Fragment din romanul " Surghiunit la o mănăstire de .. maici "
[Milică, un tânăr foarte puternic, țârcovnic în Mehedinți, a plecat în anul 1848 spre București ca să vadă și el țara.]
Și iată-l ajuns la Polovragi, la mănăstire. A coborât de pe cal, l-a deshămat și l-a lăsat să pască pe o poiană lângă mănăstire, unde mai pășteau câteva vaci, niște oi și niște capre. Apoi, cu calabalâcul în spinare a intrat pe poarta deschisă a mănăstirii și și-a pus lucrurile la umbra unui copac. Sub alt copac apropiat stăteau la taclale câteva călugărițe.
- Prea-cuvioaselor, nu vă deranjez dacă stau și eu aici?
- Orice suflet este binevenit în locașul Domnului. Doar pe poartă scrie: Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului".
- Pot să intru în biserică să mă închin și eu?
- Foarte bine faci, maică, încercând să te cureți de păcatele de dincolo de gardul nostru. Doar mirenii mai fac păcate din pricini nu prea creștinești
Intrarea e liberă, ușa e deschisă mereu pentru toată lumea.
Milică, deh, țârcovnic, intră în biserică și se închină după ritualul știut. Nu era nimeni în biserică, numai liniștea, care, parcă te curăța de rău, ridicându-ți sufletul spre cer. Oarecum mai liniștit, ieși din biserică, se întoarse la bagajul lui, întinse pătura pe iarbă și se lungi. Nu voia să doarmă, nefiind obosit, așa că privea spre cer printre frunzele copacului ce-i ținea umbră. Și era tare plăcut. Câte o rază de soare sprințară se mai strecura, prinzând un gol când se mai mișcau frunzele și-l mângâia pe față. Plăcut, tare plăcut. Între timp maicile își vedeau de sporovăiala lor. Nu că ar fi vrut să asculte, însă, vrând nevrând, Milică auzea perfect discuția lor. Tocmai vorbea o soră, care după glas era sigur cântăreață la strană.
- Cuvioșiile voastre, aș vrea să vă spun visul meu de acum câteva nopți. Acum câteva zile, când se pusese vântul acela de parcă era o viforniță de iarnă, dând semne de vremuire, am ieșit din curte mergând cu cofa după apa aceea bună de la fântâna de sub stejar, care parcă e mai bună decât a noastră de aici. Ei bine, pe pajiștea aceea de duce la fântână era un zdrahon cu un car tras de doi boi roșcați, solizi. Luase un car de lemne din pădure, iar acum cobora cu carul. Dar în loc să împiedice roțile din spate, doar cobora pe o coastă pieptișă, omul a zis că poate coborî așa, toată încărcătura carului urmând a fi ținută de coarnele boilor pe care le presa jugul. Boii au ținut ei cât au putut, însă carul greu tot împingea, așa că au luat-o și ei mai repede. Cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, iată însă că unul din boi l-a călcat pe zdrahon pe un picior. Omul a început să urle, boii au luat-o lateral, carul răsturnându-se, rupându-se și osiile. Preacuvioaselor, ce mi-au auzit urechile a întrecut tot ce puteam eu bănui la acești necredincioși. Și parcă înadins, fiind aproape de această sfântă și Dumnezeiască mănăstire, a înjurat în special cu cele sfinte. V-aș spune cum zicea, dar, Doamne iartă, o fi vreun păcat să vă zic aceste necuviințe.
- Fugi păcatelor, nu mai cobi. Nu se cade să auzim asemenea vorbe.
- Ba spune măicuță, că să vedem și noi până unde poate ajunge mișelia oamenilor.
- Ei bine, vă spun, dar nu toate înjurăturile, ci doar obiectele înjurate. Ce mai, iată: mucenici, grijania și spovedania, prescurea, paște, cristoși și altele asemenea. A întrecut în răutăți și pe dascălii dracilor!
- Doamne, iartă-l.
- Parcă ziceai ceva de un vis.
- Păi stați să vedeți, că de aici mi s-a tras visul. În vis, în noaptea ce-a urmat, se petrecea exact scena cu carul răsturnat și cu înjurăturile. Iar eu am simțit deodată că sunt vinovată că am auzit. Dar ce puteam face? Oricum, mă simțeam vinovată. Și deodată văd că în drumul meu spre fântână mă urmărește Necuratul. Da, da.
- Și cum arăta?
- Luase forma unei capre, care foc, nevoie, se ținea după mine. Am încercat să merg mai repede, deși era coastă, capra după mine. M-am suit în acel alun de lângă potecă, capra s-a sprijinit pe picioare dinapoi, iar pe cele dinainte le îndreptase spre mine, în alun. Văzându-mă la mare ananghie, am început să țip. Și atunci
m-am trezit. Eram tare speriată, noroc cu nea Costică, suflet pașnic, care se culcase lângă mine, iar acum mă mângâia pe picioare
- Nea Costică nu e prea fin, să vedeți voi pe Domnul Polcovnic. Ieri când am intrat la maica stareță, dumnealui, la fel, o mângâia pe picioare, tare dulce
- Asta nu-i nimic! S-o vedeți pe Tanti Ioana, cum o mângâie pe maica iconoamă. Am văzut-o eu de mai multe ori.
- Eu am surprins într-o seară cum Domnul Polcovnic se hârjonea cu Tanti Ioana
- Iar eu l-am văzut pe Nea Costică tot cu Tanti Ioana
Cum discuția maicilor o cam luase razna, Milică n-a mai putut suporta. S-a ridicat și s-a dus la ele.
- Doamne, ce mi-au auzit urechile. Va să zică în halul acesta au ajuns mănăstirile noastre? Cu repetarea înjurăturilor necredincioșilor și cu dezmățul cu nea Costică, Domnul Polcovnic, ba chiar cu Tanti Ioana. Mă mir că nu vă trăsnește Dumnezeu pentru aceste fărădelegi! Aflați doamnelor, că doar nu pot să vă mai zic maici, că eu sunt om credincios, ba sunt și țârcovnic, și sunt indignat de ce am auzit! Am să raportez la înalt prea sfințitul.
Maicile
au început să râdă.
- Doamne pedepsește-le! După ce că fac numai rele, când le spui cu frumosul că greșesc, încep să râdă.
- Și, mă rog, care sunt necuviințele făcute de noi?
- Bine, să trecem peste înjurăturile omului acela, dar să primiți bărbați aici, în văzul tuturor, ba și femei destrăbălate
- Care bărbați? Care destrăbălate?
- Lăsați că am auzit eu bine, deși mai bine nu auzeam! Nea Costică, Domnul Polcovnic și tanti Ioana
Maicile nu se puteau opri din râs, iar Milică era gata să turbeze.
- Nu înțeleg ce e de râs aici. E de plâns!
- Păi aia e, că n-aveți dreptate.
- Doar am auzit cu urechile mele. Tăgăduiți ce ați vorbit?
- Nu tăgăduim. Numai că degeaba ne acuzați. Ei bine, domnule, aflați că Nea Costică și Domnul Polcovnici sunt doi
motani adevărați, iar Tanti Ioana e o pisicuță tare nostimă!
- Și de ce le-ați dat asemenea nume?
- De aia, ca să ne mai distrăm și noi!
Dezumflat, Milică s-a trântit la pământ și a început un râs
De acela sănătos! Maicile au râs și ele.
După un timp, maica cu visul s-a ridicat și a mers la biserică, intrând evlavioasă. Imediat s-a auzit un țipăt disperat și o bufnitură. O altă maică s-a dus repede să vadă ce s-a întâmplat. Acum s-au auzit două bufnituri, de tonalități diferite și alt țipăt.
Celelalte, dar și Milică, au alergat, fiind siguri că se întâmplase ceva. Și chiar se întâmplase. Două maici au leșinat imediat, celelalte au început să se jelească.
- Doamne, Dumnezeule, iartă-ne pe noi păcătoasele! Unde s-a mai pomenit ca Necuratul să intre în biserică?
Da, așa era. Necuratul, sub forma unei capre, ba nu, a unui țap, se afla sprijinit pe picioarele dinapoi, iar cu cele dinainte se ținea de strana țârcovnicului și cu limba smulgea câte o foaie din ceaslov pe care o mesteca liniștit. Mâncase deja o bună bucată dintr-o slujbă, însă nu mânca la întâmplare, ci alegea doar foile mai colorate, care semănau cu florile din iarbă
Auzind țipetele maicilor, Necuratul coborî picioarele din față, își plecă bine capul și porni în viteză spre maici să le pocnească, așa cum făcuse cu a doua maică. Numai că nu-i merse! Milică îl așteptă calm, îi opri mersul prinzându-l de un picior, apoi îl prinse bine de alt picior, îl aburcă în cârcă și ieși cu el din biserică urcat în spinare. Maicile care nu leșinaseră îl urmară. Milică ieși cu el din curtea bisericii, pe poiană, unde o babă era speriată că-i dispăruse țapul, iar acum se bucura mult că i se adusese
Maicile s-au închinat, s-au întors la colegele leșinate și le-au trezit, liniștindu-le.
- De, maicilor, zice Milică, dacă lăsați poarta și ușa bisericii deschisă
Iată că mai vin și lighioane.
- Numai maica cu visul e vinovată, doar ne speriase cu acea capră
Cum să nu te sperii când vezi la strană
un țap?
Au intrat în biserică unde o maică și Milică s-au uitat la ceaslovul mâncat parțial, apoi au început amândoi să cânte din același ceaslov, ceva despre înlăturarea Necuratului.
A venit și maica stareță, cu Domnul Polcovnic după ea, dar acesta n-a fost lăsat să intre în biserică, ceea ce de fapt el știa. După ce s-au aflat toate, maica stareță i s-a adresat lui Milică:
- Ce ne făceam noi fără dumneavoastră? Să fi alergat țapul prin biserică, cine știe ce rele mai făcea. Doamne păzește, să fi intrat și în altar
Tare vă mulțumim. Așa că o să vă pregătim un prânz de pomină. Îl meritați. Ba o să vă dăm și mâncare de drum, că am înțeles că plecați mai departe. Și încă ceva: cântați tare frumos! Dumnezeu să vă ajute!
A urmat un prânz numai pentru el, separat de maici, de neimaginat : sardele, ciulama de potârnichi, rasol de păstrăv, pastramă de capră, compoturi. Iar călugărițele cu poveștile lor cu Ucigă-l Crucea, au avut alt meniu, de pedeapsă: ciorbă de oase, frunze de sfeclă, borș cu varză.
După o așa masă, Milică s-a trântit iar pe pătură, s-a odihnit puțin, apoi s-a dus pe malul Oltețului, care venea vijelios din cheile sale, unde a intrat într-o peșteră cât a putut, fără lumină, peșteră despre care a aflat că s-ar părea că ar ajunge în Transilvania.
Iar apoi, tare mulțumit, purtând și un pachet cu mâncare de drum, a plecat tot spre răsărit, iar seara a ajuns la Mănăstirea Horezu. Aici era o zonă mai spre poale de munte, cu multe dealuri și poieni. Locuri frumoase, făcute parcă special pentru închinăciune.
.
|
Iulian Popescu 8/26/2020 |
Contact: |
|
|
