Căutări - ContraZiceri
Se zice că nu (te-)ai căuta dacă nu (te-)ai fi găsit deja. ”Cine caută găsește”, obișnuia să spună încurajator (și) tatăl meu. Mă minunez și acum de unde scotea ‘înțelepciunile’ acestea. Nu era un om al cuvintelor, vorbea rar și doar când i se părea că e absolut necesar și atunci nu era mai mult de o frază, concinsă, la obiect, ca o ruptură în cotidian. Lucrurile re-cădeau instantaneu în normal, doar că nu mai știai cum de ai trăit până atunci fără această perspectivă. Adâncită în arheologice exegeze, mă pierdeam în labirinturile piramidelor sufletești ori intelectuale crezând că sunt mereu la un pas de adevăr, de marea descoperire și firul Ariadnei venea din nou la timp, salvator și la fel de neașteptat. ”Ce tot cauți ziua de ieri, fata mea? Trăiește azi, ai viața înainte…” Cine să mai priceapă?
Cel mai mult îmi plăcea că mă lăsa în lumea cărților mele, că se făcea că nu vede că sting lumina la șase dimineața după o noapte cufundată în romane, când el se pregătea să meargă la lucru. Îmi spunea ”cărțile se scriu din cărți”. De unde referențialitatea aceasta post-modernă, la cineva care citea ici și colo cărți polițiste și e drept, cu religiozitate, presa de multe feluri, mai ales cea sportivă!? La ce s-o fi gândind? Că e o pasiune pe care e bine să o am pentru că nu mă voi simți astfel niciodată singură sau părăsită, că totul e consemnat în ele, că voi ajunge vreodată să scriu propria mea carte? În aceeași măsură se uita la fragilitatea-mi de ”nerd”, mă ducea pe dealuri, m-a înscris la handbal, încerca să mă inițieze în tot felul de sporturi, ”mens sana in corpore sano!”, zicea. Latinește, asta era prea de tot!
Mi-a fost greu să înțeleg ceea ce repeta mai des decât altele… ”Draga mea, tu să ai grijă ce faci că numele tău nu sună!” Bizară pedagogie întru ascultare și cumințenie, ca și când orice greșeală devenea fatalitate doar pentru că nu aparțineam nomen-klaturii! A funcționat. Mi-am văzut de treaba mea fără să încerc să ies din rând, militărește, așa cum m-a învățat, fiind atentă la ce spun, la cum mă comport, mereu la limita fricii, întrebându-mă însă dacă numele meu va ajunge vreodată să sune, totuși. Clădeam interior elanuri, revolte, moduri de a ieși de sub globul de sticlă, eroisme puerile și o neînduplecată amibiție de a reuși doar că toate se opreau la ușa apartamentului pierdut într-un colț de bloc, sus la ultimul etaj. În cele mai grele clipe, în cele decisive, însă, auzeam: ”Nu te da bătută, cu răbdarea treci și marea!” Nu, cu siguranță nu avea cum să știe atunci că voi ajunge să trec oceanul!
Cum să îți explici că cel care își dorea soția acasă, desăvârșita gospodină așteptându-l cu mâncarea nici prea caldă, nici prea rece, casnica și mama prin excelență, se va dovedi un perfect instigator feminist pentru fata lui. ”Tu să înveți, să ai meseria ta, să stai pe picioarele tale! Și să nu te încrezi în băieți că ei vor un singur lucru!” Evident nu a fost niciodată explicitat ce anume voiau băieții, rămânea un implicit pe care trebuia să îl descopăr pe cont propriu. Între timp îmi vedeam prietenele îndrăgostite, măritându-se, având copii și nu era chiar așa rău. Și până aici i-a fost, bietului meu tată cu înțelepciunea, aici s-a lovit de (ne)răbdarea mamei. ”Până când ai de gând să stai așa de capul tău? Vorbește lumea! Ce-o fi cu tine de nu te ia nimeni… Cât ai de gând să tot înveți? Ti-a trecut deja vremea și de măritat și de avut copii! Ce ai de gând?” Cumva mamele au întotdeauna dreptate.
M-am despărțit de tatăl meu dezvăluindu-mi-se marele secret, totul, ca de obicei, într-o singură frază: ”Noi te-am crescut, noi te-am iubit și noi te-am bătut când a fost nevoie!” Și dacă grija de mine și iubirea nu au avut limite, a fost nevoie de o singură palmă toată viața lui (și știu că a regretat-o enorm și pe aceea) când mi-am luat nasul la purtare și mă obrăznicisem în fața mamei mele. Am zburătăcit în voie între extreme cu vorbele Lui mereu așteptându-mă la marginea prăpăstiilor și m-am protejat de vremi cu ele. Azi par ecouri dintr-o altă lume, dar cumva tot în limitele lor caut ce a mai rămas de găsit. Zâmbesc însă gândindu-mă că cineva îmi spune: ”Toate trec, draga mea, și atâta vreme cât mai e un soare sus își va face mereu drum printre nori!” Ce altceva rămâne de spus?
..........................
Toronto
Lăcrămioara Varga Oprea
|
Lăcrămioara Varga Oprea 8/17/2020 |
Contact: |
|
|
