Repere istorice
Am preferat să vorbesc despre arderea pe rug, expresie cât se poate de explicită, evitând termenul de autoda-fe, de origine portugheză, destul de răspândit în Europa, dar care, în România nu a izbutit să penetreze decât în foarte mica măsură, ca un neologism rejetat.
Istoria omenirii este plină de fapte peste care timpul așterne nu doar pulberea uitării, ci și multă nedumerire și neînțelegere dacă sunt scoase din atmosfera vremii în care s-au petrecut.
Arderea pe rug este doar o mica fațetă a mozaicului oferit de istorie asupra căreia aruncăm acum un fascicol de lumină, o rază care o scoate din negură și invită la meditație. Mai cu seamă la meditație, căci, dacă fenomenul este individual, nu putem să nu cugetăm la uciderile în masă a unor oameni cu ddevărat nevinovați, cum a fost exterminarea autohtonilor nordamericani, masacrul comis din ordinul lui Stalin și nebunia așa zisei revoluții culturale din China lui Mao, dor acestea două însumând peste o sută de milioane de victim. După ocuparea României de armatele Uniunii Sovietice, cu largul sprijin al Statelor Unite Americane, în țara noastră s-a declanșat un gen de vânătoare de vrăjitoare de mari proporții, vizându-i îndeoebi pe intelectualii patrioți și pe țăranii care s-au opus colectivizării forțate. În închisoarea de la Pitești, destinată tinerilor, îndeobște studenți și elevi, s-au petrecut orori greu de imaginat pentru o minte normală. Propagarea urii împotriva elementelor zise burgheze, aristocratice, naționaliste sau pur și simplu refractare la procesul de imbecilizare impus de comuniști a atins cote pe care generațiile actuale le ignoră, cu atât mai mult cu cât nu și-au aflat locul nici în manualele de istorie oferite elevilor.
Nu este nici locul și nu avem nici timpul necesar ca să zăbovim asupra lor.
Să punem deci sub lupa ochiului lucid câteva repere istorice de certitudine privind arderile pe rug.
Numărul total al victimelor autodafeurilor petrecute într-o perioadă de trei sute de ani se ridică la cifre care variază între patruzeci și o sută de mii, iar dintre numele celebre din această lungă listă îi amintim pe reformatorul Jan Hus, învățatul Giordano Bruno, călugărul Dominican Girolamo Savonarola .Jacques de Molay, ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri și Ioana d Arc (Fecioara din Orleans), figură emblematică a istoriei Franței și sfântă catolică, arsă pe rug la Rouen deoarece a luptat împotriva invadatorilor englezi, pentru a menționa doar pe câțiva.
Regele englez Athalston (924-939) promulgă pentru prima data legi explicite împotriva vrăjitoarelor.În 1224, împăratul german Frideric promulgă un edict pentru eretici în care pedeapsa supremă era arderea pe rug. Papa Inocențiu al VII-lea emite o bulă în care se afirmă că vrăjitoarele există și trebuie reprimate fără milă. În Angila, legea lui Henric al VIII-lea , preciza în 1542 că vrăjitoria este o crimă care se pedepsește cu moartea. În 1647 Mathew Hopkins dă la iveală cartea DESCOPERIREA VRĂJITOARELOR, un veritabil manual de depistare, anchetă și tortură. Urmarea a fost condamnarea a trei sute de persoane în Anglia până la 1682 când, la Exter, sunt arse Temperance Lloyd, Mary Trembles și Suzabbe Edwards. Iacob Hutler, care fondase mișcarea religioasă numită Taufer, a fost judecat la Innsbruck și ars pe rug la 25 februarie 1536. Îl nemulțumi faptul că lipsea actul dacuzare. Arderea pe rug era o metodă de execuție, mult diferită de cele întrebuințate astăzi, când se prefer împușcarea, cum a fost cazul mareșalului Ion Antonescu împreună cu membrii guvernului de atunci,sau, foarte recent (25 decembrie 1989, de Crăciun) când victime au fost Nicolae Ceaușescu și soția sa Elena, în urma unui simulacru de proces comandat de Ion Iliescu, Silviu Brucan,Victor Atanasie Stănculescu și Gelu Voican Voiculescu, ca figuri de prim plan. Cunoscându-i pe aceștia, am fost foarte surprins că Ceaușeștii nu au fost condamnați la ardere pe rug, dar populația nu era pregătită pentru un astfel de eveniment pus în scenă pentru public, deși televiziunea a relatat pas cu pas desfășurarea celor petrecute atunci, ca și cum ar fi fost vorba de un spectacol regizat cu profesionalism. În esență, a fost vorba de o veritabilă revoluție simultană cu lovitura de stat pregătită de complotiști cu mult înainte. Fără îndoială, arderea pe rug a Ceaușeștilor în Piața Revoluției ar fi fost cu mult mai spectaculară decât împușcarea lor în curtea din spatele unei cazărmi din Târgoviște, iar România, care a beneficiat în acele zile fierbinți de atenția întregii lumi, s- ar fi încununat și cu o aureolă de măreție.
Spânzurarea a fost și ea destul de întrebuințată, menționăm doar procesul de la Nurenberg al naziștilor, sau executarea lui Saddam Hussein, conducătorul Irakului.
Cât privește amploarea pe care a cunoscut-o autoda-feul, amintim că Prinț primatul de Bamberg a executat în acest mod, între 1623 și 1633, circa șase sute de vrăjitoare, număr egalat squ, posibil, depășit de Prin primatul de Wurzburg la începutul secolului al Xvii-lea, pe lista victimelor numărându-se și 19 preoți și câțiva copii, inclusiv un nepot de-al său.
Nu trebuie să se creadă că toate arderile pe rug din acele vremuri au fost executate in personam. Un mare număr au fost efectuate in efigia. Acest lucru este valabil pretutindeni unde au avut loc astfel de procese.
Cel mai de seamă profesor de drept penal de la Universitatea din Leipzig a semnat un număr enorm de condamnări la moarte, se vorbește de mai multe mii. La Genova au fost arse circa cinci sute de vrăjitoare.
Nu în toate cazurile motivul arderii pe rug era vrăjitoria sau erezia. O spune cazul Ioanei d Arc și multe altele, între care și cel al cavalerului Hohenberg, care a fost ars la Zurich împreună cu servitorul său sub acuzația de sodomie.
Acuzația de legături cu Diavolul, cum s-au petrecut lucrurile cu eroina istorisirii noastre, a figurat mai rareori. La Milano, în 1384, Sibilla Zanni și, un an mai târziu, în1390, Pierina de Bogatis au fost condamnate și executate pentru legături cu Diavolul.
Franța, Spania și Portugalia excelează și ele prin marele număr de autodafeuri, iar aceste țări au exportat cu entuziasm acest mod de execuție în coloniile lor aflate pe continental American.
După ce Papa Sixtus al patrulea permite regilor iberici să numească inchizitori pentru apărarea catolicismului, inchiziția ia un avânt remarcabil. Prima ardere pe rug are loc în 1481 la Sevilia. Între 1487 și 1505, la Barcelona au fost judecați o mie de acuzați dintre care doar 25 au fost absolviți. Inchiziția este exportată în Brazilia, Peru și Mexic, unde autodafeul numără 50 de persoane. Portuglia renunță la arderea pe rug în 1821. După apogeul atins în anii și țările mai sus menționate, arderea vrăjitoarelor pe rug declină destul de rapid. În Danemarca, ultima vrăjitoare arsă pe rug a fost Anna Palles, în 1693, în Franța Louis Debarand în 1745, iar în Elveția Anna Goldl aproximativ în același an sau ceva mai târziu.
Cu certitudine însă, ultima vrăjitoare din Europa a fost arsă la Târgu Mureș pe 28 aprilie 1752. Aceasta, purtând numele de Barbala Farcaș, era moașe comunală. Ea prevestea sexul copilului care urma să se nască, dar făcea și acte taumaturgice greu explicabile deoarece femeia nu avea nici o pregătire medicală, fapte pentru care a fost acuzată și de medicii oficiali ai zonei, cărora le scăzuse clientela, dar și de 78 de persoane dintre care nu puține erau din cele cărora moașa le făcuse mult bine. Numărul depozițiilor depuse împotrivă-i este cu totul impresionant, ilustrând un episod de isterie colectivă. Acuzată și de îmbolnăvirea prin vrăji a unor copii, printre declarațiile incriminatorii se numără și unele care relatau că vrăjitoarea intra noaptea pe coș în casele oamenilor pentru a face rău unor copii care se speriau și plângeau necontenit, fără nici un alt motiv evident.
În anul 1991, urmașii pe linie directă ai Barbalei Farcaș au redeschis procesul , iar justiția s-a pronunțat cu dreptate, lucru mai puțin obișnit pentru aceste ultime decenii în România, când a domnit arbitrariul. Pe locul unde s-a petrecut arderea pe rug, un reper pentru istoria orașului, s-a construit restaurantul Cocoșul de Aur.
Deoarece suntem preocupați mai cu seamă de ținutul Transilvaniei, consemnăm faptul că în secolul al VXI lea, sub principele Mihail I Apafi , au avut loc doăzecișicinci de procese care s-au desfășurat la Dej, Cluj și Sibiu. Toth Borka a fost arsă la Carei, iar Varga Anna și Rekety Pila la Csazlo
Mihail I Apafi a urcat pe tronul Transilvaniei fiind ales, la vârsta de 25 de ani, la 14 septembrie 1661 de către nobilimea transilvăneană cu acordul Imperiului otoman, rivalul său fiind Ioan Komeny, susținut de habsburgi. Subliniem faptul că otomanii nu au avut nici un amestec în problema arderilor pe rug din treitoriile controlate de aceștia. Mihai I Apafi a susținut interesele oromane și pe cele ale rebelilor curuți (răscoala antihabsburgică condusă de Rakozi) până la înfrângerea suferită de otomani la asediul Vienei. A fost un mare luptător pentru drepturile românilor în fața habsburgilor și maghiarilor. A murit la Făgăraș în 1690, la 57 de ani, locul său pe tron fiind ocupat de Mihai Apafi al doilea.
La Aiud, în inima Ardealului, Habsburgii au construit o imensă închisoare, preluată după război cu entuziasm de comuniști și supraaglomerată cu cei care nu erau în grațiile odiosului regim. Aici și-au aflat sfârșitul un lung șir de condamnați despre care în toată perioada detenției familiile nu au știut nimic. Trupurile neînsuflețite erau duse cu căruța și aruncate în gropile comune săpate în locul numit Râpa Robilor, unde acum s-a ridicat o mânăstire și un martirologiu. În 1964, Nicolae Ceaușescu a dispus eliberarea deținuților politici din închisori.
Tot la Aiud, în fața cetății medievale, destul de bine conservate, se află monumental lui Mihai Apafi întâiul, ca un act de recunoștință din partea românilor.
Ca o notă generală, aproape toate vrăjitoarele, din toate timpurile, au fost femei, excepțiile fiind rarisime. Acest fapt este greu de explicat în lumina cunoștințelor actuale, dar, se pare că fenomenele zise paranormale nu interesează în mod egal ambele sexe. Printre bărbații de seamă care au fost arși pe rug se cuvine să-l menționăm și pe Iacob Hutter. Acesta nu a fost vrăjitor ci conducător al unei secte religioase numită Taufer, care a dobândit un număr destul de mare de adepți. A fost arestat în Tirol, unde predica, condamnat de un tribunal din Innsbruck și ars pe 25 februarie 1536. La scurt timp, 300 de membri ai sectei au fost executați ca eretici.
Tot la Târgu Mureș, un anume Olah Ianoș,( după numele de familie vlah, adică român, iar prenumele Ianoș transformat din Ion, sub presiunea maghiarizării forțate la care erau supuși românii) fiind acuzat de vrăjitorie), a fost pus pe rug în același an cu Barbala Farcaș. Ca prin miracol, chiar când începuse să ardă focul, acesta a rupt lanțurile și a fugit, fără ca nimeni să-l poată prinde. A trait un timp ascuns, dar autoritățile au difuzat zvonul că dacă se predă va fi grațiat. Este singurul caz de evadare de pe rug. El s-a încrezut în aceste vorbe mincinoase, a ieșit din ascunzătoare, dar îndată ce s-a predatS a fost pus pe rug, legat de această data cu mai multe rânduri de lanțuri. Sub aspect moral, această ademenire prin minciună a fost ceva nespus de josnic. În mod asemănător, prin anii 50, luptătorii anticomuniști (partizanii) dobrogeni s-au predat, condiția fiind că vor fi lăsați în viață. Au fost judecați, unii au fost condamnați la moarte și executați, dar o bună parte din ei au primit pedepse grele de închisoare. Securitatea, nemulțumită de hotărârea judecătorească, i-a ucis însă pe toți.
Credința în vrăjitoare este încă destul de manifestă în România, mai cu seamă în lumea satelor. În anul 2019 un bărbat de 43 de ani din județul Dolj a dat foc unei case în care locuia o femeie pe care o bănuia că i-a făcut vrăji care i-au afectat viața. Zisa vrăjitoare, care avea 80 de ani, a murit în acest incendiu, în timp ce bărbatul striga: mori, vrăjitoare afurisită! Reclame-anunțuri despre vrăjitoare care leagă și dezleagă apar frecvent în mediul virtual.
Deosebit de interesant ni se pare cazul lui Winston Churchill, personalitate istorică arhicunoscută, care a intervenit în procesul intentat lui Helen Duncan, ultima acuzată de vrăjitorie sub secțiunea a patra a Actului de Vigilență din 1824. Încă din copilărie, aceasta era cunoscută pebntru calitățile sale paranormale. În 1941 l-a cunoascut pe Winston Churchill, care era membru al societății secrete Ordinul Vechilor Druizi. La o ședință de spiritism, a apărut spiritual unui memebru al echipajului navei de război Berham care tocmai în acea zi fusese scufundat de o torpilă lansată de submarinul german U 331. Consiliul de Război britanic, singurul care cunoștea acest fapt a păstrat secretul timp de câteva luni, pentru ca publicul britanic să nu se demoralizeze. Helen Duncan nu ar fi putut afla nimic despre acest eveniment de război. I s-a intentat un proces în baza legii menționate mai sus, iar procurorul a cerut condamnarea la moarte. Ne aflăm în plin război mondial, iar justiția britanică manifesta o duritate extremă de teama Germaniei. În urma intervenției lui W Churchill, judecătorii au decis să înlocuiască pedeapsa capitală cu închisoarea. Churchill a vizitat-o pe această zisă vrăjitoare în închisoare, iar aceasta i-a comunicat o serie de date prevestitoare privitoare la decursul războiului, care s-au adeverit. Cazul a rămas inexplicabil.
Chiar dacă se spune că istoria se repetă, ceea ce este adevărat în linii mari, este imposibil ( există acest cuvânt?) să credem că viitorul va reveni la arderile pe rug, omenirea având la dispoziție mai mult sau mai puțin sofisticatele metode moderne.
Notă de subsol
Fără îndoială, cifrele oferite de mediile de informare accesibile pe internet sunt foarte mult exagerate.
Iar acest lucru s-a făcut tendentios. Arderile pe rug erau individuale, făcute cu scopul de a înspăimânta.
Multe din sentințele de ardere pe rug au fost date in efigia, mai exact simbolic. Uciderea unui mare număr de oameni sub imperiul persecuțiilor religioase, chiar cele din cadrul creștinismului ( exemplul Catarilor este elocvent) , dar acestea reprezintă cu totul altceva. Dispunem însă de nu puține date istorice certe.
De pildă, Gheorghe Doja, conducătorul răscoalei țărănești din Transilvania a fost ars pe un scaun de fier înroșit în foc în ziua de 15 iulie 1514, iar Horia și Cloșca (Crișan reușise să se spânzure în celulă cu nojițele de la opinci), conducătorii celei mai mari răscoale din Ardeal, au fost schingiuiți și rași pe roată, în 1785, ceea ce era un supliciu tot atât de îngrozitor.
|
Corneliu Zeana 9/2/2020 |
Contact: |
|
|
