Sărbătoarea timpului regăsit
Dacă vom privi mai cu luare aminte la rânduiala slujbelor din timpul anului nou bisericesc care începe la 1 Septembrie vom avea revelația prefigurării unei subtile și înţelepte intenţionalităţi, a unui plan bine chibzuit al Bisericii de participare la lucrarea de restaurare a icoanei vii a dumnezeirii din om, la mântuirea lumii. Tot așa cum inginerul și arhitectul își pregătesc din timp schițele, schelăria, uneltele, planurile de lucru, pentru a putea începe zidirea, tot așa biserica a alcătuit un plan al său, un calendar bisericesc pe care urmându-l pas cu pas vom ajunge ca la sfârșitul anului bisericesc la 31 August să ne ridicăm cu o octavă mai sus pe scara înduhovnicirii, să transcendem rutina timpului secular și să începem un nou urcuș spre escatonul împărăției cerești.
Pentru Biserică Septembrie reprezintă un nou început al lumii, un nou urcuș pe scara pogorâtă din ceruri pe care coboară îngerii și urcă sufletele oamenilor. Ciclul liturgic al Bisericii începe în Septembrie prin praznicul nașterii Fecioarei Maria, Maica Domnului Iisus Hristos. Sfânta Fecioară este modelul, exemplul omenesc pe care trebuie să-l urmăm, credința și virtutea morală la care trebuie să ajungem la capătul călătoriei, la sfârșitul anului bisericesc pe care îl începem acum.
Apoi în mijlocul Bisericii este adusă Crucea. Crucea este așezată la început de drum ca simbol de orientare pe scara înaltului ceresc și a orizontalului pământesc și deci și în planul existenței omenești în nevoie de mântuire.
Octombrie este deja timpul când persoana umană intră în ciclul nou al vieții, al existenței în timp și spațiu, căutând o ieșire din lume, de sub povara păcatului. Este vremea când Biserica aduce în plin plan sfinții, oamenii răscumpărați prin har pentru gloria eternă. Este momentul în care oameni ca Dimitrie, Paraschiva ne sunt prezentați urcând ca și noi pe scara valorilor sacre înspre lumina raiului ceresc promis de Iisus.
Omul este aici pregătit deci purificat și încercat să se apropie de Dumnezeu, dar moartea este însă puternică, neiertătoare. Frica de prigoană înăbușe pentru o clipită botezul de taină și virtutea ființei muritoare. Sfântul Dimitrie ca și Preacuvioasa Maică Paraschiva sunt moștenitori de averi pământești. Pentru cinstirea numelui de creștin însă ei împart bogățiile lumii spre a se învrednici de folosul şi prinosul duhovnicesc. Ei caută în schimb altceva mai trainic, mai sfânt, mai de preț decât bunurile şi binecuvântarile lumii acestea. Prin lepădare de sine, post și rugăciune ei biruiesc ispitele lumii, dar moartea îi fulgeră în fragedă tinerețe, în pragul unui nou început.
Este nevoie deci să se nască unul care învinge nu numai înșelăciunea lumii și a celui rău dar și moartea însăși. Și Dumnezeu pregătește natura omului să primească taina Întrupării. E nevoie de Fiul lui Dumnezeu și totodată Fiul Omului să se coboare la om, ca oamenii să poată înainta spre El. Este acum timpul când în ciclul liturgic apare tematica și învățătura despre Nașterea Domnului, a Mântuitorului lumii. Și iată că din fașă acest prunc care avea să fie chiar Messia Însuși este urmărit de pericolul anihilării, al uciderii premature. Dumnezeu Tatăl îl apară.
Vine apoi tăierea împrejur spre se pune capăt timpului vechi și Botezul spre a se inaugura un timp nou. Vine momentul Epifaniei și al apariției luminii triune ce avea să întărească mărturia împărăției cerului prin Fiul Omului.
Intrăm apoi pe poarta victoriei înspre sărbătoarea înfrângerii morții și ziua glorioasă a Învierii, ziua triumfului vieții asupra morții, a răscumpărării neamului omenesc de sub robia păcatului.
Vine apoi timpul când Duhul Sfânt își pogoară harul prin ploaia de foc care se așează peste noua creație, Biserica, Trupul tainic al lui Iisus Hristos.
Vine apoi sărbătoarea apostolicității, a încolțirii în suflete și a întăririi în duh a credinței prin sângele martirilor lui Hristos începând cu Sfinții Petru și Pavel, a Bisericii Însăși.
Vine apoi timpul transformării și al transfigurării, al schimbării Domnului la față și prin Domnul la împlinirea vremii și a celor care s-au învrednicit și au suit cu Iisus pe muntele Taborului să facă sus corturi de veghe și priveghe, să se înalțe în duh și adevăr precum Domnul s-a înalțat la ceruri.
După aceasta urmează sărbătoarea adormirii Maicii Domnului, ridicarea sa la ceruri de către Fiul Sau Iisus cel Înviat, cel care însuși s-a suit la ceruri și șade dea dreapta Tatălui. Este împlinirea omenească și realizarea duhovnicească la care trebuie sau țintește să ajungă omul la capătul călătoriei sale prin această lume.
Timpul ca durată cronologică şi calendaristică este astfel transfigurat, ridicat din dimensinea sa relativă cu o treaptă mai sus pe scara escatologică, cu un an mai aproape de escatonul Împărăţiei lui Dumnezeu. Coordonatele spaţio-temporale relativiste calculate cu precizie de ceasornic atomic sunt astfel depăşite spiritual şi trascedental, transfigurate de ploaia de har şi de lumina dumnezeiască.
Unde se încheie un ciclu liturgic începe altul, în Septembrie, după începutul anului nou bisericesc. Acest ciclu liturgic pe care-l urmăm cum urmăm pe o hartă direcția în timpul unui pelerinaj ne ajută să ajungem din ce în ce mai aproape de împărăția eternă a timpului regăsit și răscumpărat. Astfel pelerinajul liturgic urmat an de an în credință şi smerenie reprezintă însăși trecerea noastră treptată, din glorie în glorie, din eonul lumii acesteia în escatonul acelei zile fără de înserare de la sfârșitul veacurilor.
.....................................
Marin Mihalache
Chicago, USA
|
Marin Mihalache 8/28/2020 |
Contact: |
|
|
