O zi de vara la Whistler , nord de Vancouver
(HEALTH DAY AT WHISTLER)
De cand ma stiu iubesc vara. Acest anotimp are aerul incarcat de o lumina visatoare si magica. Soarele, lumina, caldura, curcubeele de flori, padurile racoroase, toate ma incarca de pozitivitate, ma fac sa vad viata mai colorata.
Asa se face ca in fiecare an, inca din iarna, incep sa-mi fac vise, planuri, sa strang informatii, sa caut locuri de relaxare cat mai atractive pentru vacanta de vara.
Insa epidemia de coronavirus din anul acesta ne-a dat planurile peste cap. In vremurile astea a pleca in locuri necunoscute, aglomerate, departe de casa este un risc. Dar pentru ca riscuri exista in orice situatie, nu am renuntat definitiv la ideea de a calatori si am plecat intr-o scurta vacanta, la Whistler.
Orasul Whistler se aflã la circa 125 km nord-est de Vancouver. Statiunea are unul dintre cele mai complexe centre pentru ski din America de Nord, poate chiar unul dintre cele mai bune din lume, si a fost gazda Jocurilor Olimpice de Iarna din 2010.
Dar oamenii merg la Whistler si vara, pentru ciclism montan si pentru drumetii pitoresti. Traseele de drumetie sunt bine marcate si au semne interpretative despre plante si animale. Iata cateva motive care m-au facut sa las acasa stresul cotidian, teama de virus, si sa petrec cateva zile in aceasta statiune montana.
Pentru ca iubesc plimbarile in natura, intr-una din zile, dorind sa ajung in centrul orasului am pornit singura prin padure lasand la o parte drumul mare. De altfel orice calatorie, afara de cea pe jos, este dupa mine o calatorie pe picioare straine. A merge cu trenul, cu rotile unei masini, chiar si cu o trasura inseamna a merge sezand si a vedea numai ce ti se da, nu insa si tot ce ai dori tu sa vezi.
Asadar, am pornit la drum dis-de dimineata de la hotelul unde eram cazata, spre centrul orasului. Distanta estimata de familia mea era de 4 km. Nici un nor nu plutea sub albastru cerului, nici un vant nu misca aerul, iar deasupra capului meu, frunzisul pomilor batrani pareau niste punti aeriene care-mi faceau umbra. Pe la jumatatea drumului, ies de pe cararea lina si urc usor cam 20 de metri. Pinii erau mai rari si au aparut pietrele. Curand am ajuns pe o stanca masiva, inconjurata de pini. O imagine cum numai in reviste vezi.
Ma simteam libera si fericita pentru ca am scapat de izolare . am scapat de virus. Umblam fara masca, fara grija distantarii sociale, respiram aerul super curat si admiram muntii spectaculosi din jurul meu.
Ei bine, chiar daca toate traseele aveau indicatoare destul de clare am ratacit drumul. Nu din cauza mea, ci din cauza broscutelor. Pentru ca era perioada de migrare a broscutelor, una dintre potecile principale pe care circulau turistii, fie cu piciorul, fie cu bicicletele, cu copii, cu catei, cu batranii a fost blocata oferindu-ne alte variante. Pentru a da prioritate broscutelor, chiar si autobuzele din zona au fost oprite, fara a stii pana cand. Desi migratia este un fenomen cunoscut din cele mai vechi timpuri, oamenii de stiinta nu au reusit sa explice cum stiu aceste vietati cand si unde trebuie sa mearga.
Nici eu nu stiam pe ce drum sa merg, asa ca am ales la intamplare o potecuta, bucurandu-ma de maretia privelistiilor. Din potecuta, in potecuta, mergand tot la intamplare, precum Scufita Rosie, am ratacit drumul iar singuratatea incepuse sa ma sperie. Chiar si fosnetul unei frunze parea un tunet in linistea padurii.
Nu aveam nici harta, nici busola, nici spray pentru insecte, nici echipament adecvat pentru drumetie pe munte, dar aveam un telefon destept , care acolo nu avea semnal, avem o palarie mare si ochelari sa ma apere de soare. Putinii drumeti ce-i intalneam, si care ma depaseau, dupa ce-mi doreau cale buna, se uitau cam lung si mirati la mine. Pentru ei eram un drumet straniu.
In sfarsit, dupa cateva ceasuri de mers pe jos, am reusit sa gasesc drumul bun care ma ducea in centrul orasului unde aveam si semnal la telefon. Eram obosita, dar bucuroasa. Deschid telefonul sa-mi sun familia. Cineva trebuia sa vina sa ma ia pentru ca picioarele mele nu mai ascultau nici o comanda. Pe ecran apar semnale luminoase sub forma de baloane, inimioare, etc Telefonul meu destept m-a monitorizat tot timpul, fara sa stiu, si iata ce a inregistrat : am facut 11.724 de pasi; distanta 8,45 km, calorii consumate 747 deci - health day - asa cum a aparut scris pe ecranul telefonului.
Nu am reusit sa vizitez ceea ce imi propusesem dar am facut o poza in fata celor cinci cercuri olimpice care semnifica uniunea celor cinci continente si intalnirea sportivilor din toata lumea la jocurile olimpice. Poza imi va aminti ca miscarea inseamna sanatate, iar sanatatea inseamna viata.
Aceasta scurta vacanta ne-a adus putina lumina in suflet. A fost un refugiu in natura care ne-a ajutat sa ne revigoram, sa ne relaxam, sa privim cu speranta si credinta ca planeta noastra atat de frumoasa va dainui in frumusete si lumina.
In incheiere pot spune ca m-am indragostit de Whistler. Este un loc absolut special!
Cu regret imi iau ramas bun de la aceasta vara atipica si bolnava dar traiesc cu speranta ca toamna ne va aduce linistea, ca vom invinge aceasta pandemie cu ajutorul Bunului Dumnezeu care se afla langa noi.
........................................
Dorina Cornelia Aldea- Vancouver
|
Dorina Cornelia Aldea 9/1/2020 |
Contact: |
|
|
