Din noul volum " Parcul Romaneștilor "
Parcul
Nimic din romantismul unui parc –
Numai figuri de stil de mitocan –
Modernul prea perfect european
Cu forme stas, de tras in cur, din arc –
Poti sa te plimbi – pe-aici – cu ochii-nchisi –
De ai vedea pe unde sa nu calci –
Printre atatia nesatui – macaci –
Ce nici nu stiu – o era – de invinsi –
Cu pante de pamant – alei – de lut –
Pe care alergau – ca niste nori –
Si se-ntreceau – nu care e mai mult –
Ci scoate foc pe nari – din trei culori –
Cu derdelusuri libere – de tot –
Si cu fanfare – de elevi – de tren –
Si cu atata timp – fara un zlot –
Ca aveau zilnic – rostul lor – etern –
Acesta este parcul nou – barbar –
Perfectul loc de pescuit ospicii –
Cel vechi – e-n noi – cei ce am fost, macar –
Pe standardul de astazi – numai vicii –
Ceva din aer – doar – s-a mai pastrat –
Ceva – din cer – ceva – si din padure –
In rest, intrati, de totusi, ati intrat
Pe lume, si-ndurati-o – sa va-ndure –
Demult de tot – a fost cu mult mai rau –
Mirarea-i – cum de oare se cuvine –
Cu cat te-ndepartezi de vechiul tau –
Traiesti un rau mai mare – tot mai bine –
Dans
Se plimbă prin tine și parcul acela,
Sărutu-ți, iubito, e dulce-amar,
Cuibarul luminii e azi un bazar,
Prin noi, timpul urcă, pierzându-și nacela -
Și aripa păsării tale, rănite,
Și gâtul de lebădă, întins muribund –
Așa cum a fost de mințit, de veșminte,
Mai cântă și astăzi, păgân și profund -
Coboară și lacul în sevele tale,
Copaci candelabre se-aprind pe alei,
Ce plini îți sunt sânii sub hainele goale –
Și cum li se-nchină smeriți dumnezei -
Și coapsele tale sunt dealuri, luminii,
Pe care te caut cu ochii închiși –
E iarna în care-nfloriți sunt și crinii,
Așa cum te mângâi, cu ei, pe iriși –
Și totul e verde, cum n-a fost vreodată,
În iarna în care n-a nins nicăieri –
Sau poate cu palmele noastre de vată,
Ne-atingem pe buze, prin ziua de ieri…
Parcul
Nimic din romantismul unui parc –
Numai figuri de stil de mitocan –
Modernul prea perfect european
Cu forme stas, de tras in cur, din arc –
Poti sa te plimbi – pe-aici – cu ochii-nchisi –
De ai vedea pe unde sa nu calci –
Printre atatia nesatui – macaci –
Ce nici nu stiu – o era – de invinsi –
Cu pante de pamant – alei – de lut –
Pe care alergau – ca niste nori –
Si se-ntreceau – nu care e mai mult –
Ci scoate foc pe nari – din trei culori –
Cu derdelusuri libere – de tot –
Si cu fanfare – de elevi – de tren –
Si cu atata timp – fara un zlot –
Ca aveau zilnic – rostul lor – etern –
Acesta este parcul nou – barbar –
Perfectul loc de pescuit ospicii –
Cel vechi – e-n noi – cei ce am fost, macar –
Pe standardul de astazi – numai vicii –
Ceva din aer – doar – s-a mai pastrat –
Ceva – din cer – ceva – si din padure –
In rest, intrati, de totusi, ati intrat
Pe lume, si-ndurati-o – sa va-ndure –
Demult de tot – a fost cu mult mai rau –
Mirarea-i – cum de oare se cuvine –
Cu cat te-ndepartezi de vechiul tau –
Traiesti un rau mai mare – tot mai bine –
Zidul
Nu vrei să fii Zidul Plângerii mele?
Să ne plimbăm prin parc, împreună -
Ziua –o nevăstuică, noaptea –alune de stele -
Mirosul pământului –să ni-l spună –
Te voi ține de amintirile tale...
Mă vei ține de cântec de greieri...
Patru ochi în picioarele goale,
Dansul inimii să mi-l treieri –
Iarba ne va prinde aripi de coate,
Norii, rugăciuni, în genunchi...
Tu vei fi un tei, o Biserică, poate...
Eu, îngropat în tine, în trunchi…
Cântecul rătăcitorului
A început și școala, arămiu –
Și dintr-o dată, tot ce a fost viu,
Ca aspirat de-un vânt paradisiac,
A dispărut, lăsând pustiu, în parc –
Câte-un bătrân, arar câte-un matur,
Câte-un căruț, cu o bunică-n jur,
Câte un chioșc, și el, întredeschis,
Între a fi, sau a nu fi –proscris –
Și noi, pe-aici, pe unde n-am venit
Dar ți-am găsit izvorul cristalin,
Din care ochii tăi, în verde plin
Mă beau –eram ferigi, la asfințit –
A început și școala, ce târziu!
Tocmai acum, când parcul e pustiu –
Tocmai acum –când sus, atâți părinți
Ascultă –duși –întoarsele dorinți –
Tocmai acum, când au nevoie iar
De parcul plin de oamenii cu dar,
Să-nceapă-n țara inimii cuminți
Cea mai Înaltă Școală –de Părinți!13
Tocmai acum, copiii pleacă-n lume.
Tocmai acum, bătrânii nu au nume.
Tocmai acum, familia se desparte.
Tocmai acum, n-avem destulă carte.
Tocmai acum, escaladăm noi vânturi –
Busole rătăcite pe pământuri –
Tocmai acum, ne rătăcim pe drum –
Și ne iubim din nou, tocmai acum…
Parcul Romaneștilor
Mă-ntreb
Când este ziua celor care sunt pământ
De țară
Și nume n-au
Nici flori,
Să le adie-n vânt,
Ce vești primesc,
În parcul lor
De oameni vechi
Ce ară
De la milioane de mașini?
Ce combustibil
Economic
de cuvânt?
E bine când mai ai soție, soț, părinți și frați,
copii, aproape,
Colegi –cât să îi numeri pe un ram -
Cât primăvara, iarna
Să te-ngroape
Se poate,
Dar mai primești un răsărit de amintire
Ca balsam.
De-aveți o zi în care ați venit acasă,
De undeva,
Din zorii prea cuminți,15
Să știți că ea
este atâta de frumoasă
Încât
Se poate întâmpla
Ca nici măcar
Să nu fie a voastră.
Și-atunci
Să nu uitați
s-o dăruiți…
Tablou natal
Pe drumul de costișe, ce duce către țară,
Cu sparte gropi, păzite de guardia locală,
Să nu se fure-nuntru, ce s-a turnat afară,
O veșnică tarabă, de cum te duci din școală –
Cu Prometei ce focul i-aduc, să nu o doară –
Și zei, ce-i asomează cu daruri, hămesiții –
C-ai vrea s-ajungi departe, în altă primăvară,
Să nu mai vezi deștepții, mai proști decât miliții –
Trecea, pe bicicletă, bunicul –din pietrișul
Șoselei, răsărise în zeci de ani, asfaltul –
De-ar fi știut ce scump e, spre țara lui, suișul,
Pământul, către casă, l-ar fi bătut cu pasul –
Ce era nou acolo, de-un secol, și mai bine?
Doar drumul, și doar ziduri, ceva mai zugrăvite –
Gunoaie autohtone, gunoaie –și străine,
Și-un dig pentru speranțe, din matca lor, ieșite –
De când vedea bunicul, migrația –cum îi pleacă
Copiii –de acasă, nepoții –mai departe,
Pe balta lui secată, el naviga în barcă,
Spre Polul unde n-are nici primăvara, moarte –17
De-ar fi avut în curte comori și califate,
Ce lesne-ntreg avutul l-ar fi-mpărțit, pe-un câine,
Și viața celor care, în nesingurătate,
I-au dat și amintirea istoriei de mâine –
Știa că mulți privi-vor, când nu vor avea vreme –
Nimic nu vor pricepe –când nu va fi răbdare –
Și-atunci, în miez de noapte, el pescuia poeme,
Și le lăsa pe valuri, să-alunece pe mare –
Și el fusese tânăr, și el venea acasă –
Cu schijele în minte, olog, pierzând putere –
Un măr pe jumătate, un ou, felii, pe masă,
Putea să pună, încă, și altuia ce piere –
Și în ulei, să-și roage, iubirile să nască –
Și-n asfințit, să-și cânte iubirile, să spere…
***
Frumoșipăcătoșii aceștia frumoși,
Pe baricadele poeziilor lor,
Gata să facă, cu bucurie, de toate:
Teatru, poezie, regie, premii,
Muncă patriotică, meditații cu leneșii și pramatiile,
Salarii și contabilitate,
Libertate,
Dreptate,
Piața, la cele mai strânse prețuri
La guler,
Ba chiar și rolul de tată.
Din ce se mai putea aduna.
Din fumul acesta reînnodat de țigară.
Disperat și el
Că pentru lumina zilei de mâine, a tuturor pâinilor,
Calvarul de ieri, se reia.
De toate au făcut păcătoșii aceștia.
Doar revoluții,
Doar procesiuni de revendicări de drepturi, cu ieșirea în fața
Morților altora, împroprietăriți cu o piatră comună,
Și doar războaie,
Nu.
Era împotriva
Cursului drămuit economic firesc al zâmbetului lor ironic
În cornițele buzelor.19
Ce să arunce ei
De pe grămada gunoaielor
Pe care s-ar fi cocoțat?
Aceeași căutare
Fără coadă,
De cap.
Frumoși păcătoșii aceștia frumoși
Care au refuzat
Toate puterile tuturor lumilor
Venite într-ajutor.
-Ce să faceți voi, pentru mine?
Pentru un Creator?
Ce vă dau eu?
Bogăție?
Frumos?
Și frumosul, o veșnicie, mi-l cereți tot mie?
Când frumosul, vă dă și folos?
Așa se face că ei s-au predat.
Necondiționat.
Dar n-au abdicat.
Trădați și furați.
De toți.
De trupuri, și haine.
Numai gândul a continuat să le bată.20
La Bine, la rău, la greșeală, erată.
Și o simfonie ciudată.
Pentru ca oamenii să se tot joace,
Mereu tineri,
O neterminată poezie de pace.
Rugăciune
De unde-ți zace, Doamne, teafăr, capul,
Cu toate ale pruncilor –șirag –
Mihai, Ioan Vodă, Constantin, Vlad Dracul,
Și-atâția retezați la ei, pe prag –
De unde –înălțat cu hârca-n țepe,
Și trupul rupt de viu, de 4 cai,
Trădat și tâlhărit de-atâtea stepe,
Și-atâți Stăpâni pe golul Lumii strai –
De unde-ți smulg din carne, corbii, nervii,
Și câinii rup din binele Tău, hălci -
Biet Prometeu căzut în roua ierbii,
Să saturi cu lumina Ta –libărci –
De unde te citesc câteodată,
Străpuns în fiare, sau mâncat de lei,
Sau ars, sau ciopârțit, sau tras pe roată -
Revino, ca otrava să ne-o bei –
Și să ne urci în spate –Viața toată…
Ziua libertății
1 Iunie
Eu de acum mă duc, copile, înainte -înapoi...
Mult prea perfectă-i lumea ce-am visat-o bună.
În loc de soare și de verdele-i șuvoi,
Aleargă-n vânturile noi, cățărătorii ei spre lună... .
De ți-as fi pus în palmă numai ochii amândoi,
Ce-ai fi-nțeles din ce-așfi vrut să-ți spună?
Și-atunci ți-am dat ce mi-ai cerut -ce voi.
Să-ți fie, încă-o noapte, noapte bună ...
Și teamă mi-e că dacă îmi cereai
Tot Universul -și eternitatea -
Ți le-așfi dat -fără condiții, ca pe-un Rai
În care dragostea-i mai mare ca dreptatea...
Și dacă într-o bună zi, va fi
Să le primești -măsoară
Ce ai de dat la proprii tăi copii
Ce ți-au urmat în țară...
Rana
A coborât Iisus la mine
Să mă întrebe ce mă doare –
I-am spus: Mă dor -de-atâta bine –
Doar rănile din fiecare –
Și ai închis vreuna, oare?
M-a întrebat -și mă privea –
-Da, am închis din tot ce doare
În rana lumii, doar pe-a mea…
Și pe aceea, Tu știi bine
Ce greu mi-a fost s-o-nchid, cu Tine…
Aș vrea să fiu, odată, îngropat,
La umbra unei mănăstiri, la sat,
Sau doar să am umbrar, în locul ei,
O catedrală-a florilor de tei –
Din când în când, să urc de prin pământ,
Prin seva ei, în crengile de vânt,
Celor ce-mi bat tăcerile deșarte,
Doar cerul săle-arăt –tot mai departe –
Să înfrunzesc, să chem albine-n flori,
Să mă culeagă buni cățărători,
Și scuturându-mă de galbenul veșmânt,
Să mă întorc la mine, în pământ –
Și iarna să le cânt din frunze moarte –
Același cer visat –tot mai departe –
Când catedrala va urca-n beteală,
Să dea din mine, altă catedrală…
A fost căzând
De ce se rupe-un brațbătrân, dintr-un copac?
De putred, singuratic, și uitat.
De câte ori, trecând prin parc
m-au îmbătat
răcori
și ramuri verzi,
și tinerele flori,
copacii pe sub care-alunecam, înalt…-
Și brațul lui, strigând,
Atât de mut,
Fără sfârșit,
Și fără început,
Ce rătăcire l-a văzut?
Cine era?
De stă acum
Întins și frânt,
De-a lungul unui drum?
Dar
Cum s-a rupt???!!!...
A lăsat loc
Să-i treci prin trunchi, prin vreascurile moi,
Cu fâlfâit mărunt…
Vei fi tu, poate, mâine-n locul lui…
Lasă deschisă calea…
Copacii buni
Nu stau în calea nimănui…
Noul Emin
-Haide, Adam!
Ce să facem aici
Ținându-ne încremeniți de negrul pământului?
Și au rămas
Privindu-se
Ochi în ochi…
Spre infinit
Ce frumos e să te pierzi
În noapte
Culegându-ți cireșii –
Cu o carte…
În stoc…
De vândut…
Și să vină la tine
Chiar din trecut
Un Florin, un Olteanu
Și să-ți spună:
-hai cu trenul…
știu un loc
unde
se caută
ceva de citit.
Și-am plecat
Cu pachete legate cu sfoară.
La o librăreasă amabilă.
Și tot ce-am avut de vândut
s-a căutat –și a și dispărut.
Studenții, din capitală.
Ce voi fi făcut, oare, cu banii?
Ce vor fi făcut ei, cu cărțile?
Foamea aceasta,
Ține de foame, cu anii?
Știința aceasta, ne împlinește
Cu dragoste, hărțile?
Trec
Văd eroii
În cărucioare
Cu mutilatele lor fețe
Cei mai credincioși fii ai dragostei,
Așteptând
Să cadă
Și peste așteptările lor
O mai dreaptă ninsoare
De cireșe dulci și amare –
Și câte fericiri,
Nu văd,
Când trec
Eu –cu norii –călare –
Unde –îmi este știința ?
Unde –îmi sunt sunătorii –și sunătoarele?
Și unde –sunt –ale voastre?
Toate –
Pe lume –
Au toate gradele
De libertate –
Sau ale închisorii –
Numai în sediul
Minții –
Cât este clară –
Rămâne noaptea
Amintirii –
Ce frumos
E să te pierzi în noapte
Culegându-ți cireșii…
Pentru că ecoul
iubit
Nu vine
Decât din ce ai
Trăit…
Lumină necuprinsă
Tu umple –doar –
Cu vinul cel mai bun –
Această amforă –
Eu înmulțesc –
doar –vinul –
Dar care vin –
Nu-i chip –aici –să-ți
spun –
Se umple dinăuntru –cu puținul…
Și se revarsă-n graiul tău –
străbun –
Tu –cât de-naltă –
iei –din lume –
chinul –
Și amforele noastre –umpli –iar
Cu-același dar –și har –
Că toate par
De-a dusul, și întorsul, și revinul…
Lumină necuprinsă, sub umbrar…
Semne de întrebare
La ce îmi folosesc ochii, dacă nu văd?
Urechile, dacă nu aud?
Limba, dacă nu am gust?
Pipăitul, dacă mângâi pe dos?
Mirosul, dacă mă îmbată?
Nervii, dacă nu mi-i coordonez?
La ce îmi folosește mintea, dacă mă mint?
La ce îmi folosește lumea, dacă nu știu să iubesc?
La ce îmi folosește veșnicia, dacănu e dragoste?
***
What are my eyes useful for if I cannot see?
My ears if I do not hear
My tongue if I cannot taste
Touching if I caress backwards
The smell if it gets me drunk
The nerves if I do not coordinate them?
How is my minduseful if I lie to myself?
How is the world useful to me if I do not know how to love?
How is eternity useful to me if it is not love?
Traducerea Prof. Smaranda CAZAN-LIVESCU
Nopțile noastre
Acelea erau nopțile noastre.
Când priveam marea.
Eu, între ei.
Așezați pe o bancă.
De pe întunecate alei.
Un crâmpei
De muzică
Mângâia, de undeva, neuitarea.
Pe faleză
Se plimbau copii, bărbați, și femei,
Ce-și schimbau –ca o briză cu-aromă de tei -
și surâsurile, și culoarea…
Priveam departe, în larg,
Soarele coborât pe catarg -
Și pânzele negre, veneau până-n maluri,
Să coboare marinarii de lapte, din valuri…
Acelea erau nopțile noastre.
Negre, albe, albastre.
Eu, între ei,
Ca un ou de nisip,
Între păsări măiastre.
Părinții mei…
Balada soldatului necunoscut
-ce chip vrei să-ți arăt din fântână?
-Arată-mi chipul din care beam apă odată!
Curată, și rece, frumoasă, și bună!
Arzând, așteptând –să mă sature –o fată!
-dar chipu-mi de salcie –sărată –nu-ți place?
-Îl beau și pe-acesta –și-mi șade în gât –
Și-mi pare că tot ce-a urmat –e urât –
Oricine, oriunde –minuni –de va face –
-dar chipu-mi din cele cișmele? De ele
Ce zici ? –S-au deschis –și apoi, au secat –
Eu tot înainte, de apele mele
Din Valea acelei fântâni –rămân beat!
-dar chipul din lacul cu nuferi, în ochiuri?
Ce-ți spun? -Că nu-i nici umbră pe fund -
N-au peștii pe unde să scapere-n jocuri –
Și soarele urcă –noroiul –imund –
-dar chipul din cele hârtoape de luncă?
-Acolo n-aleargă –cu apele-n piept –
Un cal –ca să treacă –în joacă, nu muncă –
Iubirea –din stânga –pe malul cel drept –36
-dar chipul din vechiul izvor ce nu este?
-Acela –i izvorul pe care nu-l știu –
Știam că se-ntinde , cu ochii, pe creste –
Cât vezi –prin desișuri –spre-ntregul pustiu -
-dar chipul castelului apei, din apă?
-Acela e doar pentr-un Domn Neștiut –
E mic cât nu-ți intră vreodată –în pleoapă –
Și mare –că tot ți-a rămas nevăzut...
|
Jianu Liviu 9/23/2020 |
Contact: |
|
|
