Scrisoare pastorală
Semnele morții.
M-am născut și am trăit în sat, cunoscând viața și mentalitatea țăranului român într-o mare măsură. Am scris despre aceasta și am venit cu nenumărate povestiri, menite tocmai să reflecte aceste realități spirituale. Unele dintre ele vin din lumea vechilor religii și culturi precreștine și au supraviețuit sute, chiar mii de ani. Unele sunt socotite superstiții, adică credințe deșarte, false, neadevărate. Din punct de vedere creștin sunt, într-adevăr, superstiții, dar pentru studiile etnologice, folclorice, de istoria religiilor și a mentalităților, ele sunt foarte importante. Așa cum sunt descoperirile pe care le fac arheologii în sânurile pământului pentru elucida problemele istorice străvechi, așa sunt și aceste reminiscențe păstrate în folclor, în tradiții și credințe populare. Descoperindu-le și analizându-le facem o adevărată arheologie spirituală. Concluziile la care se poate ajunge din cercetarea lor sunt multe și diverse, dar două mi se par esențiale: 1. Dovedesc vechimea poporului român, care a adus din neguri de vreme în memoria sa aceste relicve; 2. Dovedesc continuitatea poporului român pe aceste meleaguri.
Cu ani în urmă, culegând folclor în părțile de nord ale județului Mehedinți, am găsit un bocet, în care se spunea că Domnul Hristos trece pe drum călare pe un cal roșu-mohorât și adună de la porți sufletele celor decedați spre a le duce în lumea de dincolo. Nicăieri în Sfânta Scriptură sau în Sfânta Tradiție nu se vorbește de o asemenea postură a Mântuitorului: călare pe cal, transportând sufletele morților dintr-o lume în altă lume. Câteva cunoștințe elementare de istoria religiilor m-au ajutat să identific cu ușurință în această imagine reminiscențe ale Cavalerului Trac, o zeitate din sud-estul european, care a avut un cult foarte dezvoltat la începutul mileniului trecut, până prin secolul al IV-lea. Cavalerul Trac avea această funcție chtonică. Iată cum, peste un element păgân s-a suprapus elementul creștin și astfel a supraviețuit aproape două mii de ani în folclorul și mentalitatea unui popor cu o vechime și o continuitate neîntreruptă pe aceste locuri.
Foarte multe elemente de acest gen se întâlnesc în tradițiile legate de cultul morților. Este un domeniu fascinant, care nu a fost exploatat suficient de cercetători, dar care ne rezervă, cu siguranță încă multe surprize.
În rândurile de mai jos, ne vom opri asupra semnelor prevestitoare ale morții. Întotdeauna în conștiința omului din popor moartea a ocupat un loc foarte important. Toată viața de aici a fost doar o călătorie între leagăn și mormânt, o pregătire pentru momentul morții și viața de dincolo de moarte. Întotdeauna în părțile noastre, începând de la traci și daci, a existat credința fermă în existența sufletului și a vieții de după moarte. Întotdeauna țăranul român a fost convins că moartea nu este o nimicire, o dispariție a firii umane, ci doar o poartă de trecere dintr-o lume în altă lume, o trecere din această lume pământească în lumea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Pentru clipa morții omul din popor se pregătește aproape toată viața, dar mai cu seamă la vârsta bătrâneții. Se îngrijește să aibă toate cele necesare pentru înmormântare: cruce sau cavou/boltă, haine, sicriu, băutură, animale de tăiere, făină etc. În casa lui Râiosu Vasile din Malovăț, spre exemplu, în camera ,,bună, în pat, a așteptat mai bine de 20 de ani un sicriu nou-nouț. Mihail Sadoveanu povestește de un caz similar, când sicriul, învechindu-se, era folosit ca iesle pentru animale. Omul nu știe ceasul morții, dar are câteva semne prevestitoare, de care ține seama. Amintim în acest sens:
Boli, dureri diverse, pe care le socotește ,,înaintemergători ai morții sau ,,telegrame;
Vise care conțin anumite elemente, precum: pierderea unui dinte/măsele, urs, pom tăiat, apă învolburată, tulbure, nuntă etc.
Nu credem în vise, dar astfel de elemente socotim că sunt semne prin care subconștientul nostru ne semnalează evenimente apropiate. Știm că omul cunoaște lumea înconjurătoare prin cinci simțuri: văzul, auzul, pipăitul, gustul și mirosul. Mai există și un al șaselea simț, pe care nu-l putem controla rațional. E vorba de presimțire. Cercetările oamenilor de știință au stabilit că omul cel mai inteligent folosește cel mult 8% din capacitatea creierului. Restul de cel puțin 92% rămâne în umbră, nefolosit în mod conștient. Totuși, partea aceea lucrează independent de voința omului. Când omul este în pericol, când are o boală, spre exemplu, care nu dă semne vădite(durere, umflătură, culoare etc.), dar ea evoluează în trupul nostru, subconștientul ne dă alarma. Ne transmite semnale pe ,,limba lui, cel mai adesea sub formă de vise. Depinde dacă le înțelegem și luăm măsurile cuvenite. Când boala dă semne vădite poate e mult prea târziu și nu se mai poate face nimic pentru înfrângerea ei. Tocmai de aceea medicii recomandă ca fiecare dintre noi să ne facem câte un set de analize măcar o dată pe an, chiar dacă nu avem nici o suferință.
Cântecul cucuvelei în preajma morții cuiva. De când am fost mic am auzit că această pasăre este prevestitoare de moarte. Prin cărțile pe care le-am citit se combătea această credință/superstiție, susținându-se că pasărea respectivă este de mare folos omului, fiindcă ajută la stârpirea șoarecilor. O fi! Știu însă că de fiecare dată când au murit părinții mei, bunicii sau cineva dintre vecinii mei, cu două-trei săptămâni înainte, noapte de noapte, cucuveaua îmi cânta la fereastră. Trecea evenimentul, pasărea nu se mai auzea. Îmi amintesc, de asemenea, o întâmplare de pe vremea când eram elev la seminar. Într-una din zile mă plimbam cu profesorul Pr. Ioan Ionescu prin grădina școlii. Erau și alți colegi, vreo 5-6. Era un om foarte apropiat de elevi și ne câștiga încrederea ca un părinte. De fapt, toate generațiile care l-au avut profesor i-au spus ,,Tata. Vorbeam de una, de alta și dânsul căuta să ne explice lucrurile, ca unul care știa multe. Deși era ziua, undeva în apropiata luncă a Jiului s-a auzit un cântec de cucuvea. Unul dintre elevi a amintit credința/superstiția din satul său cu privire la cântecul cucuvelei. Părintele, foarte grav, ne-a spus: ,,- Copii, lucrurile acestea nu sunt de râs! Ele reprezintă experiența milenară a neamului nostru! Vă rog să mă iertați, trebuie să dau un telefon! Ne-a lăsat în grădină și a plecat aproape fugind spre cancelarie. Se vedea că este foarte agitat. A dat telefon la Corabia, la fiica sa, care era inginer stagiar acolo. A răspuns gazda și i-a spus că fiica a plecat cu un sfert de oră mai înainte la plajă. Părintele a rugat-o pe gazdă să meargă imediat după fiica lui, s-o cheme acasă și să-i dea urgent telefon. Peste o jumătate de oră a sunat telefonul. Părintele șezuse nemișcat și așteptase tremurând. A răspuns. Gazda îl anunța că la momentul când a ajuns ea pe plajă, tocmai o scoteau pe fiica părintelui din apă. Se înecase! Chiar întâmplător fusese cântecul cucuvelei? Mă întreb!
Urlatul câinelui este semn prevestitor de moarte.
Cântatul găinii cocoșește;
Strigatul la fereastră. Sunt momente când omul se aude strigat pe nume de la fereastră. Uneori recunoaște și vocea unuia care a murit mai demult. Se spune că moartea dă târcoale pe la fereastră și-l caută.
Bătaia/trepidațiile unor părți ale corpului(ochiul stâng, spre exemplu). Cu mult timp înainte au circulat în părțile noastre trei cărticele: Rojdanicul, Trepednicul și Gromovnicul. De obicei ele alcătuiau împreună o singură carte intitulată Planeta. În Rojdanic se prevesteau principalele evenimente din viața omului în funcție de data nașterii acestuia. Era un fel de Zodiac de azi; în Trepednic se prevesteau evenimente mai apropiate sau mai îndepărtate în funcție de anumite trepidații ale unor părți ale corpului: ochi, ureche, nas, sprânceană etc.; Gromovnicul prevestea evenimentele din viața lumii și mai ales cele ce urmau să se petreacă într-o anumită zonă în funcție de data și locul unde tuna(a tunat în ianuarie, e an roditor; a tunat la Cornul Caprei, va fi război etc.):
Căderea unei stele. Se socotea că pentru fiecare om care se naște pe pământ Dumnezeu instalează și o stea pe cer, care-i veghează omului drumul vieții până la moarte, ca un înger păzitor. În momentul morții sau cu puțin timp înainte de moarte, steaua respectivă ,,cade de pe cer și astfel se vestește lumii decesul unui om. ,,Căci la nunta mea/A căzut o stea, spune păstorul din Miorița. Desigur, mulți zâmbesc la citirea acestei afirmații, dar ea există în mentalitatea populară românească. Poate când a apărut ea, omul era convins că pământul este centrul universului(geocentrismul), iar cerul este ca un tavan, ca un cort deasupra pământului, pe el fiind atârnate, ca niște candelabre, soarele, luna și stelele. Mai târziu, pe vremea lui Nicolaus Copernic(1473-1543) și Galileo Galilei( 1564-1642) s-a stabilit că, de fapt, soarele este centrul universului, iar pământul și celelalte planete și astre se învârtesc în jurul lui(heliocentrismul). Între soare și planete, cât și între planete sunt distanțe pe care mintea omenească greu poate să le înțeleagă. Mihai Eminescu spunea: ,,La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă! Dacă ne gândim că lumina parcurge distanțele cu 300.000 km/secundă, ne dăm seama câți kilometri parcurge într-o zi, într-o lună, într-un an. Iar aici e vorba de ,,mii de ani-lumină! Într-un astfel de context, omul apare ca o făptură minusculă, neînsemnată. Pentru omul din popor, pentru țăranul român, însă, Omul este un adevărat centru al universului și toate celelalte, văzute și nevăzute, sunt legate de existența lui.
Când omul primește asemenea mesaje, își ia măsurile cuvenite și accelerează pregătirile pentru Marea Trecere. Dintre acestea menționăm:
Spovedirea și împărtășirea. Este chemat preotul, omul își face o ,,spovadă completă, în sensul că spune chiar și acele păcate mai grele, mai rușinoase, pe care le-a ținut ascunse zeci de ani. Am întâlnit multe cazuri de acestea.
Iertarea cu semenii. Cel în cauză, fie că este bolnav, fie nu, își cere iertare de la cei din familie, de la prieteni și cunoscuți. Când este bolnav, vin la patul lui mulți dintre consăteni și rude și își cer iertare unii altora. Așadar, omul, înainte de a pleca, se împacă cu Dumnezeu și cu semenii.
Încheierea socotelilor, în sensul de a-și achita datoriile, de a face unele donații copiilor sau unor instituții, clarificarea unor situații, afaceri etc.
Limbă de moarte. În astfel de cazuri, omul le spune celor din familie dorințele lui privind împărțirea bunurilor, relațiile ce urmează să le aibă unii cu alții cei ce rămân în viață, rânduielile legate de sufletul său după ce moare(pomeni, parastase, danii etc.) Toate acestea au valoarea unui adevărat testament nescris, pe care urmașii trebuie să-l respecte cu strictețe.
Sunt și alte astfel de semne prevestitoare în tradiția noastră românească. Ele sunt categorisite drept superstiții, dar poate ar trebui cercetate cu mai multă atenție de mai multe categorii de specialiști. La o sumară analiză a lor, putem ajunge la următoarele concluzii:
Aceste credințe populare situează omul în centrul universului, ca stăpân al naturii, al lumii. Plecarea lui ,,dincolo antrenează numeroase elemente spirituale și materiale. Păsări și animale presimt apropiata lui ,,nuntă și dau semne ,,pre limba lor; steaua care i-a fost hărăzită la naștere se prăbușește din înălțimile cerului, fiindcă misiunea ei s-a încheiat. Capacități psihice necunoscute ale propriei ființe se activează și dau semne prevestitoare prin vise, prin simțurile trupești etc.
Omul e ființă psihosomatică, adică e alcătuită din trup material, muritor, și suflet spiritual, nemuritor.
Moartea nu e o dispariție a ființei, ci o despărțire dintre trup și suflet. Trupul rămâne să se dezintegreze în sânul materiei din care a fost alcătuit, iar sufletul își continuă existența în lumea de dincolo, lumea spirituală și veșnică.
Moartea este un eveniment existențial, face parte din existența și din viața noastră. Nimeni nu i se poate sustrage, dar putem să ne pregătim pentru acest moment de-a lungul întregii vieți prin credință, fapte bune, post, rugăciune, Sfintele Taine, participare la slujbe etc.
*
Sfaturi părintești. - Un scriitor, poet și eseist francez, Antoine Saint-Exupéry (1900-1944), autorul cărții Micul Prinț, care a fost tradusă în peste 360 de limbi, ne-a lăsat aceste însemnări sub titlul Un altfel de post, care pot să ne trezească multe meditații personale: ► ,,Renunță la a-i mai judeca pe alții: - descoperă-L pe Hristos, care trăiește în ei!; ► Renunță la a mai spune cuvinte care rănesc:- umple-te de cuvinte care vindecă! ►Renunță la a mai fi nemulțumit: - umple-te de recunoștință! ►Ține post de nervi: - umple-te cu răbdare! ►Ține post de pesimism:- umple-te cu speranță! ►Ține post de preocupări inutile: - umple-te de încredere în Domnul! ►Renunță la a te mai plânge: - umple-te de respect pentru acea minune care este viața! ►Renunță la a-i mai stresa pe alții: - umple-te de o rugăciune neîncetată! ►Renunță la a mai fi acru: - umple-te de bunătate! ►Renunță la a-ți da importanță: - umple-te de compasiune pentru ceilalți! ►Renunță la teama pentru lucrurile tale: - umple-i pe ceilalți de darul tău! ►Renunță la a mai fi descurajat:- umple-te de entuziasmul credinței! ►Ține post de tot ceea ce te separă de Iisus: - umple-te de tot ce te apropie de El! ►Numai cu inima poți vedea, esențialul este invizibil pentru ochi.
- Mai redăm câteva însemnări din lucrările Sfinților Părinți, grupate sub titlul Este har
: ♦ să iubești fără să fii iubit
; ♦ să slujești fără să fii prețuit
; ♦ să dăruiești fără să ți se mulțumească
; ♦ să te jertfești și fără să ți se recunoască
♦ să ierți fără să fii iertat
; ♦ să-l susții pe cel care te-a lepădat
; ♦ să rămâi liniștit, deși ești nedreptățit
; ♦ să crezi, deși nu vezi fața în față
; ♦ să crezi, deși nu ești deplin lămurit
; ♦ să investești clădind fără speranțe
; ♦ să taci pentru a nu face rău aproapelui
; ♦ să vorbești de dragul adevărului
; ♦ să înduri fără să murmuri, fără să cârtești
.; ♦ totul să-ți aparțină, dar tu de toate bucuros să te lipsești
♦ LUPTA-TE, SUFLETE, CA SA PRIMEȘTI ACEST HAR !!!
*
Dor de tata. Redăm mai jos poezia cu acest titlu a poetului Marin Sorescu și avem convingerea că mulți dintre cititorii ,,scrisorii se vor regăsi în ea: -
,,Când sunt copii noștri mici
Noi pentru ei suntem TĂTICI.
Ce gingaș e, și sună bine:
,,TĂTICULE, mi-e dor de tine!
Dar cresc, nu le mai ești pe plac,
Din TATA tu devii BABAC!
Și vorba sună trist și gol:
,,- BABACULE, mai dă-mi un pol!
Dar viața e un foc de paie
Și vrei nu vrei, ajungi TATAIE,
Iar vorba ta, în râs e luată:
,,TATAIE, ia mai las-o baltă!
Și-n anii care-ți mai rămân,
Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN,
Și vorba lor te năucește:
,,BĂTRÂNE, ce-ți mai trebuiește?
Copile, tu să ai știință:
Am fost un tată cu credință
Și din puțin, de-a fost să fie,
Eu am răbdat, și ți-am dat ție!
Dar fă-mi, te rog, o bucurie,
La cimitir, de vii la mine,
Să-mi zici ca în copilărie:
,,-TĂTICULE, mi-e dor de tine!
*
File de jurnal 1 August 1981(IV). ,,Seara m-am dus la oficiul poștal de la Halânga și am dat telefon pictorului V. I. M-am îngrozit. Încă nu credeam că poate să existe o asemenea prăpastie în ceea ce se numește om.
Mi-a spus că a luat probe din scândura pe care a găsit-o putredă, a făcut fotografii și acum urmează să le ducă la Comisia de Pictură de la patriarhie. Nu va mai veni la Malovăț până când nu vom aduce zidar să facă toate reparațiile la tencuieli. I-am explicat că tencuielile intră în atribuția sa, conform devizului în baza căruia am încheiat contractul și că remedierea acestor tencuieli înseamnă aproape 10.000 lei. Nici nu a vrut să audă de așa ceva. A motivat că în altar a lucrat și tencuielile ,,pentru a arăta zidarului cum trebuie lucrat! M-a amenințat că mă bagă în pușcărie, că va ajunge cu mine până la patriarh și alte multe asemenea.
Mi-e teamă să merg mai departe cu un asemenea individ lipsit de caracter. Dacă ar fi să-i plătim tot ce pretinde, ar fi imposibil. S-a pronunțat către Pera Dumitru că în alte părți preoții nici nu se uitau la câte 10.000 lei, pe care-i băgau în buzunar pe lângă deviz, sau la cota de 10% pentru masă, deși le asigurau și masa în natură. A-i executa tencuielile cu altcineva este imposibil. Nu e vorba numai că trebuie să plătim bani în plus, dar noi nu avem om de specialitate. Dacă se fac reparațiile înainte, pictura va fi acoperită de mari suprafețe albe. Va veni apoi, va face fotografii și va spune că nu mai poate face restaurare, ci e nevoie să facă pictură din nou, ceea ce ar însemna o suplimentare importantă a devizului. Alte necazuri, alte dandanale! Mâine seară am ședință cu Consiliul Parohial și va trebui să punem capăt acestei stări de lucruri.
Toată noaptea m-am perpelit ca pe ace. Ficatul mi-e ca mingea. Pentru mine e ceva care mă depășește. N-aș fi crezut că poate să existe atâta avariție, atâta dezumanizare și atâta indiferență față de un biet popor, care se zbate în nevoi și în necazuri, rupându-și de la gură pentru biserica satului. Poziția unui asemenea om este ca o profanare a unei flori de crin.
Dă-mi, Doamne, înțelepciune, sănătate și putere, ca să mă pot lupta cu forțele oarbe ale întunericului pentru podoaba și bunul mers al Casei Tale. Amin.
*
*
Ecouri basarabene. Părintele Protopop Dr. Petru Buburuz de la Chișinău ne-a trimis un florilegiu de recenzii la mai multe cărți pe care le-a citit în ultima vreme. Între acestea este și una referitoare la cartea subsemnatului intitulată Viața Cuvioasei Teofana Basarab. Iat-o:
,,La 10 mai 2020, Părintele Dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda îmi trimitea prin poștă ultima sa lucrare istorică VIAȚA CUVIOASEI TEOFANA BASARAB (Bârda, editura Cuget Românesc, 2020, 265 pag.). Pr. Prof. Dr. A. Stănciulescu, parohul bisericilor din satele Bârda și Malovăț, jud. Mehedinți, este un enciclopedist, eminent scriitor bisericesc (teologie, istorie, folclor, publicistică și beletristică), editor neîntrecut de literatură pe teme religioase, bibliografice, istorice, folcloristice și populare, fiind concomitent directorul și managerul editurii Cuget Românesc, unica editură sătească în România. Acesta-i autorul. Cât privește cartea, am primit-o pe 25 mai și am reușit s-o citesc până la 7 iulie. Lectura ei mi-a dăruit o mare plăcere și satisfacție pentru prima dată am citit o istorie mai detaliată despre întemeierea Țării Românești în prima jumătate a sec. al XIV-lea. Nu cunoșteam nimic despre întemeietorul ei Basarab I și activitatea lui în folosul Țării și a Bisericii străbune, despre bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330) cu maghiarii în frunte cu orgoliosul lor rege Carol Robert de Anjou și rușinoasa lor înfrângere, precum și multe alte lucruri interesante. Nu știam că, în vara anului 1323, Basarab I a oprit hoardele tătare, care până atunci cucerise toată Rusia, Kievul și, ajungând la Nistru, intraseră în Țara Românească până la Întorsura Buzăului și pe care Voievodul i-a izgonit peste Nistru, punând pe el hotarul dintre Hoarda de Aur și Țara Românească. Și că tocmai de aceea partea de sud a Moldovei dintre Prut și Nistru se numește și azi Basarabia. Răsunetul victoriei lui Basarab asupra tătarilor va face ca țara condusă de el să fie numită de străini Țara lui Basarab, Basarabia, Țara Basarabească, iar regele Sigismund de Luxemburg, în 1419, relata că Țara Ungrovlahiei este Țara Basarabească (Terra Basarab). Acești termeni sunt folosiți și în cancelaria valahă în documentele voievozilor români din 1396, 1403,1407 ș.a. Deși unii români din țară sunt împotriva denumirii Basarabia, eu consider că rușii au greșit amarnic și strategic în folosul nostru, când în 1812 au denumit partea ocupată a Moldovei Basarabia. Iată că timpul ne descoperă și mai limpede lucrurile adevărate. Cartea conține, de asemenea, și multe pagini necunoscute din istoria țării vecine Bulgaria creștină, care lupta și ea pentru independența sa cu vecinii ba cu turcii, ba cu sârbii, ba cu ungurii.
Ideea și proiectul acestei cărți aparține pe drept vrednicului de pomenire Mitropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, care a reușit să adune o colecție bună de documente și ilustrații de epocă dedicate Cuvioasei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești, precum și de xilogravuri din cultura română. Însă nu a reușit să scrie el însuși această carte și a transmis părintelui Alexandru materialele adunate cu binecuvântarea și povața: Primește acest odor de la mine, părinte Alexandre, și nu lăsa pe cuvioasa Teofana să moară a doua oară. Bulgarii o au trecută în calendar în rândul sfinților, luptă-te și frăția ta ca să fie înscrisă și în calendarul nostru. Pe măsură ce vei studia documentația, vei înțelege mai bine ce vreau să-ți spun! (pag. 8 din carte). După ani de cercetări și îndoieli, părintele Alexandru a reușit să primească binecuvântarea și sprijinul PS Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, dar și îndemnul de a scrie cartea cât mai grabnic, cu scopul realizării cât mai repede posibil a dorinței Mitropolitului Nestor Vornicescu de a fi canonizată Cuvioasa Teofana Basarab și de Biserica Ortodoxă Română.
Deci, eroul principal al cărții este Teodora (apoi monahia Teofana), fiica mai mare a lui Basarab I. Probabil Basarab I, din motive politice, a hotărât s-o dea pe Teodora de soție prințului, viitorul țar bulgar, Ivan Alexandru. Ea n-a avut o căsnicie fericită cu acesta, deoarece soțul ei s-a dovedit a fi iubitor de petreceri cu muzicanți și de femei desfrânate. Și-a dedicat viața copiilor, apoi rugăciunii, vizitelor la mănăstiri, unde organiza copierea și traducerea cărților de cult și didactice. A desfășurat o activitate culturală bogată, având în acest scop și susținerea financiară și materială a soțului. Între timp, soțul i-a solicitat divorțul, el căsătorindu-se cu o evreică. Teodora s-a smerit, nu s-a jeluit tatălui său, jertfindu-se pe sine. În cazul în care i s-ar fi destăinuit tatălui, asta putea să însemne un război ucigaș între cele două țări. Ea s-a călugărit cu numele de Teofana și a continuat activitatea sa cărturărească, nefiind lipsită și în continuare de sprijinul fostului său soț. Biserica Ortodoxă Bulgară a canonizat-o pentru viața ei sfântă, plină de râvnă și jertfelnicie pentru învățătura lui Hristos.
Cartea e cuprinzătoare și bogată în imagini colorate de epocă. Părintele Alexandru și-a îndeplinit misiunea cu brio. Pe 19 aprilie 2020, în ziua de Paști, cartea era pe masa P. S. Episcop Nicodim ca document pentru întocmirea dosarului de canonizare ce urmează să fie înaintat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în scopul pornirii respectivului proces. Deci, ne așteptăm la o nouă canonizare.
În sfârșit, iată și o concluzie a autorului. Dacă despre Sfântul Nicodim de la Tismana, considerat uneori întemeietorul, iar alteori organizatorul vieții mănăstirești din Țara Românească, nu se știe clar care îi este originea: că ar fi sârb,că ar fi vlah sau român, cît privește Teodora Basarab suntem siguri că a fost româncă. Deci, ea este, incontestabil, cea dintâi călugăriță, cel dintâi monah român cunoscut.
Mă mândresc că suntem legați spiritual și administrativ cu inima pământului românesc prin Basarab I, întemeietorul fără tăgadă al Țării Românești, care ne-a eliberat de fioroșii mongolo-tătari, punând hotar între ei și noi pe Nistru, dând pământurilor românești dintre Prut și Nistru și numele de botez Basarabia. Mă mândresc că sunt basarabean de viță veche, mă mândresc că Mitropolia noastră, parte integrantă a Bisericii strămoșești, se numește a Basarabiei.
*
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 8/11/2020 |
Contact: |
|
|
