Argument - " Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca" din seria - Cărtile Exilului
Cărtile exilului - " Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca" autori Mihaela Albu si Dan Anghelescu -
Desi au trecut trei decenii de la căderea totalitarismului, abordarea fenomenului literar al exilului românesc a fost si a rămas problematică, în pofida faptului că s-a spus în felurite chipuri reintegrarea valorilor lui în vizibilitatea publică ar fi răspuns acelei acut-necesare terapii a memoriei pentru care, după 89, pleda Monica Lovinescu, insistând că numai memoria este în măsură să redea unei societăti peste care a domnit totalitarismul o respirație normală ori cvasi-normală. (v. Seismograme, Humanitas, 1993, p. 60)
Însă obstinația cu care s-a continuat menținerea în umbră a acestui fenomen literar, unic în Europa, nu a făcut decât să confirme predicțiile despre timpul actual, în general, ale istoricului Tony Judt, cel care considera că prezentul tinde să devină o epocă a unei uitări deliberate, expresie a crizei pe care o resimțim din perspectiva dificultăților cu care lumea de azi se confruntă în procesul de înțelegere și descifrare a semnificațiilor veacului XX. Asa se face că, judecând după strategiile și prioritățile ce se instrumentează în sfera culturii și educației, e tot mai vizibilă tendința de eliminare a bagajului intelectual al secolului trecut și insistența perversă a contemporanilor de a încerca din răsputeri mai degrabă să uite decât să-și amintească. (v. Tony Judt, Epoca Postbelică. O istorie a Europei de după 1945, ed. Polirom, 2008, pp.11, 12)
.........................
Recunoașterea/ recuperarea literaturii române scrise în exil este un fenomen necesar și nu îndeajuns promovat, chiar dacă în ultimul timp pare a se fi făcut mai mult decât în primii ani de după 1990. Sunt voci care cer integrarea desigur pe criterii axiologice a cărților exilului și chiar revizuirea canonului. Nu este locul să le amintim aici pe toate. Au cerut-o, direct sau indirect, critici și istorici literari ca Ion Negoițescu, Gelu Ionescu, Mircea Popa, N. Florescu și Ileana Corbea, Cornel Ungureanu, Gh. Glodeanu, Iulian Boldea și nu mai puțin autorii acestui volum. Iată, de pildă, cererea de reconsiderare a literaturii exilului pe care o făcea public în revista Vatra Iulian Boldea în 2016: Obligația morală a criticii și istoriei literare actuale e reprezentată, tot mai acut, de necesitatea reconsiderării (adică a considerării la justa valoare) a contribuției scriitorilor români ai exilului. Aceștia fac parte, fără nici o îndoială, din circuitul de valori al spiritualității românești. Ei sunt produsul matricei spirituale mioritice, pe care au purtat-o în sinele lor cel mai adânc, oriunde au fost siliți să se oprească, cu voie, sau, mai ales, fără de voie, în peregrinările lor. De aceea, literatura română nu poate fi întreagă fără operele lor, în care realitățile autohtone transpar cu insistența pătimașă a unor obsesii. Fără mărturia lor tulburătoare. Căci, în fapt, operele scriitorilor din exil s-au constituit, toate, în mărturii autentice despre o epocă malefică și absurdă, în mecanismele sale implacabile, aceea a comunismului. (v. Exilul literar românesc între traumă și lucidittate, în Vatra, nr. 5/ 2016, s.n.)
............................................
Într-o conversație cu Elena Stefoi, si Virgil Ierunca se referea la uitare, la situația pe care o găsise, din nefericire, în România postrevoluționară: ...scriitorii înșiși uită /.../ azi se uită chiar foarte multe lucruri. Ba chiar asistăm și la o pedagogie a uitării, bine întreținută de noua putere, așa că putem vorbi chiar de o voință de clasă a uitării. /.../ dar în momentul în care uitarea intră, pedagogic, ca mobil de acțiune într-o societate, ea nu mai cade în spațiul propriu uitării totalizante, ci devine un fel de armă neoideologică... /
/ Deci trebuie să ne împotrivim acestei uitări. (v. Trecut-au anii, Humanitas, 2000, p. 354, s.n.)
Ceea ce arată că mijloacele de acțiune fuseseră perfecționate, beneficiind de un nou arsenal de perfidie și subtilitate cu aparențe benigne și chiar fastuoase, menite să ascundă implacabilul și malignitatea acelei pedagogii a uitării.
Desigur, în decembrismul nostru post-revoluționar, lucrurile nu se mai desfășurau ca în vremea lui Leonte Răutu, deși, atât literatura și tăioasa revuistică a exilului, cât și reprezentanți ai exilului, precum Virgil Ierunca, rămăseseră, neoficial, incomozi și la fel de indezirabili, dat fiind că jocurile cu puterea continuaseră cu și mai multă dezinvoltură. Un alt interviu al lui Ierunca, de data asta cu Al. Cistelecan este edificator, în acest sens, prin afirmațiile lui Ierunca: ...Orice joc cu puterea e culpabil./
/ E drept că activiștii de ieri sunt chemați în primul rând de putere, în această horă a unirii întru destrăbălarea civică. Uniunea Scriitorilor /..../ ar fi trebuit să alcătuiască un juriu de onoare din primele ceasuri pentru a exclude din rândurile ei pe toți colaboraționiștii declarați./
/ Nu era nevoie să se ajungă la excesele din Franța, după eliberare. Dacă francezii au condamnat la moarte un scriitor important ca Robert Brasillach, au implicat atâția alții tot mari, ca Céline, Rebatet, Abellio /
/ dacă Drieu la Rochelle a fost silit să se sinucidă, la noi ar fi fost îndeajuns o condamnare la tăcere. (v. interviul publicat în Trecut-au anii, p. 373, s.n.)
Un act de trădare a cărturarilor devenise vizibil chiar după așa-zisa revoluție din 89. În jurnalul său, Sanda Stolojan (co-fondatoare a revistei Les Cahiers de lEst din Paris, colaboratoare la multe dintre revistele exilului, interpretă de limba română a mai multor miniștri francezi și a cinci președinți ai Franței cf. wikipedia) consemna în jurnal pentru ca notele ei să rămână drept document împotriva uitării:
La 7 martie 1990, Frédéric Mitterrand a înregistrat o întâlnire cu scriitorii români la București. I-am scris în legătură cu emisiunea văzută la TV. Am încercat să-l fac să înțeleagă că intelectualii intervievați i-au ascuns rolul Exilului parizian în timpul erei Ceaușescu. Au trecut sub tăcere pe Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și alții. Au uitat că în fiecare călătorie la Paris se duceau la Monica în secret, că emisiunile Radio Europa Liberă (Teze și Antiteze la Paris) au arbitrat reputația lor în România. Ani în șir, scriitorii români au visat să fie lăudați de postul Europa Liberă parizian. (v. Secolul 20, nr.10-12/1997, 1-3 1998, p.197)
Cum s-au manifestat unii dintre cărturarii români după 89 nu va mai fi o surpriză. Privitor la revenirea în țară a cuplului Monica Lovinescu-Virgil Ierunca din primăvara lui 1990, Al. Cistelecan îl întreba în amintitul interviu pe V. Ierunca: ...A fost (o vizită) sentimentală, de onoare sau cu motivații ce se întind și spre viitor? /.../ Vă simțiți încă respins (de oficialități, de confrați, eu știu de mai cine)? Ați fost acasă sau nu? Răspunsul intervievatului nu lasă loc de aproximații: Dacă prin vizită de onoare înțelegeți una oficială, vă răspund cât pot de repede: NU. N-am fost invitați nici chiar de Uniunea Scriitorilor, ci numai o simplă coincidență a făcut să asistăm la conferința lor. De altfel, am stat mai mult pe culoarele Palatului Congresului în sală se vorbea, după mai mult de un sfert de veac de totalitarism, despre drepturile de autor!/.../ Mi-am spus, și continui să mi-o spun, că e cu neputință ca o țară cu astfel de energii morale să se instaleze în minciună și deriziune ca forme de guvernământ. (op. cit., pp. 372, 373, s.n.)
Desigur, nu trebuie generalizat. Nu toți cărturarii din țară au respins ori au rămas indiferenți la fenomenul cultural al exilului și nici la activitatea și scrierile lui Virgil Ierunca.
***
Într-un articol scris cu admirație, dar și cu durerea prilejuită de decesul exilatului de la Paris, Vladimir Tismăneanu cerea ca urgent necesară scrierea unei biografii a celui care a pornit dinspre o stânga febril antitotalitară pentru a ajunge, prin fascinante exerciții spirituale, la limanul unui echilibrat, dar nu molcom, liberalism aronian. Pentru mine și pentru generația mea intelectuală va scrie mai departe Tismăneanu Virgil Ierunca rămâne o figură exemplară de gânditor român care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva minciunii totalitare. (v. http://www.revista22.ro/in-memoriam-virgil-ierunca-3109.html, s.n.)
Pe de altă parte, în preambulul amintitului interviu acordat de Ierunca lui Al. Cistelecan (în revista Vatra, dec. 1990, sub titlul O insomnie de patruzeci de ani, republicat în vol. Trecut-au anii, Humanitas, 2000) se afirma de asemenea că în ciuda faptului că este unul dintre numele cu cea mai mare notorietate, biografia sa, chiar acea parte publică a ei, ca și etapele în care s-au configurat devenirile personalității scriitorului aflat în exilul parizian sunt încă foarte puțin cunoscute. Tot astfel, avatarurile operei celui care, la un anume moment, aducea în lumină ororile Fenomenul Pitești, se mențin încă acoperite de un con de umbră (ori sunt luminate numai dintr-o singură direcție!).
În schimb, Doina Jela, în volumul O sută de zile cu Monica Lovinescu (ed. Vremea, 2008), volum din care personalitatea lui Virgil Ierunca nu putea lipsi, este de părere că s-a scris mult, temeinic și concludent despre bio-bibliografia lor de excepție.
Iată opiniile diferite privind necesitatea unui studiu amplu ale celor ce s-au aplecat asupra vieții și operei scriitorului. De altfel, oricât s-ar fi scris, biografia, dar mai ales scrierile sale merită a fi cunoscute, discutate, analizate mereu, cu atât mai mult cu cât decenii de-a rândul numele i-a fost prohibit. În consecință, ceea ce a publicat în exil (dar chiar și înainte de plecare) a rămas oarecum necunoscut publicului românesc din țară.
De la perioada postdecembristă au trecut decenii.
Dacă privim pe ansamblu, și Monicăi Lovinescu, și lui Virgil Ierunca le sunt recunoscute astăzi, deopotrivă, viața și activitatea în exil, ca fiind de excepție. Recunoașterea venise și înainte de 1989 din partea celor care ascultau postul interzis de radio Europa liberă, deși
nu au lipsit detractorii cărora li se arătase adesea adevărata față a lașității și oportunismului.
S-au publicat după 1989, desigur, articole (și chiar teze de doctorat) consacrate celor doi separat ori împreună, de ne-separat, de altfel, în viață, în atitudine, în ținută morală, în demnitate, în intransigență, în patriotism, în devotamentul unul față de celălalt și amândoi în altruismul cu care i-au ajutat pe toți clandestinii care le-au trecut pragul.
Drept concluzie, vom prelua cuvintele Doinei Jela, scriitoarea care i-a cunoscut foarte bine, aceasta sintetizând în câteva fraze activitatea și atitudinea morală a celor doi, arătând că Prin vastitatea domeniului pe care l-au acoperit istorie, politologie, filozofie, jurnalistică, literatură , prin valoarea și consecvența diagnozei politice și morale asupra fenomenului românesc al spațiului comunist, scrutat de-a lungul unei jumătăți de veac, prin demnitatea și spiritul de sacrificiu, care le marchează viața, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au înscris un capitol unic în istoria intelectualității românești și în istoria mondială a exilului democratic (v. volumul memorialistic O sută de zile cu Monica Lovinescu, p. 233)
Și totuși, dacă viața și opera Monicăi Lovinescu au fost prezentate în numeroase articole, teze de doctorat ori chiar exegeze elaborate, Virgil Ierunca continuă a fi perceput mai cu deosebire drept vocea de la Europa Liberă, cea care depăna pentru ascultători Povestea vorbei, jurnalistul care arăta cu orice prilej opoziția fermă și constantă împotriva comunismului ori ctitorul de publicații românești în exil, dar mult mai puțin poetul sau criticul literar, scriitorul autentic, de fapt, al cărui verb încântă nu de puține ori prin frumusețe și inedit.
Cu un paradox am putea afirma: uitarea vine și din necunoaștere.
Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca ne-am intitulat volumul.
Este, aparent, și acesta un paradox, de vreme ce vocea sa era atât de ascultată în anii comunismului desigur, cu frică, dar mai ales cu mare interes și emoție , iar astăzi i s-au tipărit cărțile de către prestigioasa editură Humanitas.
Și totuși
cunoscut îndeosebi ca luptător activ cu arma cuvântului, prin scrierile sale, prin înființarea de reviste, prin încercarea permanentă de a atrage atenția Occidentului asupra dramei poporului său, Occident marcat de o permanentă nepăsare frivolă, Virgil Ierunca rămâne una dintre personalitățile importante ale culturii românești din exil necunoscute (și) ca scriitor de reală valoare.
Așadar, după cum el însuși deplângea, într-un rând, nereceptarea în țară a unui alt exilat Alexandru Busuioceanu la adevărata dimensiune, putem translata afirmația și conchide că Virgil Ierunca nu este perceput pentru cultura și literatura română la adevărata sa dimensiune, în primul rând ca autentic scriitor, demn de a fi încadrat în istoria literaturii noastre alături de cei care au înnobilat cuvântul românesc nu numai prin prețuire, dar și prin aleasă și meșteșugită întrebuințare.
De ce această cvasi-ignorare și a celorlalte aspecte ale personalității sale? Din graba de a orândui după aparențe, așa cum cu tristețe o spunea el însuși despre poetul spaniol de reale și originale împliniri, Alexandru Busuioceanu. (v. Subiect și predicat, Humanitas, 1993, p. 24).
Virgil Ierunca se cuvine receptat el însuși ca scriitor de reale și originale împliniri, dar scriitor român, pentru că în scrisul său el a dăltuit cu migală, cunoaștere și deplină responsabilitate cuvântul românesc, atât pe cel încărcat de nobilă patină, cât și pe cel intrat mai nou în limbă.
Studiindu-i întreaga activitate și fiind convinși că Virgil Ierunca este cu adevărat o figură exemplară nu numai de gânditor român sau de luptător anticomunist, ci și de valoros scriitor, ne-am propus în volumul de față o privire pe cât posibil completă asupra acestei importante figuri a exilului românesc.
Intenționăm să desprindem, așadar, în hărnicie și cu știință cât mai multe unghiuri ale universului personalității sale creatoare, dar să demonstrăm în primul rând valoarea artistică a scrisului său, indiferent că s-a exprimat în articole de critică și istorie literară, în pamflete sau portrete de scriitori, în Jurnal sau în poezie.
...........................
2; O carte de referintă pentru întelegerea rolului jucat de Monica Lovinescu, precum si a operei sale, este cea publicată în 2012 de Angela Furtună: Monica Lovinescu. Est-Etica. Geneze, ed. Vinea, Bucuresti.
3: Preluăm aici cuvintele cu care Ierunca însusi îsi încheia demersul de zugrăvire a omului si a creatiei lui Vasile Voiculescu (v. Românește, Humanitas, 1991, p. 37).
N.O.
Coperta cartii se poate gasi la rubrica Evenimente Culturale de pe site-ul observatorul.com
|
Mihaela Albu 8/19/2020 |
Contact: |
|
|
