Mărturisiri : De la „pâine și circ” la „jocurile foamei”
De vreo două mii de ani, de pe la mijlocul secolului I, de când poetul latin Decimus Juvenalis deplângea starea decadentă a Romei, ai cărei locuitori nu mai aveau altă preocupare decât a se îmbuiba și a se distra, avem expresia „pâine și circ”. Expresia a fost folosită și pe timpul regimurile totalitare în sensul de a oferi poporului mâncare și propagandă spre a-l face ascultător și prezent la spectacolele omagiale.
În zilele noastre circul este oferit aproape gratis de mass-media, iar în ultimele două decenii și de cloșca cu ouă de aur care părea a fi internetul și de puii de sorginte fascistă ai acesteia, care sunt rețelele sociale. Pâinea însă nu mai poate fi oferită ca în Roma antică pe gratis, suntem aproape opt miliarde de oameni, și poate nici nu ar fi bine să se întâmple așa cum propaganda de stânga își dorește, pentru că ar dispare motivația muncii, singurul lucru care înnobilează creația după căderea acesteia din rai.
Numai să nu-i revină cuiva ideea muncii forțate, inventată pe timpul sclavagismului, promovată mai recent de naziști în 1933 prin înființarea lagărelor de muncă, chiar înainte de ultima aventură războinică împotriva întregii lumi, și continuată de comuniști cu lagărele de muncă forțată și mai apoi, decenii de-a rândul, cu munca așa zisă „patriotică” și cu „practică la munca câmpului”.
Astăzi nu vedem mari diferențe între lagărele de muncă înființate în Germania înainte de război, unde lucrau pe durata verii fetele care luaseră bacalaureatul și urmau să meargă la facultate, și practica agricolă pe care am experimentat-o noi ca elevi și studenți, și care uneori se prelungea până la căderea zăpezii. Singura diferență, dacă e să dăm crezare jurnaliștilor îndoctrinați ai vremii, este că studentele germane aveau condiții de viață ceva mai omenești, decât mâncarea uneori și din carne de câine, și cazarea într-un fost grajd unde umblau noaptea șobolani pe sub paturi, cu care noi am fost blagosloviți.
Așa că să nu fim prea tare acuzați când nu privim cu entuziasm ultima aberație progresistă de a scurta de cap statuile, și prin ele simbolurile pe care acestea le reprezintă, ca și tâlharul Procust pe drumeții lipsiți de noroc ce-i ieșeau în cale pe drumul dintre Atena și Megara. Nimic nu are aceeași valoare pentru toată lumea, nici un sistem social nu se potrivește tuturor, pentru că așa cum suntem diferiți ca indivizi, așa suntem diferiți ca etnii, popoare și națiuni. Nici un „pat a lui Procust” nu ne acomodează pe toți și nici transformarea și reeducarea oamenilor după preferințele stăpânilor nu este de bun augur.
De când Suzanne Collins a scris The Hunger Games (Jocurile foamei) și filmul cu același nume a promovat noul circ la scară globală, nimic nu mai pare imposibil, până și „marii licurici” pot avea un viitor cu jocuri inumane. Personaje precum președintele Snow își fac apariția în multe locuri pe glob, de la micile întreprinderi și până la vârful statelor, că nu ne rămâne decât să ne recunoaștem apartenența la un „district” (care metaforic vorbind poate fi sexul, culoarea, originea socială sau etnică, orientarea politică sau credința religioasă, etc) și să așteptăm a fi selectați pentru nu știu ce competiție sângeroasă, eradicare sau reeducare.
”Speranța este singurul lucru mai puternic decât frica. Puțină speranță este eficientă, mai multă speranță este periculoasă. Scânteia este în regulă, atât timp cât este controlată.” îi explică președintele Snow (mai degrabă Îngheț decât Zăpadă) lui Seneca Crane (nume de filosof macaragiu numai bun de jertfit ca exemplu) în Jocurile Foamei. Nu este nici o diferența între a executa un număr de oameni pentru a-i intimida pe ceilalți sau a-i obliga să se ucidă între ei pentru supraviețuire. Aparenta șansă de supraviețuire prin luptă este doar speranță deșartă, dacă considerăm și transformarea pe care o suferă individul prin uciderea confraților. Astfel răul câștigă pe toate planurile.
„Happy Hunger Games! And may the odds be ever in you favor” („Jocurile foamei fericite! Și șansele să fie mereu în favoarea ta”) sloganul din The Hunger Games sună mai degrabă ca salutul gladiatorilor care mergeau în arenă la moarte sigură „Ave Caesar, morituri te salutant” („Slavă ție Împărate, cei care se duc la moarte te salută”), dar cu mult mai perfid, fiind rostit de călău și nu de victimă. Și pe șantierele de muncă patriotică, la canal, în închisori sau chiar în viața de zi cu zi pe vremea comunismului, „șansa era mereu în favoarea ta” dacă nu lăsai drum liber crimei, imposturii, incompetenței și lichelismului. Să sperăm că roata istoriei nu ne duce iarăși în această direcție.
Ca și cum nimeni nu învață nimic din istorie, protagoniștii se așteaptă ca circul să continue la nesfârșit, uitând că mai întotdeauna cortina cade la un moment dat lăsând spectatorii cu gura căscată ca la orice sfârșit neașteptat. Este ceea ce se va întâmpla și de această dată când actorii și regizorii vor realiza deopotrivă că sunt pioni în același joc al pandemiei, sărăciei sau foametei ce va urma. În cele din urmă binele învinge, și un alt Tezeu, poate chiar Sfântul Dumnezeu al creștinilor, va aplica corecția potrivită aducând lumea la echilibrul material și spiritual de care avem atâta nevoie.
...................................
Ioan Cojocariu
August, 2020
Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 8/8/2020 |
Contact: |
|
|
