Scrisoare pastorală
Proprietate, proprietar, beneficiar.
În Evanghelia din Duminica a XIII-a de după Rusalii întâlnim un caz deosebit, care privește atât istoria mântuirii neamului omenesc, cât și câteva aspecte de drept cutumiar, adică obișnuielnic. Să le luăm pe rând:
- Evanghelia din duminica menționată este o pildă sau parabolă spusă de Mântuitorul. Ea ne prezintă pe un om bogat, care a sădit vie, a împrejmuit-o. a zidit într-însa teasc și a încredințat-o unor muncitori ca să i-o întrețină. A stabilit cu aceștia care sunt îndatoririle și drepturile lor, adică ce trebuie să facă ei și ce recompensă trebuie să primească de la stăpânul viei. Înțelegem din text că plata urma să se facă în natură, adică în produse, în struguri. Nu ni se spune procentul ce urmau să-l ia lucrătorii și ce procent stăpânul, dar, de obicei acesta era de 50%, iar în alte cazuri procentele erau altele. N-are asta importanță aici;
- Istorioara este o povestire cu tâlc. Întâlnim multe astfel de pilde sau parabole în Sfânta Scriptură. Ele erau ușor de reținut chiar și de ascultătorii cei mai simpli, de oamenii fără carte, puteau fi transmise mai departe prin viu grai; ele cuprindeau în mod cifrat, tainic, adevăruri adânci, pe care le înțelegeau cei învățați. Uneori o pildă de câteva cuvinte cuprindea rezumatul unei învățături adânci, care ar fi necesitat tratate mari de teorie;
- Pilda în discuție o putem socoti un adevărat rezumat al Vechiului Testament. Stăpânul viei nu era altul decât Dumnezeu. Via era lumea, creația și proprietatea lui Dumnezeu. Lucrătorii tocmiți să lucreze via erau evreii, adică poporul lui Israel, ales de Dumnezeu ca să mențină trează credința în Dumnezeu cel adevărat, creatorul cerului și al pământului. Poporul acesta se depărtase de multe ori de la menirea sa, îmbrățișase adesea religiile popoarelor cu care intrase în contact, părăsise credința în Dumnezeu. Stăpânul ,,viei le-a trimis mai mulți slujitori devotați ai săi, adică profeți sau prooroci, care să le trezească conștiința, să le arate greșeala ce-au făcut-o, să-i întoarcă la Dumnezeu cel adevărat și la credința adevărată. De la unii din aceștia ne-au rămas cărți, care se regăsesc în Vechiul Testament, adică în prima parte a Bibliei, de alții doar aflăm câte ceva din Sfânta Scriptură. Pe majoritatea unor astfel de trimiși evreii i-au ucis în cele mai sălbatice moduri. În final Dumnezeu a trimis pe Însuși Fiul Său, adică pe Mântuitorul Iisus Hristos. Nu numai că nu s-au rușinat de Fiul lui Dumnezeu, dar L-au batjocorit, l-au torturat și l-au răstignit, după cum bine știm. Fără îndoială, că Dumnezeu nu se va lăsa batjocorit și nu va lăsa nepedepsiți pe cei care s-au purtat în felul acesta față de trimișii Lui și față de Fiul Lui. Iată cum această povestioară de câteva rânduri spune lucruri foarte profunde, ne descoperă o adevărată teologie;
-
- Pilda în discuție ne pune în fața unei probleme de drept. La început a fost vorba de Drept cutumiar, adică de drept obișnuielnic, care a existat la toate popoarele înainte de a exista dreptul scris, dar și de drept civil, care a diferit de la un popor la altul. Înțelegerea dintre stăpânul viei și lucrători se făcea pe baza unui Drept cutumiar, adică bazat pe obiceiul pământului, obiceiul moștenit din moși-strămoși, obiceiul nescris în legi și coduri de legi. Unul era proprietarul, alții muncitorii. Aceștia își vindeau munca proprietarului, iar acesta le-o plătea, dându-le un anumit procent, conform înțelegerii dintre ei, din produsul muncii, respectiv din struguri. După ce se termina munca, stăpânul hotăra dacă mai ține muncitorii respectivi în via sa ori îi trimite acasă. Muncitorii din pildă au o strămutare de conștiință. Ei își depășesc rolul în mod voit, cu bună știință. Ei nu se mai socotesc beneficiari, angajați, ci stăpâni deplini asupra pământului. Nu mai înțeleg că este normal și legal să-i dea stăpânului dijma de pe terenul respectiv, ci, în mod violent, își impun voința, acaparează proprietatea stăpânului. Pentru aceasta recurg la crime abominabile, ucigând slujitorii și pe însuși Fiul Stăpânului, în speranța că astfel vor rămâne proprietari de fapt și de drept. La nici un popor nu a existat o lege care să consfințească o asemenea ,,împroprietărire prin forță, prin jaf și prin ucidere. Sentința se întrevede din cuvintele Sfintei Evanghelii: ,,pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da partea sa!
- Raportăm împrejurările din Sfânta Evanghelie la mentalitatea poporului român. Vom fi uimiți, când vom înțelege câtă bună-cuviință și câtă înțelepciune se păstrează în sufletul, în mentalitatea lui. Românul nu a pretins niciodată că este stăpânul cu adevărat al pământului. Pentru el pământul a fost al lui Dumnezeu, Marele Proprietar, al domnului țării, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Pe cel ce a deținut pământ l-a socotit ca fiind un administrator, un lucrător, dar nu stăpân absolut. Avem în vedere o cunoscută zicală românească: ,,Mare e grădina lui Dumnezeu! și vom zăbovi puțin asupra ei.
Zicala o întâlnim adesea în vorbirea obișnuită. Ea se referă la cazuri izolate, în care cel vizat deviază de la gândirea, vorbirea sau activitatea normală, cuviincioasă, rațională.
Omul din popor, bazat pe o concepție clară, creștinească, despre lume și viață, filtrează întreaga realitate socială prin prisma gândirii sale, calificând-o ca atare. El are un cod moral, un criteriu de referință bine conturat și, în funcție de aceasta, analizează faptele sale și ale altora, alege între bine și rău. Tot ceea ce nu este conform cu mentalitatea sa este un fals, un atentat la bunele moravuri, la credință, la conviețuirea socială. E firesc să fie așa. Noi avem o tradiție și o civilizație multimilenară, în cadrul cărora s-au cristalizat cutume, legi nescrise, de la care nu putem să ne abatem fără să fim sancționați de societate.
Câteva exemple concrete de folosire a expresiei în discuție sunt edificatoare: când un ateu vorbește unui grup despre nonexistența lui Dumnezeu sau când un sectar spune că nu trebuie să cinstim pe Maica Domnului, sfinții, Sfânta Cruce, Sfânta Biserică, Sfintele Taine, omul din popor privește la cel în cauză ca la un rătăcit mintal, clatină din cap, se îndepărtează și spune pentru sine și pentru ceilalți: Mare-i grădina lui Dumnezeu! Tot așa se întâmplă când românul asistă la acte de bravadă, de circ, când cineva vrea cu tot dinadinsul să impresioneze prin acte neobișnuite. Tot așa se spune la vederea unor bețivi, unor hoți și criminali. Acesta este un înțeles al expresiei.
Expresia are un conținut profund teologic, este originală și tocmai de aceea merită toată atenția. În Sfânta Scriptură o întâlnim în forma: În casa tatălui Meu multe lăcașuri sunt (Ioan, XIV, 2). Cuvintele aparțineau însă Mântuitorului și omul din popor, credinciosul, nu-și putea permite să le rostească așa, oriunde și oricum. Erau cuvinte sfinte. El le-a tradus pre limba sa. Și i-a reușit de minune! În Sfânta Scriptură grădină a lui Dumnezeu este numit raiul, Edenul: Dumnezeu a sădit o grădină în Eden (Fac., II, 8): Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului (Fac., II, 15); El va face pustia lui ca un Rai..., ca o grădină a Domnului (Is., LI, 3) ș.a. După cum se poate observa, românul nu se limitează la rai, ci extinde noțiunea de grădină asupra întregii creații. Sesizăm parcă un ecou din Miorița: Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai. Alăturarea celor două noțiuni, în cazul de față, mi se pare extraordinară: cadrul natural de existență este definit drept grădină a lui Dumnezeu, iar Grădina lui Dumnezeu, în Sfânta Scriptură este raiul. Dar omul este gonit din rai, un pedepsit. Iată cum românul se consideră un reabilitat în contextul existenței. Și, și-a zis românul, atunci natura de ce nu ar fi grădina lui Dumnezeu, raiul? Dar omul e nevoit să muncească din greu pentru a-și câștiga existența, ceea ce în raiul originar nu se întâmplă. Ei aș! De muncă să se vaite el?! Dar munca nu a fost socotită de român ca un blestem, ca un chin, ci ca o binecuvântare, ca o bucurie a vieții. În muncă și-a găsit împlinirea, idealul vieții, așa că numai pentru atât nu trebuie socotit că natura înconjurătoare, lumea cu toate ale sale, nu poate fi grădina lui Dumnezeu.
Existența unei grădini presupune imediat existența grădinarului, proprietarului. Vorba lui Voltaire: Universul mă încântă și nici pot gândi măcar,/ Că poate exista ceasul fără un ceasornicar. Just. Grădina românului adevărat, a țăranului român este un loc lucrat cu grijă, cu multă migală, un loc îngrădit, păzit, ocrotit. Este un loc al grădinarului, al proprietarului, al gospodarului, nu al oricui, în ea nu poate intra oricine, decât cel pe care-l acceptă stăpânul. Altfel, musafirul ar fi un intrus, un hoț. În grădină nu poate crește orice plantă, orice buruiană. Ochiul grădinarului veghează, mâna lui plivește, uneltele nu pregetă să lucreze și să scoată buruienile nefolositoare, dăunătoare, din rădăcină. Grădinarul cultivă multe feluri de plante în grădina sa, iar din acestea mai multe soiuri. Vom întâlni pomi, vie, legume, zarzavaturi, condimente, plante medicinale etc. Știe grădinarul ce-i trebuie pentru casa domniei-sale, știe și ce se caută pe piață!
Grădina de care vorbește zicala noastră nu-i o grădină oarecare, ci e grădina lui Dumnezeu. Pentru cel neinițiat, deruta e aproape. Se va întreba de îndată: unde se află această grădină? A doua întrebare decurge în mod logic: cum de se află în grădina lui Dumnezeu asemenea specimene? Românul zâmbește cu înțelegere și răbdare. Știe el ce știe! Și nu e rău așa! Pentru el grădina lui Dumnezeu este însăși creația în totalitatea ei. Este lumea văzută și nevăzută. Dumnezeu a făcut-o, o conduce, o ocrotește, o îngrijește. Fără El, toate s-ar usca. Nimic nu există fără știrea și fără voia lui Dumnezeu. Chiar și buruienile, aparent nefolositoare sau dăunătoare, sunt zidite de grădinar și lăsate să crească. De ce? Știe Dumnezeu de ce! E grădina Lui și nu-L putem noi obliga să ne dea socoteală ce cultivă în grădină. Tot așa este și cu oamenii. Toți suntem din grădina lui Dumnezeu, buni sau răi. Toți suntem creația Lui. Noi nu suntem îndreptățiți să judecăm lumea și semenii, decât doar dacă avem un mandat special pentru aceasta. Nu avem dreptul să plivim, să distrugem semenii care ni se par nouă că nu sunt de soi. Este treaba lui Dumnezeu. Noi avem datoria să ne străduim a-i îndrepta, a-i readuce pe calea cea bună, a credinței, a omeniei, a bunei-cuviințe. Dacă nu putem, să-L lăsăm pe Dumnezeu să împlinească cele ce ne sunt cu neputință nouă. Românul autentic nu disprețuiește pe fratele decăzut din punct de vedere moral, intelectual. Chiar și despre nebuni el spune același lucru: Mare-i grădina lui Dumnezeu! Expresia denotă o exemplară modestie și bună-cuviință. Omul din popor acceptă existența, așa cum îi este dată, nu cârtește împotriva lui Dumnezeu, nu-L acuză că e nedrept sau nepăsător, că nu poate răbda atâția trăsniți. Românul respectă proprietatea fiecăruia. Ar putea fi altfel față de Dumnezeu? Bineînțeles că nu. Cum ar putea să-L hulească pe Dumnezeu sau creația Lui? Ar fi un amestec în treburile interne și aceasta nu e în firea noastră. Chiar și cel rău are un rost al lui în lume și Dumnezeu este singurul care i-l cunoaște. Iuda a fost un apostol și a sfârșit prin a fi un trădător și un sinucigaș, tâlharul de pe cruce s-a mântuit, Maria Magdalena dintr-o femeie de moravuri ușoare a devenit o sfântă. Poate tocmai buruienile, care ni se par nouă nefolositoare sau dăunătoare, sunt plante medicinale, menite să trateze boli socotite incurabile. Grădinarul, Marele Grădinar, știe ce și cum. În grădina Lui, în marea Lui grădină, suntem și noi un firicel. Atât și nimic mai mult. Să dăm slavă lui Dumnezeu Cel ce ține și ocrotește grădina Sa, iar de cei despre care spunem, dând din cap cu compătimire: Mare-i grădina lui Dumnezeu! să ne ferim cu prudență.
În spiritul unei asemenea concepții, cu siguranță că dacă lucrătorii viei din parabolă ar fi fost români, n-ar fi procedat ca cei despre care vorbește Mântuitorul. În nici un caz!
- Parabola ne face ne amintim și de câteva aspecte legislative de la noi, astfel.
a) Înainte de Revoluție, se socotea că pământul care fusese al țăranului devenise al statului sau al ceapeului. Țăranul avea ,,în folosință cei 30 de ari numiți ,,lot ajutător. Nici chiar pământul de sub casă nu era al proprietarului casei, ci tot al statului sau al ceapeului. Se arunca praf în ochi mulțimii, spunându-i-se că ,,toți suntem proprietari, toți beneficiari, numai că produsul era luat de stat, iar celor ce munceau li se dădea cel mai adesea praful de pe tobă.
b) După Revoluție, a apărut alt concept: ,,pământul este al cui îl muncește! E ceva ,,evreiesc în afirmație! În spiritul mentalității țăranului român, iarăși mi se pare o aberație, o ilegalitate. Proprietatea respectivă a fost obținută de proprietar prin moștenire, prin cumpărare, prin schimb etc. Dacă proprietarul este bătrân, bolnav, dus peste mări și țări, nu i se poate anula dreptul de proprietate. Cel care muncește pământul îl muncește și-și ia plata sa, dar nu devine proprietar. Chiar dacă acest obicei ciudat este legiferat, legile respective nu au fost alcătuite în spiritul mentalității românești străvechi. Dacă legiuitorii sunt români cu adevărat, ar trebui să ia aminte și să facă ceea ce s-ar mai putea face pentru remedierea situației.
Iată câte învățături și subiecte de meditație ne oferă o pildă a Mântuitorului!
*
Suflet călător(III). În cartea Domnului Cornel Boteanu descoperim o lume, un univers fascinant, care leagă cele două lumi. Pe lângă materialele culese de pe teren, autorul face ample analize științifice, dovedindu-se a fi un etnolog redutabil.
Sufletul are de parcurs o cale lungă, plină de obstacole și necunoscute. În unele variante este dus de Mântuitorul Iisus Hristos călare, cum am prezentat în numărul precedent. În altele sufletul însuși încalecă pe un cal mohorât cu aripi, care-l va duce în lumea de dincolo. Imaginea ne amintește de caii năzdrăvani din povești, care duceau pe fii de împărați dintr-o lume-n altă lume, de pe un tărâm pe altul, din lumea aceasta în lumea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Calul fermecat nu numai că zbura peste munți și văi, peste mări și țări, peste sate și cetăți, dar știa toate tainele și capcanele drumului, avea putere și meșteșug să rezolve toate problemele călătoriei și iată că și acum, sufletului mortului, indiferent de ce condiție socială ar fi fost el, i se pune la dispoziție tot un astfel de mijloc de transport! În alte variante ale cântării Zorilor cel care transportă sufletul în lumea de dincolo este o pasăre măiastră, pasărea suflet sau sufletul pasăre. Imaginea ei este redată în mod stilizat pe crucile de lemn din multe sate. Partea de sus a crucii este unită cu vârfurile brațelor crucii prin niște scânduri, formând astfel un triunghi isoscel, care ne amintește de cârdurile păsărilor călătoare ce brăzdează cerul primăvara și toamna. În unele variante, sufletul merge singur pe cărări necunoscute, prin tot felul de locuri fie periculoase, fie îmbietoare. Sufletul merge plutind, uneori zburând peste ape, peste prăpăstii, peste alte obstacole.
Dacă sufletul a fost curățit de păcate prin Taina Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii, urmează și trupul să fie îmbăiat și apoi primenit cu haine noi, nefolosite, pregătite încă din timpul vieții. Spălarea aceasta amintește de Taina Sfântului Botez, prin care copilul intră în viața pământească. În limbajul bisericesc se folosește expresia ,,a se naște în ceruri despre cel ce decedează. Așadar, cel ce moare aici se naște dincolo, moare ca să se nască în veșnicie. El nu este un oarecare. Este ,,fiul adoptiv al lui Dumnezeu, devenit astfel prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. El este ,,chipul lui Dumnezeu și se reîntoarce la Dumnezeu. Nu ar putea să fie altfel o astfel de personalitate decât curată sub toate aspectele, primenită, ca un fiu de împărat, moștenitor al împărăției cerurilor. Mai mult, în Oltenia la sicriu sau copârșeu i se spune tron, ceea ce ne duce cu gândul la scaunul împăratului, regelui, ierarhului. Ne amintim că la cununie se pun pe capul mirilor coroane ca la împărați. În ultimele momente ale vieții, el s-a împăcat cu rudele și prietenii, cu consătenii și cunoscuții, și-a cerut iertare și a iertat. Acest proces se continuă în toate nopțile de dinainte de înmormântare. Priveghiul însuși devine prima judecată a celui mort, în sensul că cei prezenți deapănă amintiri, fapte, întâmplări, vorbe ale defunctului din timpul vieții, căutând să scoată în evidență trăsăturile lui nobile, precum bunătatea, înțelepciunea, altruismul, dreptatea etc. După aceste amintiri, urmează glume, ghidușii, care stârnesc râsul celor prezenți. Dar râsul denotă starea de împăcare. Omul supărat nu râde, nu face glume. Așadar, sufletul decedatului lasă în lume numai păreri bune despre el, veselie, dovezi incontestabile că nu are datorii neplătite, că nu este în dușmănie cu nimeni(Va urma).
*
Povață. Cu acest titlu Doamna Andreea Văduva publică o poezie de suflet cu acest titlu, pe care am găsit-o pe internet. Ea amintește de poetul nordic Rudyard Kipling sau de Traian Dorz. Iat-o!
,,Când inima ți-e grea
Și ochii ți-s prea triști,
Învață de la piatră
Prin geruri să reziști!
Când oamenii de lângă
Te calcă, fără scuză,
Arată-le iertarea,
.Învață de la frunză!
Când ești plecat departe
Și gândul îți oftează,
Întoarce-te la ,,cuib!
.Învață de la barză!
Când lipsuri te sufocă
Și-ai obosit să strângi,
.Învață de la ploaie,
Ca uneori să plângi!
Când nouri mari de humă
Par să te-nconjoare,
Fii rază printre ei
.!
Învață de la soare!
Când alții te vor altfel,
Ca să ,,câștigi un loc,
.Învață de la brad,
Să nu te schimbi deloc!
Când necazul lovește,
Nu te lăsa înfrânt,
Mângâie tot în juru-ți,
.Învață de la vânt!
Când viața pare strâmbă
Și te saturi de ea,
..Învață de la fluture,
Să o trăiești
așa!
*
In memoriam: Pr. Prof. Sanda Teofil. A fost printre cei dintâi profesori pe care i-am cunoscut la Seminarul Teologic din Craiova. Dânsul era profesor de muzică, iar muzica era hotărâtoare pentru un elev de la acea școală. Mai întâi că muzica era eliminatorie la examenul de admitere. Ea și vizita medicală. Așa cum nu putea deveni elev, iar mai târziu preot, cineva care era orb, chior, olog, șchiop, ciung sau cu o altă infirmitate trupească, tot așa nu putea să intre cineva care nu avea voce și ureche muzicală. Abia după ce erau trecute aceste două probe, se putea intra în examenul propriu-zis la celelalte obiecte.
În timpul școlii, muzica era poate mai grea decât greaca și latina. Aveam șapte ore de muzică pe săptămână, patru de muzică psaltică, două de muzică liniară și una de muzică practică. De dimineața până seara târziu răsuna grădina seminarului, uneori pădurea din lunca Jiului de glasurile celor ce se pregăteau intens la acest obiect. Într-o noapte de iarnă, la ora 2, m-a găsit directorul seminarului în baie, exersând la muzică, fiindcă urma să fiu ascultat a doua zi.
Părintele Sanda Teofil era cel mai tânăr dintre profesorii noștri de acolo. Gorjean de origine, brunet, slab, vioi ca argintul viu, era numai suflet. La el nu puteai trișa. Ori știai, ori nu. Cale de mijloc nu exista. Știa muzică și voia cu tot dinadinsul să ne învețe și pe noi. Înainte de Crăciunul anului 1968, când mai aveam puțin până la vacanță, a venit în clasă, n-a mai ascultat pe nimeni și a început să ne cânte colinde. Nu auzisem până atunci decât pe dascălul nostru din sat cântând ,,O ce veste și ,,În orașul Vitleem. O oră ne-a cântat o mulțime de colinde, iar noi am stat nemișcați, sorbindu-l. Avea un glas îngeresc, de tenor prim, care-i permitea să reproducă cele mai pretențioase întorsături și ,,floricele muzicale. Ne-a lăsat partiturile să le copiem și în ziua următoare a început repetițiile cu noi. Înainte de vacanță am dat serbare, de față fiind Mitropolitul Firmilian al Olteniei și episcopul Iosif al Râmnicului și Argeșului. Profesorul nostru era un pachet de nervi. Plesnea. Voia să fie totul perfect. Nu admitea o notă greșită, o disonanță cât de mică. Urechile lui ne auzeau pe toți cei 30-40 de membrii ai corului și nu scăpa unul o notă greșită, fiindcă-și tăia creanga de sub picioare. Nu bătea pe nimeni, dar toți îi știam de frică. Când se producea vreo greșeală, striga puternic și bătea din picior. Înghețam. Uitam de tot și de toate. Corul condus de el devenea un instrument pe care-l manevra cu ușurință cum vrea, cum îi plăcea, cum trebuia. De la notele șoptite până la cele de bas-bariton, de la melodiile suave până la cele care făceau ferestrele să tremure, totul era sub controlul lui, în mâna lui, în ochii lui, în expresiile feței lui. Întreaga lui ființă era ca o muzică. Plătea din banii lui un elev din anii mai mari să facă repetiție cu noi cei din anii I-III seară de seară câte două-trei ore, ca să ni se întipărească bine în minte melodiile, textele studiate. Și totul mergea strună. Cu Părintele Sanda nu era de glumit.
Se născuse în 30 decembrie 1940. Era în perioada 1968-1973 în culmea puterii sale de afirmare. Iubea muzica cu patimă, își iubea meseria. Rezultatele se văd și după zeci de ani, la toate generațiile de elevi care i-au trecut prin mână. Era căsătorit cu o femeie frumoasă, superbă, bibliotecara seminarului. Avea doi copii ca niște îngeri. Credeam că are familia ideală și un viitor strălucit.
Mai târziu, aflându-i evoluția, l-am socotit artistul fără de noroc, omul bătut de soartă. Nenorocirile s-au ținut lanț de el până l-au pus în mormânt. Parcă diavolul a vrut cu orice preț să se scape de el!
Într-o zi, soția Părintelui Sanda și-a luat copiii și s-a dus. A pornit divorț, s-au despărțit. Nu știu care au fost motivele. El s-a dus preot la Podari. Mergea cu bicicleta pe stradă, când un tractor care venea din spate l-a lovit în cap cu plugul. O jumătate de an a stat în comă. Și-a revenit dar cu vizibile sechele. A plecat în Gorj, fiind numit preot la biserica ,,Sf. Treime din Tg. Jiu. Slujea frumos, lumea venea puhoi să-l asculte. Totul părea că renaște din cenușă. N-a fost așa. În dimineața zilei de 17 februarie 1982, Părintele Sanda a fost găsit mort, șezând pe scaun, cu capul prăbușit pe masă. S-a stabilit că a murit otrăvit. Dumnezeu știe dacă a fost crimă, accident sau sinucidere. Un mister a rămas până astăzi moartea sa.
Cu puțin timp în urmă am aflat că unul dintre fii săi este preot undeva în județul Hunedoara.
Dumnezeu să te ierte, Părinte Profesor, căci mult ne-ai dăruit din sufletul dumneata frumos și nobil!
*
File de jurnal 5 Aug. 1982(II). ,,Marți mi s-a făcut revizia financiară pe perioada 8 mai 1981-3 aug. 1982. Revizorul a venit de la Craiova. Îmi pretinsese să-l aștept cu mașina la gară. L-am așteptat. A cerut să-l duc în piața sârbilor de la Crihala, ca s-și cumpere țigări. L-am dus, dar l-am așteptat în mașină. Foarte nervos, s-a întors după puțin timp cu un săpun în loc de țigări Kent. Fusese mai ieftin! În drum spre protoierie, a început să se văicărească de foame, nefiind mâncat de seara. Am trecut pe la restaurantul ,,Drobeta . Am făcut consumație de 90 lei, pe care am plătit-o. Nu prea mulțumit de ,,nesimțirea mea, timp de patru ore mi-a făcut verificare. Mi-a găsit o lipsă de 400 lei. Anul trecut, de Crăciun, se schimbase prețul la lumânări de la 100 lei/kg la 140 lei/kg. Fiind o perioadă foarte grea și obositoare, am înregistrat 10 kg din cele noi tot la prețul vechi. Mi-a imputat banii. Era normal s-o facă. Mi-a părut însă foarte rău, pentru că nu am făcut cu intenție greșeala respectivă.
Cât am stat la restaurant, revizorul mi-a povestit că are casă aproape de centrul Craiovei. Acolo are o cameră în care a făcut vatră, a construit horn, cum se făceau altădată la țară. Are țest, pământ pe jos, masă de lemn și mai mulți butuci de lemn în loc de scaune. El face pâine, soția nu se pricepe. Are un colț de grădină, în care pune ,,de toate. A fost revizor timp de 15 ani în comerț. A găsit situații dezastruoase în ceea ce privește plusurile și minusurile din magazine. Diferențe de 5.000 10.000 lei erau ceva obișnuit, care nici nu mai trebuiau consemnate. Astfel de sume se puteau mușamaliza cu ușurință. Cele de peste 10.000 lei începeau să devină o problemă!
*
*
Zâmbete. ☻ Un inspector cere unui vânzător de pește să prezinte actele cuvenite. Acesta-i răspunde: ,,- Dar ce acte vă trebuie? Certificatul de deces? ☻Un îndrăgostit îi spune iubitei sale: ,,- Cum o fi putut Dumnezeu să te facă atât de frumoasă și atât de proastă?! Ea-i răspunde: ,,- M-a făcut frumoasă ca să mă iubești tu și proastă ca să te iubesc eu!
*
*
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 9/25/2020 |
Contact: |
|
|
