dumnezeu si om este cea a religiilor păgâne", scrie Jean Danielou (Dieu et nous, Editions Bernard Grasset, 1967). Păgânii simt o fortă misterioasă dincolo de fenomenele naturii, cum este căldura si strălucirea soarelui sau puterea distructivă a furtunii, pe care o cuprind în hierofanii (Mircea Eliade, citat de Jean Danielou). Atitudinea religioasă este proprie fiintei umane iar Dumnezeu are grijă deopotrivă de toate semintiile omenesti de pe pământ. Sfântul Apostol Pavel s-a adresat astfel păgânilor din Listra: "Dumnezeu cel viu… în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor, desi El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi si timpuri roditoare, umplând de hrană si de bucurie inimile voastre” (Fapte 14, 16-17).
Emotia poetului la vederea si descoperirea permanentelor sufletului uman, a miraculosului univers plin de cădură si frumusete al omului integrat armonios ȋn natura pe care o iubeste si căreia ȋi poartă respect, face ca inima lui, contemplând religia animistică a indienilor, să ȋnteleagă si mai bine credinta sa proprie, crestină, si să freamăte ȋn fraternitate cu semenii indieni “ca ochiul boului din Betleem,/ [si] cântecul zimbrului alb” (Yoho, fratele Taborului). “Muntii Te-au văzut si s-au cutremurat; puhoaie de apă au trecut. Adâncul si-a slobozit glasul său si mâinile sale în sus le ridică. Soarele si luna s-au oprit în locuinta lor; ca să facă lumină, săgetile Tale pornesc si fulgerele lăncilor Tale fără încetare scapără” (Avacum 3:10-11).
Oamenii pe care i-a cunoscut si ȋndrăgit poetul sunt din tribul Nakoda (tălmăcit “prieten”) din muntii provinciei Alberta, care face parte din marele grup Assiniboine din Vestul Canadei (Alberta, Manitoba si Saskatchewan), onorat cu vizita personală a Regelui George VI si Reginei Elisabeta ȋn 1939. Tribul Nakoda este cunoscut si sub numele “Stoney”, pentru că folosea pietre ȋnfierbântate ȋn foc pentru a le pune ȋn ceaunul din piele pentru a le fierbe supa. “Oamenii Muntelui/ ai ultimului munte/ ce a vorbit către oameni/ tot ce stia despre cer,/ pe tobele lunii,/ ca fiii de tunet, cu palmele bat:/ «Iyahe nakoda, ehage nakoda,/ e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,/ ehage nakoda»/…/ Nu pielea,/ ci tobele noastre sunt rosii,/ ca inima/ atotputernicului Wakan-Tanga/ ca flăcările/ iubirii din arderi de tot”. Astfel sună poemul “Imnul soarelui către Wakan-Tanga” cu care ȋncepe volumul.
Poetul vede cu ochi crestini cosmogonia oamenilor trăind ȋn inima muntilor si preeriei, si ȋsi primeneste văzduhul spiritual propriu cu noi nuante care măresc evlavia si uimirea ȋn fata slavei si puterii lui Dumnezeu, fără a uita ȋnsă iubirea Creatorului si sensurile Jertfei si Crucii. Indienii folosesc cuvântul Yoho pentru “evlavie si uimire” (awe and wonder): “Munte al muntilor nostri/ Yoho,/ vârf si ȋnceput al minunii/ iartă-ne Vinerea Mare/ hlamida/ pe umerii Mirelui Sfânt “ (Wapiti). Yoho ȋntruchipează divinitatea supremă al cărei nume sacru nu poate fi pronuntat fără a fi pedepsit, asa cum credinciosii Vechiului Testament se fereau a pronunta numele lui Dumnezeu Care si-a dat ca nume lui Moise o formulare neprecisă, dar evidentă prin sine ȋnsăsi care inspiră teamă si evlavie: “Eu sunt Cel ce sunt”. Când Domnul Iisus le-a spus soldatilor care-L căutau ȋn grădina Ghetsimani “Eu sunt”, cuvinte ce repetau numele de ȋnfricosătoare putere al Dumnezeirii, ei au căzut cu frică la pământ.
Ȋn poemul “Pre limba lui Wapta” citim: “Izvorul Alb/ a ajuns la noi pe pământ/ din cântecul ȋnalt către Yoho.// Fetele/ beau seara pe furis/ din limpezimea lui/ si privind spre vârful lui Yoho/ ȋsi pun o dorintă ȋn gând./ Ȋn limba lui Wapta/ si-al cornului de aur al lunii/ taina Izvorului Alb/ s-ar putea tălmăci/ «voal-de-mireasă-cântând»” Nu amintesc aceste versuri obiceiul românesc păstrat din bătrâni, conform căruia femeile de Bobotează luau apă din limpedele izvorului stropind cu mănunchiuri de cimbru si busuioc si spuneau: “Bună dimineata râu de rouă,/Am venit la apă nouă”? Iar după Sfintele Pasti, după traditionalul “Hristos a ȋnviat”, băietii de pe meleagurile noastre vărsau o ulcică de apă limpede pe grumazul si fata fetelor spunând: “Să-ti fie inima curată ca apa, ca ea să te ferească de orice boală.” Legenda Izvorului Alb din Muntele Athos al nostru, Ceahlăul, povesteste că numele izvorului vine de pe vremea ȋntemeitorului Dragos Vodă care a urmărit un zimbru alb până sub vârful Toaca.
Legenda cascadei Niagara, “apa tunătoare”, imaginată de indieni ca fiind gâtul dintre cap (Lacul Erie) si corp (Lacul Ontario), povesteste despre Lelawala, mireasa fiului lui Heno, zeul tunetului. Ea trezeste ecouri ȋn sufletul de moldovean al poetului: “Mireasa nebună/ a ȋmbrâncit boltile cerului/ si râde.// E toată ȋmbrăcată ȋn alb,/ culoarea de doliu,/ asa cum se poartă la noi/ de munte, de apă, de lună” (Doliul alb).
Cortul indian, din piei ȋntinse pe un schelet de trunchiuri subtiri, teepee, unde se adună familia să se odihnească ȋn taina si linistea noptii este ca sufletul secret al fiecărui lucru a cărei cheie sălăsluieste ȋntr-un anume nume. “Teepee/ sunt hărtile noastre ȋn formă de con/ din piele de urs sau de zimbru./ Fiecare lucru are un teepee/ pentru duh bântuind lăuntricul lui./ Ȋn piatră/ e duhul de munte./…/ Noi locuim ȋn nume,/ precum inima ȋndrăgostitilor/ duhul rosu al vinului./…/ Ȋn afara cuvântului/ ȋsi are sălasul,/ si-atât de departe de numele lui,/ că lacul si codrul si marea/ sunt scrise de el pe hârtie,/ hârtie uscată, vopsită si tare/ ca inima Omului Alb” (Teepee). A se observa nota amară din sfârsitul poemului ce rezultă din comparatie: superficialitatea, artificialul lumii noastre de azi, a Omului Alb.
Wapiti este regele cerbilor si măretia sa impune respect. El cunoaste taine pe care noi nu le-am aflat ȋncă. “Din când ȋn când Wapiti,/ regele cerbilor dusi după ei,/ cel nevăzut de urmă omenească,/ se-ntoarce noaptea spre «Lacul Pomenirii» -/ Părintele tuturor apelor/ cu nume de-al Pieilor Rosii:/ «Rubinele-Suspinului-de-Soare».// Numai ale lui/ sunt cărările spre «Lacul Pomenirii»/ si ale lunii.// Pe frunte/ ȋmpărătestile-i coarne/ poartă rădăcinile/ «Pădurilor-de-Dincolo-de Moarte-care Râd»” (Pădurile Algonquinilor).
Se cuvine aici să ne ȋntoarcem la comorile ȋntelepciunii poporului nostru, la Cerbul “bătut tot cu pietre scumpe” din care “una ȋn frunte străluceste ca un soare” din minunata poveste a lui Harap Alb scrisă de Ion Creangă. Omul râvneste la aceste pietre “dar nu se poate apropia nime de cerb. Căci este solomonit si niciun fel de armă nu-l prinde; ȋnsă el pe care l-a zări nu mai scapă cu viată”. Din fericire, cerbul se scutură o dată la sapte ani când cade câte o piatră din el. Sfânta Duminică ȋi vine ȋn ajutor lui Harap Alb si ȋi dă obrăzarul si sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Eroul asteaptă la izvorul la care cerbul vine la amiază ca să bea apă. Gânditorul român Vasile Lovinescu notează: Cerbul oprit lângă un izvor de apă simbolizează sufletul ȋnsetat după apa Eternitătii, conform versetului din Psalmi: “Cum doreste un cerb izvoarele de apă, te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Psalm 42:1-2, Biblia, trad.Cornilescu). Sfânta Duminecă este Polul ceresc si Verde Ȋmpărat este Polul pământesc. Faptul că la sapte ani odată cerbul ȋsi scutură pielea de diamante indică o reȋnoire ciclică, o renovatio mundi. Vasile Lovinescu merge mai departe cu interpretarea esoterică presupunând că pietrele ȋncrustate ȋn piele sunt dispuse ȋn configuratiile stelare reproduse sacerdotal de civilizatiile vechi europene ȋn temple megalitice, precum Babele si lespezile din Stonehenge, ca semne zodiacale ȋncrustate ȋn pielea pământului. Sub acest aspect Cerbul “spatializează timpul” (Vasile Lovinescu, Harap Alb ȋn Creangă si creanga de aur, Rosmarin, 1996).
Vitregia fortelor naturii si ciocnirile dintre comunitătile omenesti care ȋnăspresc uneori viata tribului ȋn lupta pentru supravietuire adaugă o nouă dimensiune perceperii spirituale a universului. Numele “Musquakie” ȋl purta un sef de trib Ojibwe sau Chippewa si el, sub forma Muskoka, cu ȋntelesul său – “greu de ȋnvins ȋn ziua bătăliei”, a intrat ȋn limbajul simbolic al tuturor triburilor. Termenul se reverberează peste toate urgiile naturii care trezesc, prin logica lor tainică, fiori ȋn existenta fiintei umane. “Apele lui s-au oprit/ pentru ca pădurile de dincolo,/ prin oglinzile lui,/ să vină tot mai aproape/ de spaimele noastre.// De ce ti-e frică de dorul din noi/ ce-adâncul ni-l cheamă/ mereu spre dincolo?// Prin linistea lui/ doar cu mocasini de condor/ se sopteste -/ pentru că malul celălalt/ e mult mai ȋnalt decât nasterea noastră” (Muskoka).
Gitche Manitou ȋnseamnă "Marele Spirit" ȋn multe graiuri algonquiene. Misionarii crestini când au tradus Sfânta Scriptură si rugăciunile ȋn aceste graiuri au tradus numele lui Dumnezeu cu Gitche Manitou. Poetului crestin contemplarea acestui nume ȋi trezeste ecouri din lucrarea Fiului lui Dumnezeu ȋntrupat. “Genele spicului/ seamănă atât de mult/ cu genele mielului./ Numai ele cunosc/ ochiul lui Kitchi Manito/ duhul din fiecare lucru./ Grinda semintei/ ȋntotdeauna a fost/ temelia de piatră-a iubirii”. Poetul continuă: “Ȋntrebat a fost Yoho/ «Spune-ne nouă Ȋncepător-de-Lumină/ de unde-i izvodul iubirii?»/ Şi Yoho tăcea/ Răspunsu-le-a lor Kitchi Manito:/ «Din mâinile voastre. Când una alteia-i dor/…/ Fericiti/ cei cu inima-n limpede grai/ c-adâncul lor poate să-l vadă/ cu-acelasi ochi/ vârf nelumesc al vârfului Yoho/ ce poartă pe umeri de altar/ asteptările Mielului Alb” (Ochiul lui Kitchi Manito). Ȋntrevedem aici afirmatiile teologilor ortodocsi contemporani despre “iubirea nebună a lui Dumnezeu si misterul tăcerii Sale”. Dar dacă Dumnezeu Tatăl este tăcerea, Dumnezeu Fiul este Cuvântul. Iar noi cărora ne-a vorbit pe munte Fiul lui Dumnezeu ȋntrupat stim că “Fericiti [sunt] cei curati cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). Motivul fericirilor din predica Domnului Iisus apare si ȋn poemul “Ochiul negru al flăcării”.
Motto-ul poemului “Umărul părintesc al lui Yoho”, cu cuvintele “Şi s-a suit ȋn munte si era singur”, aminteste hotărât de momentul când Domnul Iisus S-a desprins de multime ȋn pustietatea muntelui ca să se roage (Matei 14:23). Poetul ȋncheie astfel poemul scris sub semnul acestui motto: “Fiii Soarelui/ Ȋl biciuiesc a doua oară/ până la umărul părintesc/ al Răstignirii pe munte.// Şi era singur,/ fără de umbră ȋn noapte.”
Ȋn “Pragul de sus al lui Yoho” apar motive crestine, familiare nouă din Noul Testament, precum “Cina de taină”, “Eu sunt usa”, “Eu si lumina suntem una,/ a zis Muntele”. Versurile de ȋncheiere rotunjesc ȋntelesurile: “Lumina ȋncepe măsura de Om/ de la cuiul bătut ȋn pragul de sus/ asa cum oul se citeste/ de-a-naltul ȋn rotundul de cuib/ al Coroanei de Spini”. Coroana hristică de spini din sufletul crestin poate fi si metafora coroanei de spini a cuibului unei păsări mari, respectate de indieni – un vultur sau mai bine un corb, dacă ne gândim la numeroasele legende la Algonquini legate de această remarcabilă pasăre care a fost implicată ȋn crearea lumii, a cerului si a stelelor, a pământului dintre ape.
Un poem compozit si complex, unind diferite fragmente si alternative de gând si simtire este poemul “Cerbul de flăcări”. Aluziile la jertfele din Vechiul si Noul Testament sunt evidente: “Pe vârful de munte/ Avraam ȋnjunghia/ cerbul de flăcări al arderii de tot./ Şi Fiul avea bratele ȋntinse/ ca aripile cerbului de flăcări.// «Aceasta s-a făcut/ spre pomenirea Mea»”. Ultimele cuvinte fac parte din Euharistie.
Ideea Maicii Domnului apare ȋn “Cântecul spre lume al Muntelui”: “Ce Notre-Dame ne-ar trebui/ să poată Muntele acesta/ să cânte alături de noi?// Deasupra lumii/ se-aude Spicul de Grâu/ când Muntele/ ȋsi strigă Tatăl cântând cu toti muntii:/ «Ale Tale dintru ale Tale»”. Un poem minunat este “Umbra de fulg a flacării” care, desi lipsit de podoabele obisnuite ale poeziei, este un poem al esentelor receptate de inimă peste putintele văzului si auzului, ale simturilor concrete, marcând o trecere prin apele duhului spre Cel ce ȋmpodobeste icoana Sfintei Fecioare “cu umbră de foc si fulg rusalin”.
Pe aceeasi linie a Maicii Domnului vin imagini si din poemul “Epistola de joi a lui Yoho”: “Din coasta voastră/ am zămislit/ porumbul cu mătasea gângurită-n scutec/ si zisu-am vouă/ ȋn zilele vechi/ ale zimbrului alb:// «Iată, Fecioara/ cu Pruncul ȋn brate/ vine spre voi!»/ Fără de margini/ preeriilor, lumină mare/ va fi numele vostru spre piatră.” Şirul imaginilor continuă cu cea a Domnului Iisus, alfa si omega al universului: “Numai Iubirea Spăimântătorului/ poate să fie/ rotundul si mai rotundul/ din neamul Spiralei/ din neamul Omega/ scrisă cu slova de os a zimbrului alb.”
„Lacul lui Yoho”, un poem foarte frumos, plin de poezia simbolurilor, al profunzimii ȋntelesului pietrei, ȋncepe astfel: “Marie,/ tu nu căutai pe fiul celeilalte Marii/ ci pe Fiul cuvintelor Lui/ pe cel ce lui Petru/ i-a grăit ȋndelung despre piatră.// Până ȋn dimieata zilei a treia/ limpezime cu limpezime,/ lacul lui Yoho,/ la picioarele lui/ stătea ȋn genunchi si plângea”. Maica Domnului a plâns la baza Crucii si plânsul ei nu s-a curmat decât a treia zi, odată cu Sfânta Ȋnviere. Căutarea pentru Cel pierdut dintre semeni făcută de duhul ei matern ne face ca involuntar să ne gândim la “Măicuta bătrână/ Cu brâul de lână” din balada mioritică, măicută care “ca toate mamele esoterismului rătăceste în căutarea Fătului ei Frumos precum Maica Domnului, Demetra, Afrodita, Istar si altele” (Vasile Lovinescu, Scrisori Crepusculare, Ed. Rosmarin, 1995). “Măicută bătrână,/ Cu brâul de lână,/ Din ochi lăcrimând,/ Pe câmp alergând,/ De toti ȋntrebând/ Și la toti zicând/ „Cine-a cunoscut/ Cine mi-a văzut/ Mândru ciobănel,/ Tras printr-un inel?/ Fetisoara lui,/ Spuma laptelui;/ Mustăcioara lui,/ Spicul grâului;/ Perisorul lui,/ Peana corbului;/ Ochisorii lui,/ Mura câmpului?“ (Balada Miorita, varianta culeasă de Vasile Alecsandri). Ȋn fapt, după cum observă gânditorul român Vasile Lovinescu, pentru Măicuta căutătoare nu contează atât moartea cât nunta spirituală, esenta tuturor lucrurilor. “De plânge Demiurgul/ Doar El si-aude plânsul”, scria Eminescu. Plânsul este împărtăsit de Maica Domnului. “Toată imnologia Săptămânii Mari dinaintea Pastelui este numită de Biserică «Lacrimile Maicii Domnului»”. “Aspectul cel mai pur metafizic al lacrimei tot în basmul românesc îl găsim. Făt Frumos din lacrimă se zămisleste imaculat, dintr-o lacrimă picurată din sânul Mariei, nel grembo di Maria, cum spune Dante” (Vasile Lovinescu, Steaua fără nume, Ed. Rosmarin, 1994).
Balada Mioritei a fost gândită nu ca o moarte ci ca o nuntă. Poetul moldovean Dumitru Ichim scrie: “Miezul de soare/ prin ei e miezul noptii/ si Mirele,/ peste piatra răsturnată ca punte,/ intră-n cămara de nuntă/ a Muntelui solar” (Yoho, iată mirele). Cu sigurantă metaforica apropiere a miraculosului naturii, ȋn spetă a măretiei soarelui, făcută de către sufletul inspirat al celor din Nakoda, face să rezoneze ȋn iubire inima Părintelui poet care stie prea bine psalmii, podoaba dintotdeauna a spiritualitătii omenirii: “În ceruri, El a întins un cort soarelui. Şi soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz: răsare la un capăt al cerurilor si îsi isprăveste drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui” (Psalm 19:4-6, trad.Cornilescu).
Mitul Zimbrului alb ȋi aduce aminte poetului de teama mare a omului, după căderea ȋn păcatul originar, de a privi spre lumina orbitoare a lui Dumnezeu, de care nici cei doi singuri alesi, Moise si Ilie, nu au fost feriti. “Voi muri, mă fulgeră un gând,/ că am văzut pe regele lor”/…/ Oare nu despre zimbru alb/ vobeste miezul de noapte/ al Vârfului de Munte?// … dormisem cu capul pe piatră// Şi a fost seară/ precum oarecând pentru Iacob./ Şi a fost dimineată/ precum ȋn ziua a treia” (Zimbrul alb). Ce a fost ȋn a treia zi a Facerii? Dumnezeu a făcut lumea vegetală din care să se hrănească si să trăiască vietuitoarele pe care avea să le creeze ȋn următoarele două zile. “Apoi a zis Dumnezeu: Să dea pământul din sine verdeată: iarbă, cu sământă într-însa, după felul si asemănarea ei, si pomi roditori, care să dea rod cu sământă în sine, după fel, pe pământ! Şi a fost asa. Pământul a dat din sine verdeată: iarbă, care face sământă, după felul si după asemănarea ei, si pomi roditori, cu sământă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facere 1:11-13).
Ȋn mod evident, poezia religioasă din acest volum nu este erezie. Poetul nu aderă la animism si nici nu comite un hibrid animism-ortodoxie. Poetul-preot priveste ȋn frumusetea sufletului fiintei omenesti, vede ȋntr-ȋnsul suflarea lui Dumnezeu, ȋntelege aspiratia omului către ȋnăltimi exprimată ȋn termenii simpli, animistici si răspunde, ȋn fraternitate umană, cu credinta sa puternică de crestin ortodox, asa cum, respingând acuzatiile iconoclastilor ne ȋnchinăm la icoane dar nu la lemnul lor ci la profunzimea si adevărul reprezentării.
Cele 31 de poeme “naive” ale lui Dumitru Ichim, detinător al unui timbru original si bine conturat ȋn vasta pluralitate de voci din poezia românească contemporană, dezvăluie un nou aspect fascinant al puternicului său talent, aflat de multă vreme ȋn deplină maturitate a mestesugului artistic si a gândirii lirice. Ele sunt o călătorie ȋn spiritualitate si realizează o sinteză relatională ȋn care se amestecă cauze si fapte, fără a se mai tine cont de logica lor cronologică, pentru a se ȋnchega ȋntr-o revelatie a organicitătii armonioase a ȋntregului care este peste timp si peste spatii, ȋntr-o ȋntelegere profundă a sensurilor Creatiei ca o lucrare continuă a Creatorului, ȋntr-un dinamism al cărui mers este o manifestare de perfectă ordine si nesfârsită iubire.
Editată ȋntr-o elegantă formulă grafică, cartea cuprinde si o serie de poeme pe variate teme scrise de diversi autori si puse ȋmpreună de către Adrian Grauenfels, poeme care concură la realizarea unui inedit moment de poezie.
|
Horia Ion Groza 9/28/2020 |
Contact: |
|
|
