Căutări - Între (două) vârste
Mă conving tot mai mult că sunt mereu toate vârstele mele. Anii s-au suprapus și s-au scurs unii într-alții ca în picturile suprarealiste și conținutul lor lichefiat ia forma amintirilor ce răzbat în prezent, inundând imediatul. E o iluzie să cred că îi mai pot separa, că îi mai pot privi în afara întregului, că ar mai avea vreun sens individual. Rămâne încă să mă înțeleg astfel, să mă recunosc fără rupturi, fără tranziții, fără denominațiuni, un amalgam de întâmplări, de trăiri, de suferințe și bucurii, convențional, irelevant catalogate cronologic.
Aș putea bunăoară să vorbesc despre vârsta îndrăgostirii sau a iubirii întinsă până la dansul cu băiatul ce-mi plăcea în grupa mijlocie de la gărdiniță. Și sper să mor iubind. Despre vârsta maternității ca un continuu fior în fața vieții și îmi zvâcnește uterul oricât de stafidit când aud un copil plângând, întorc capul de câte ori aud strigându-se mama. Despre vârsta fără sfârșit a cunoașterii sau a durerii sau a regretelor… Mă recompun pe teme, pe motive, pe obsesii. Sunt toate tot timpul împreună, chiar și cele pe care le-am uitat sau aș vrea să le uit. Îi zâmbesc vieții și morții plină până în vârful unghiilor de tot ce am trăit, trăiesc, fără să mă gândesc prea mult unde aș fi pe axa ireversibilă (totuși) a drumului spre sfârșit. O asemenea privire are sens doar după ce s-au adunat suficienți ani, suficiente vârste.
Altfel în afară, pentru tot restul lumii, sunt o simplă femeie între două vârste, nici prea-prea, nici foarte-foarte, incertă, dar atât de concretă. Mă scald într-o zonă neguroasă, bătrână (dar nu venerabilă) pentru tineri și (fermecător, îmi place să sper) de tânără pentru cei mai bătrâni. Nu mai însemn foarte mult nici pentru unii, nici pentru alții. Iar dramele mele complexe sunt prilej de mustăceală și exasperare și pentru unii și pentru ceilalți, chiar dacă din motive diferite. Orgoliul tinereții e considerat ridicol, iar hainele cernite, patetice simboluri de delăsare. Orice ieșire temperamentală ori răvășeală emoțională sunt privite cu îngăduință și iremediabil puse pe seama brutalelor transformări hormonale. Sunt complimentată cu mult mai multă larghețe decât am fost vreodată. Aflu, spre exemplu, tot mai des, că ”arăt bine pentru vârsta mea”, că ”nu m-am îngrășat chiar așa de mult” sau că ”mai am încă timp să încep ceva nou” și chiar de sunt sincere și adevărate, glasurile sunt tot mai șovăielnice. Și da, sunt ba destul de tânără, ba prea bătrână în funcție de interese, mutată cu nonșalanță de-o parte și de alta a liniei imaginare ce separă două lumi ce vor deveni curând ireconciliabile.
Să fiu oare această femeie gata să cadă în hăul dintre ele?
E drept că nu prea îmi mai pasă de categorisiri și nici de cei care judecă făstâciți sau condescendenți urmele timpului pe chipul (nefardat) sau pe trupul meu (neîncorsetat) și nu pentru că m-aș simți prea sigură pe mine, sau infailibilă la răni sau la laude, ci pentru că sunt prea obosită de gura lumii, pentru că nu mai am timp de așa ceva la ”vârsta” asta.
De ce mă afectează atunci acest ”între două vârste”? De ce îmi pare un nefericit eufemism? O preconcepție, un tipar social convenabil, superficial, încercând să îmbuneze un mister în care nu mai crede nimeni? O cețoasă indeterminare aproape ocultă (a unei depline femei)? Unii (rareori) îi spun într-adevăr ”vârsta maturității” și mă înfioară ușor și această imagine, parcă la polul opus, mult prea serioasă, rigidă, cu totul demistificată. Cine să (mă) mai înțeleagă?
Dacă ar trebui să îi dau eu un nume, o substanță, să mi-o asum temporal, i-aș spune (fără imaginație) Toamna, sau (optimist, sfârșitul spectaculos de) Septembrie. [Și iată-mă la rându-mi incapabilă de a spune lucrurilor pe nume!]
Fantasma mea ar fi de o nostalgică frumusețe, cu părul de culoarea castanelor brumate și ochi lucitori ca safirele, mirosind a mere în pârg, purtând haine ușor demodate de culoarea apusului sau a frunzelor veștejinde. Alegorică (banală, predictibilă) reprezentare a unei stări pe care aș vrea-o neschimbată de acum înainte. Nu ”tinerețea (fără bătrânețe)” cu impetuoasa ei nerăbdare, neliniște, energie, ardere, ci acest ”septembrie” blând, rodnic, profund, generos, tremurător, așezat și plin de strălucire l-aș dori pentru cât a mai rămas (și nu m-aș supăra să mai țină vreo treizeci de ani...). Cu această bogăție aș călători mai departe fără să vreau să mai ajung undeva. Drumul ar deveni cu adevărat tot ce contează, un perpetuu Road to Hana (din irealul Hawaii), pe serpentinele căruia aș împăca subiectivitatea mea și realitatea îmbătrânirii, mi-aș duce cu seninătate, fără regrete, toate vârstele și le-aș risipi pe țărmul vulcanic mângâiat de valurile calde ale oceanului nesfârșit.
.......................................
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronrto . septembrie 2020
|
Lăcrămioara Varga Oprea 9/13/2020 |
Contact: |
|
|
