Panopticum - Vorbe ... si pentru Observatorul
Fără îndoială că numai putini dintre dumneavoastră îsi mai amintesc de filmul Pentru Câtiva Dolari În Plus. Probabil că multi nici nu l-ati văzut, si este păcat.
A fost unul dintre cele mai reusite filme despre vestul sălbatic create de regizorul italian Sergio Leone, pe care americanii, din invidie, l-au poreclit “inventatorul Spagetti Westernurilor.”Apărut pe ecranele românesti după 1965 si realizat în întregime în Spania, cu o distributie internatională, filmul l-a făcut faimos pe prea tânărul Clint Eastwood. Subiectul îl constitue aventurile a doi bounty killers.
Termenul, înseamnă în traducere “ ucigasi pentru recompensă” si se atribuie persoanelor care vânează banditi pentru recompensa oferită celor ce îi capturează vii sau morti. De altfel filmul începea cu un subtitlu semnificativ: “Când viata nu are valoare, moartea, are uneori pret. De aceea au apărut ucigasii pentru recompensă.”
Influentat de pelicula lui si de situatia politică din România acelor vremuri am îndrăznit să-l parafrazez pe Sergio Leona afirmând că “Acolo unde munca bine făcută si cinstită nu are valoare, vorbele goale, sunt la mare pret. De aceea au apărut propagandistii si agitatorii.”
Fireste că atunci m-am ferit să fac prea multă publicitate acestei observatii periculoase.
Din păcate ea s-a dovedit ulterior valabilă nu numai pentru lumea din umbra cortinei de fier.
Însă există vorbe si vorbe. De altfel fără limbaj, adică fără vorbire si vorbe, omenirea nu ar fi omenire.
În concert cu diversitatea nemaipomenită a membrilor speciei si cuvintele sunt pe o măsură de felurite, înscriindu-se într-o gamă vastă de la vorbele goale până la unele nepretuite, pline de miez sau sacre, dătătoare de viată.
Nu spune Ioan Evanghelistul că “La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul”?
Există si cuvinte de vânzare. Eu însumi mă străduiesc să fac negot cu vorbe si imagini frumoase, încercându-mi norocul ca scriitor profesionist.
Nu atunci când colaborez voluntar la Observatorul, unde scriu de dragul dumneavoastră cei de o gintă cu mine.
Se întămplă însă câteodată că scrisul meu nu place tuturor.
Asta este nu din vina vorbelor, ci depinde de felul cum eu le împreunez.
Cineva s-a plâns de pildă că ceea ce public în Oservatorul îngrozeste lumea.
Care lume? Doar eu despre lume scriu.
Şi până una alta Observatorul, dacă ne luăm după sumedenia de omagii adresate redactiei, se bucură în rândul cititorilor de succes deplin. Poate însă că nu datorită si contributiei mele. Poate.
Adevărat este că pentru reusita oricărei lucrări de artă, inclusiv literatura jurnalistică sunt întodeauna necesare două persoane, în cazul în spetă scriitorul si cititorul.
Acestia trebuie să vibreze pe acceasi lungime de undă, împrejurare ce presupune educatie, cultură si discernământ asemănătoare. Regret însă eu nu pot să cânt osanale lacrimogene paradisului proletar din România comunistă precum un colaborator din Australia. Vietile sutelor de mii de victime, cei mai valorosi fii ai neamului nostru, irosite în camerele de interogatorii sau în celulele închisorilor nu m-ar lăsa să dorm.
De asemenea nu as putea niciodată să admonestez în articolele mele pe părintii canadieni care nu îsi silesc copiii să vorbească româneste, sau să sfătuiesc guvernul României cum să conducă si pe alegătorii de acolo cu cine să voteze, asa cum ar dori niscai cititori. Nu pot si nu vreau.
Cine doreste să schimbe ceva în România trebuie să se repatrieze si să lupte acolo pe baricade, nu dând indicatii de aici, unde, dacă veni vorba, avem destule de îmbunătătit.
Cât priveste copiii, după umila mea părere, datoria părintilor din Canada este să facă eforturile necesare ca acestia să-si însusească limbile oficiale la perfectie si să le vorbească fără cusur, fiindcă altfel vor deveni parte din, ceea ce eu numesc, o minoritate audibilă si discriminati subtil toată viata.
Cunosc aceasta din proprie experientă, fiindcă accentul odată însusit, ne însoteste până în mormânt. Nu vi s-a întâmplat niciodată să fiti întrebati, cu perfăcută admiratie: “What kind of beautiful accent you’ve got, where is it coming from?”
Pentru mine întrebarea, a fost aproape de fiecare dată premergătoarea unui esec.
Revenind la Observatorul si bunul său renume printre cititorii din Canada si de pe mapamond îndrăznesc să vă amintesc că opera pe care o admirati, frumosul magazin cu continutul său variat si inteligent, este rezultatul eforturilor pline de abnegatie depuse de Puiu Popescu si a muncii creatoare, absolut gratuită a autorilor materialelor publicate.
Nu este nici pe departe o afacere bănoasă, ba dimpotrivă si cu cresterea continuă a preturilor hârtiei, tiparului, postei, etc. si datorită disparitiei tiparnitelor nu se stie câtă vreme această insulă a românismului, propovăduitoare a cuvântului românesc liber din diaspora, va putea supravietui furtunilor economico-politice care în prezent bântuiesc America de Nord. Mai ales acum când, din cauza inactivitătii impuse de COVID-19, reclamele plătitoare s-au subtiat si subsidii nu există.
O bază solidă de abonati ar putea constitui însă o oarecare asigurare pentru viitor.
Îmi permit să încurajez pe toti colegii scriitori si pe cititori să facă efortul cerut de un abonament. Concetătenii nostri anglofoni folosesc o expresie ce contine mult adevăr si un îndemn adresat celor aflati în situatii dificile.
Ei spun: “Put your money where your mouth is.”
Traducerea mai mult sau mai putin exactă ar fi să-ti pui banii unde îti pui vorbele, adică cei ce doresc îndreptarea unei situatii să dea banii necesari, nu numai să vorbească despre îmbunătătirea ei.
Eu mi-am făcut partea si unde îmi pun vobele, adică în Observatorul, mi-am pus si banii de abonament.
Este rândul dumneavoastră...
Gabriel Watermiller/ septembrie 2020
Penticton / B.C.
|
Gabriel Watermiller/ 9/8/2020 |
Contact: |
|
|
