De vorbă, prin e mail, cu Maria
.................
Maria: Părinții tăi ce mai fac?
Eu: Părinții mei? păi ce să facă?...
Cred că fac ce fac mai toți părinții aflați în situația lor: își duc traiul de pensionari în relativă liniște, își trăiesc rutina zilnică cât de cât mulțumiți că au parte de o bătrânețe nu chiar de lepădat - asta având în vedere situația altora, a altora ca ei sau a altora nu chiar ca ei e vorba de cei cu o bătrânețe nu la fel de de invidiat.
O parte din mulțumirea respectivă le vine și de la gândul că mulți din acei alții au trecut deja din lumea asta vizibilă tuturor în cea invizibilă mai tuturor, și gândul ăsta îi cam întristează, cu atât mai mult cu cât sunt conștienți că porțiunea aia de mulțumire e una păcătoasă.
Poate, în momente de melancolie mai accentuată decât cea obișnuită, și când reumatismele sau ce alte metehne de sănătate mai au îi supără iar, ajung părinții mei în situația de a-i invidia pe cei trecuți "dincolo". Dar își revin repede, își cer scuze Celui de Sus pentru gândul cu păcat pe care tocmai l-au avut, cer îndurare pentru încălcarea Legii, după care încearcă să dreagă și mai mult situația: își fac avânt să gândească iar în mod pozitiv.
Își aduc aminte de cealaltă Lege, prima, cea care le dictează să mulțumească din nou Lui, Celui de cel mai Sus, pentru toate cele cu care i-a blagoslovit de-a lungul vieții lor de părinți acum obosiți.
Și ca să se încadreze în mulțimea celor care nu încalcă prea tare Legea Lui, știu eu bine că ei încearcă să treacă peste amintirea șirului lung, tare lung, de greutăți și necazuri cu care i-a "blagoslovit" legea de miere și fier care stă la temelia fiecărui quarck al lumilor create și re-create la nesfârșit.
Știu că părinții mei nu uită să mulțumească chiar și pentru copiii trimiși lor spre grijă Pământească.
Dacă e să fiu nepermis de optimist, atunci sper că aduc mulțumiri eventual și pentru ce-au însemnat în mod pozitiv respectivii copii în lunga călătorie a lor, a părinților, în zona asta de suburbie a împărăției Celui de ne-ajuns, călătorie care pendulează continuu între lumea umbrelor sidefii si cea a umbrelor compacte, alternând exasperant de periodic straturile de Cer ale rezidenței noastre permanent temporară.
Se gândesc, părinții mei, probabil mai tot timpul la copii și la ce fac ei - copiii lor care acum au și ei copii, și la ce fac nepoții și nepoata, și se întreabă părinții-bunici ce-ar putea să facă ei mai mult, și mai mult, ca să-i ajute și pe unii, și pe alții: și pe copiii-părinți, și pe copiii copiilor-părinți.
Poate se mai gândesc, părinții noștri, la zilele frumoase din trecut, și la cele mai puțin frumoase tot de-atunci, și la cele care ar fi putut fi frumoase dar n-au fost chiar așa, că așa a fost să fie. Dar e bine și-așa cum a fost, și-așa cum e.
Și continuă, părinții-bunici, să spere să nu ajungă și copiii lor cei din toate generațiile - să aibe asemenea gânduri ca cele ale lor de-acum, atunci când le va veni vremea acelor copii să aibă o vârstă pe-aproape de a lor, a gânditorilor îmbătriniți peste masură inclusiv de-atâtea gânduri.
Sunt sigur că părinții tăi simt la fel ca ai mei, când le e dor de copii. Și tare bănuiesc că și copiii părinților tăi simt la fel ca și copiii părinților mei, când se gândesc la părinți.
......................
N.O. fragment din corespomdenta
|
C. Mihai 8/19/2020 |
Contact: |
|
|
