Cărti in lucru - M I A N I. Crâmpeie din viața unui pianist
fragmente -
- Bibi Alexandrescu
Miani s-a așezat confortabil în fotoliul din salonul apartamentului nostru din Montreal și și-a continuat fascinanta poveste a vieții lui.
,,Dragul meu, pe strada Spătarului, unde am copilărit, de multe ori auzeam, aduse de vânt, melodii de jazz cântate la un pian hodorogit. Sunetele acelea divine veneau dintr-o casă sărăcăcioasă și mică, de ,,bătea rața cu ciocul în geam”. De multe ori după ce-mi terminam lecțiile, în loc să mă joc, mă duceam la casa ceea joasă, mă lăsam în genunchi sub pervazul geamului, ca să nu fiu văzut și ascultam vrăjit sunetele acelea minunate. Într-o zi, s-a deschis fereastra și un domn înalt, solid și ursuz, s-a răstit la mine:
,,Ce faci mă acolo?”
,,Ascult muzică”, am răspuns ca un hoț prins cu mâța-n sac.
,,Du-te, măi băiatule acasă că asta nu-i muzică pentru copiii. Hai, pleacă de aici.”
Am fugit de mi-au sfârâit călcâiele până acasă. Înfățișarea și uitătura lui mă speriaseră rău de tot.
De atunci stăteam departe de casa lui, dar îl vedeam câteodată, din spatele perdelei, cum venea dela servici.
Încet, încet, am început să mă afirm ca un muzician talentat. Mai întâi am cântat în orchestra școlii, apoi în cluburile bucureștene de dans. În această postură auzeam de multe ori comentarii fabuloase despre un zeu al Jazz-ului românesc, un anume Bibi Alexandrescu. M-am interesat unde cânta și m-am dus să-l văd. Mare mi-a fost surpriza când l-am recunoscut ca fiind domnul de pe strada mea. L-am ascutat vrăjit de ușurința s-a de a improviza și de a creea o magie în jurul melodiilor pe care le interpreta. La sfârșitul concertului m-am dus pe scenă, l-am felicitat și i-am spus că îi admir modul său magnific de a interpreta partituri grele. Mi-a mulțumit, destul de rece, ca un tip care știe că între el și următorul pianist este o prăpastie de netrecut.
După venirea comuniștilor la putere(1945) nu s-a mai auzit nimic de el. Pentru mine el era etalonul perfecțiunii muzicale și spre această culme tindeam și eu să mă îndrept.
Într-o bună zi, vine la mine Horia Ropcea, cumnatul lui, cel mai bun acordionist al țării, la acea vreme și-mi spune:
,,Ai auzit? Bibi a fugit în Turcia. A luat cu el pe mă-sa și pe sor-sa. Au plecat noaptea din Constanța cu o barcă în care erau mai mulți. Pentru a nu fi depistați de grăniceri, toți bărbații au vâslit până nu s-au mai văzut luminile orașului și numai după aceea au dat drumul la motorul bărcii. Ce zici de treaba asta?”
,,Ce să zic? Sunt fericit pentru el că a plecat într-o lume mai corectă, care îl va aprecia la justa lui valoare, dar sunt nefericit că România a pierdut cel mai bun pianist de jazz”, zic cu o oarecare amărăciune.
,,Să-ți mai spun ceva care o să te uimească. Am primit o scrisoare dela el în care îmi spune că a fost angajat pentru un an, să cânte într-un restaurant din Istambul. I-a pus Dumnezeu mâna în cap. Îți dai seama? El cântă pe dollari în timp ce noi, aici, cântăm pe boabe de fasole. Blatul ăsta i l-a aranjat faimosul cântăreț român Jean Moscopol, iubitul româncelor pentru vocea lui dar mai ales pentru sex-apealul care-l degaja. Jean fugise acolo, mai înainte și își făcuse multe cunoștințe”, mi-a spus Horia cu mândria de a veni cu asemenea știre.
Trecuse o perioadă de timp fără să mai știu nimic de Bibi. Cumnatul lui, Horia Ropcea, întâlnindu-mă cu el la un festival de muzică, știind că sunt interesat, mi-a mai dat mai multe știri despre cumnatul lui:
,,Bibi a ajuns extraordinar de bine. Dumnezeu i-a pus mâna în cap! A lucrat un an de zile în Istambul, a strâns bani și a plecat la Rio de Janeiro unde cântă la cel mai mare club de acolo ,,Potcoava cu diamante”. Face o căruță de bani! Mama, însă i-a murit, neadaptată într-o țară în care totul era atât de diferit și în plus nu înțelegea nici ce se vorbește, ca o surdo-mută.
,,Și soră-sa ce face?”,întreb, curios de a afla cât mai multe amănunte.
,,Maria este o femeie foarte descurcăreață. Ea s-a apucat de croitorie. La inceput făcea tivuri la rochii, apoi, a cumpărat reviste de modă și tipare de taioare, rochii, pantaloni și le făcea la comandă. Acum se descurcă și ea binișor.”
Au trecut, mai bine de 25 ani. Miani își urmase firul vieții și era, deja bine stabilit în Germania, în orchestra lui Roberto Blanco. Horia Ropcea, cel care îi mai datea câte o informație despre cumnatul său, găsise un angajament în Suedia și a rămas definitiv acolo, așa că nu se mai știa nimic despre Bibi-acest gigant al jazz-ului românesc.
Prin 1971 Roberto și orchestra plecă din Germania într-un turneu în Brazilia. În Rio de Janeiro dau mai multe concerte care au avut un succes mare. Televiziunile, reporterii, fan-ii și mai ales braziliencele cu surplus de extrogen, îl luau cu asalt pe Roberto ori unde îl prindeau. Miani și-a zis că n-ar fi rău, dacă tot era aici să se intereseze și de Bibi. Nimeni n-auzise de numele lui. Într-o seară, când nu avea spectacol, se duce la „Potcoava cu diamante”, celebrul club de pe Copacabana și spre norocul lui găsește, la ghișeul de bilete pe cineva care ,, rupea” câteva cuvinte în engleză. Trebue să precizez că în Brazilia, aproape nimeni nu vorbea altă limbă decât portugheza..
,,Caut un pianist al cărui nume este Bibi Alexandrescu. Știți unde-l pot găsi?”,îl întreabă pe omul din ghișeu.
,,Știu că a cântat la acest club acum câțiva ani, dar i-am pierdut urma”, continuă el.
,,Mister, eu lucrez aici dela inaugurarea clubului și pot să-ți spun că nimeni, cu acest nume nu a cântat aici, nici ca pianist nici ca altceva.”
,,Nu se poate”, sare Miani. ,,Știu precis că a cântat aici mulți ani și a avut un succes răsunător.”
,,Lăsa-ți-mă să mă gândesc puțin” și după câteva momente se luminează la față: ,,Nu cumva întrebați de Don Al-Bibi?
,,Mai mult ca sigur el este și și-a schimbat numele”, zice Miani, respirând fericit că-l găsise. „Când vine la Club?”, întreabă.
,,A, nu mai cântă aici de foarte mult timp. Cred că de cel puțin 15 ani”, îi precizează omul din ghișeul de bilete.
,,Puteți să-mi dați adresa lui sau unde-l pot găsi? Poate știți unde cântă în prezent”, insistă Miani plin de speranțe.
,,Eu nu pot să vă spun nimic, însă, lăsați-mă să mă interesez la cei care l-au cunoscut mai bine. Poate aveți noroc și-i aflăm adresa. Treceți pe aici în câteva zile.” îl asigură amabilul său interlocutor.
Miani a stat ca pe ghimpi timp de trei zile, gândindu-se cu intensitate la omul acela enigmatic care îl subjugase cu geniul și virtuozitatea lui. Ar fi dorit, din inimă să-i asculte, încă odată, acordurile și să-i admire gingășia cu care degetele lui de chirurg atingeau clapele pianului. I-ar fi plăcut să cânte împreună cu el la două piane sau să-l înlocuiescă când el era ocupat, atunci când îi va expira contractul cu Roberto. Se gândea că, poate aranjeză un contract cu el pentru o viitoare colaborare. Rio de Janiero i se părea un adevărat rai pe pământ. Construcții moderne, plaje enorme cu femei cărnoase în costume de baie care le acopereau sexul numai cu o sfoară, bidon-viluri sărace de pe coline, dar pitorești și pline de poezie, toate acestea fiind învăluite de un soare generos și o briză permanentă. Oameni pe care îi contactase i se păreau extraordinari de curați, amabili și totdeauna cu zîmbetul pe față. Ce diferență intre acești îngeri și nemții ursuzi și reci din Germania!
Între timp, ambasadorul Germaniei din Brazilia a dat un banchet în onoarea noilor veniți. A vrut să-i vadă și să-i asculte, cu câteva zile înainte de a li se termina turneul. El era însoțit de soția lui și o întreagă suită de diplomați germani. Hotelul de 5 stele Gloria, hotel pe plaje în care erau cazați, avea la ultimul etaj un night club cu pereții in sticlă și o vedere mirifică peste oraș, peste celebra lor plaje Copacabana și spectaculoasa stâncă, ieșită din ocean ,,Sugar loaf.” Acolo s-a organizat show-ul în onoarea ambasadei și celor mai răsăriți membrii ai largei comunități germane care locuiau în Brazilia, majoritatea SS-iști scăpați de orgia războiului și judecata criminalilor de război. Roberto și Miani erau îmbrăcați festiv, în frac și papion la o cămașe cu jabou.
Roberto care avea rafinament și știa cum să cucerească o femeie, îi suflă lui Miani:
„Am aflat că pe soția ambasadorului o cheamă Maria. Aș vrea să-i cânt aria Mariei din ,,West Side Story” a lui Bernstein. Poți să mă acompaniezi?
,,N-am notele aici, dar am melodia în cap și o să mă descurc. Nu-ți fie teamă că nu te fac de rușine.” Îl asigură Miani.
,,Am știut eu că ești un om de nădejde pe care mă pot baza”, spuse Roberto și îl bătu pe spate prietenește.
Miani s-a așezat la pianul nou nouț „Steinway” și îl aștepta pe Roberto să-i dea semnalul. Acesta a luat două pahare cu șampanie care erau pe tava unei măsuțe și cu pași mărunți s-a îndreptat spre soția ambasadorului, sfredelindo cu ochii. I-a înmînat paharul, a ciocnit cu ea și a început să cânte Maria...Miani cu simțurile încordate îi urmărea toate ondulările vocii și pauzele lui. În sală nu se mai auzea nici musca. Spre sfârșitul cântecului, el s-a aplecat și i-a sărutat mâna iar ea copleșită de emoție a izbucnit în plâns. A fost un moment magic minunat care i-a răscolit pe toți! Cine știe ce amintiri și emoții a declanșat, Roberto, în inima ei.
Au urmat câteva din șlagărele nemțești la modă pe care le cântau la toate cocertele lor, după care, s-au delectat cu toate minunățiile gurmande dela abundentul bufet oferit de ambasadă.
După acest eveniment reușit, orchestra a avut câteva zile libere până la întoarcerea în Germania.
Într-o după amiază, deși era o căldură de te apuca transpirația fără să faci niciun efort, Miani s-a îmbrăcat la „ trei ace”, costum cu vestă, cravată și batistă asortată în buzunarul dela piept. Și-a luat cu el și servieta cu notele și compozițiile sale. El se pregătea, de fapt, la un fel de audiție. Chiar dacă din treaba asta n-o să iasă un contract, el avea ambiția să-i arate acestui faimos pianist că și el avea talent și cunoștințe muzicale aprofundate.
Omul dela ghișeul clubului,,Potcoava cu diamante” îl întâmpină cu un surâs larg și o licărire veselă în ochii:
,,N-am găsit adresa lui Don Al Bibi, dar am adresa clubului unde cântă.”
,,Formidabil”, sare Miani fericit că efortul lui n-a fost în zadar. ,, De când am vorbit cu dumneata, acum câteva zile, mă chinuie o întrebare la care aș vrea să mă lămurești. Dece el nu mai lucrează la acest club, cel mai apreciat din toată Brazilia.”
,,Rock-en- roll a întors lumea muzicală cu fundul în sus. Don Al Bibi cânta în școala marilor orchestre Glen Miller, Duke Ellington sau Benny Goodman. Acest fel de a cânta a fos depășit. Locul marilor orchestre l-a luat mici grupuri cu 3 chitare și o tobă. Pian nu mai există. Poate, câteodată, o pianină electronică. În loc de baterii complicate cu 7 tobe și 4 cineluri n-a mai rămas decât o grupare redusă de tobe. S-au dus vremurile faimosului Geene Krupa care făcea solouri de câte 10 minute de baterie, de scula și morții din morminte. Acum ai înțeles?Tot așa a apus și epoca lui Lionel Hampton sau a lui Ella Fitzgerald. ” l-a lămurit el cu o oarecare amărăciune și profund regret. Apoi i-a întins o foiță de hârtie pe care era adresa salonului unde cânta Bibi.
Miani i-a mulțumit și l-a rugat să-i cheme un taxi.
,,Eu nu vorbesc portugheza și aici, mi-am dat seama că aproape nimeni nu vorbește engleza. Ești amabil să-i spui șoferului unde să mă ducă, că altfel, n-o să mă pot descurca”, l-a rugat pe omul dela ghișeu.
Când a sosit taxiul, el a ieșit din cușca lui, s-a scuzat la cei câțiva indivizi care se strânseseră în urma lui Miani ca să cumpere bilete pentru spectacol, s-a dus la taximetrist, a vorbit cu el și i-a urat lui Miani mult noroc.
Mașina, nici nu trecuse de colțul clădirii când Miani a început să priceapă dece amabilul lui interlocutor îi urase noroc. În Rio, oraș suprapopulat (cu 3 milioane de locuitori în 1972), taxiurile mergeau cu o viteză incredibilă cu frânare și schimbare de direcție brusce pentru a evita trecătorii, animalele și toate celelalte taxiuri la fel de primejdioase. Miani se țineam cu mâinile de orice putea să apuce și nu știa cum să-i spună s-o lase mai încet. Nu știa, în portugheză decât cuvântul ,, obrigado”, adică mulțumesc, așa că s-a gândit la un termen internațional:
,,Hey, piano-piano...”,i-a strigat șoferului.
El bucuros că-i înțelesese mesajul îi răspunde, arătând spre gura lui:
,,Io....trompet”
După aproape o oră, au ajuns la destinație, adică la marginea orașului. Afară se făcuse, deja, întuneric. Mașina s-a oprit în fața unei cocioabe cu o firmă luminată numai de un bec roșu. Miani a plătit șoferul, care a demarat în trombă spre oraș.
Pe stadă, nici țipenie de om, iar el, în fața acestei bombe, încă ezitând să intre își spunea:
„Cine dracu m-a pus să vin aici în dărăpănătura asta? Să sperăm că voi ieși viu din această aventură.”
Miani a tras adânc aer în piept și a intrat în aceast lăcaș de cultură braziliană. Înăuntru, l-a întâmpinat un fum gros de țigară și miros de cârciumă. La apariția lui, hărmălaia din încăpere, deodată, a amuțit. S-a oprit și el. Atât ei cât și el, se uitau, unii la alții ca la niște arătări venite de pe altă panetă. Încăperea, nu știu dacă avea mai mult de 12x12 metri. La mese fără fețe de masă, cu nume scrijilite cu briceagul, pe blatul meselor, de către bețivi îndrăgostiți, erau vagabonzi și cocote cu pleoapele, buzele și obrajii sulimeniți strident în toate culorile. Toată această adunătură era uluită de apariția acestui individ straniu și îl studia pe Miani așa cum ai studia un extra terestru.
,,Doamne.... Unde am nimerit?” își repeta în minte Miani, cu consternare și teamă de ceeace vedea.
Cu un gest discret și-a înfundat bine batista asortată dela haină, încercând să mai reducă din eleganța coplect nepotrivită pe care o arbora și s-a îndreptat spre bar. Barmanul, un tip cu o statură atletică, în pantaloni scurți și cu torsul tatuat fără cămașe, îl salută cu un zâmbet seducător.
Miani îl întreabă:
,,Îl caut pe Don Al Bibi.”
El îi face semn să aștepte că Al Bibi vine abia la 10 seara, apoi se întoarce către clienți și le spune ceva din care el a înțeles că-l prezenta ca pe un cunoscut al lui Albibi.
Toată lumea a răsuflat ușurată și hărmălaia s-a pornit din nou. Faptul că era un cunoscut al lui Albibi era pentru ei și mai ales pentru Miani un fel de pact de neagresiune.
Era 8 seara și Miani mai avea 2 ore de așteptat. A comandat un suc de portocale și s-a pregătit pentru o lungă așteptare.
Prin cap îi treceau tot felul de întrebări la care nu avea răspuns: ce căuta acest mare pianist în gaura asta? Dar unde-i pianul? El nu vedea niciun pian acolo. Ce-o mai fi și chestia asta? Oare o să-l recunoască? Mai mult ca sigur că se vor lua în brațe și se vor pupa de bucurie. Desigur, de eventualul contract nici nu mai putea fi vorba. El îi va povesti despre formidabila lui aventură iar Miani îi va da vești din țară și dela rudele lui. Cu siguranță va rămîne o seară de neuitat pentru amândoi!
Cufundat în gândurile lui, abia a sezizat că timpul trecuse și barmanul îi striga: ,,Albibi,Albibi.”
S-a întors spre ușe. În încăpere intrase un fel de Cocoșatul dela Notre Dame, un bătrân adus de spate, zbârcit, cu privirea sticloasă și un chiștoc de țigare în colțul gurii. Părul neîngrijit, sleios și nepieptănat de mult timp, îi cădea la întâmplare pe o frunte ultra ridată. În picioare avea niște șlapi iar pantalonii și tricoul arătau ca și cum ar fi dormit în șanț multe nopți la rând. A trecut printre mese fără să salute sau să adreseze vreun cuvânt cuiva și s-a dus după un paravan din fundul camerei. Miani a rămas perplex, sau mai bine zis pietrificat de această apariție și situație neașteptat de nefirească. Din spatele paravanului a început să se audă un pian dezacordat cu melodii atât de cunoscute lui.
Miani și-a șters o lacrimă care i se prelinsese pe obraz, și-a luat servieta și s-a dus după paravan. Bibi, chiar și din acel pian hodorogit, cu degetele acelea fără pic de carne, scotea sunete vrăjite. Acest superb interpret care ar fi trebuit să concerteze la Carnegie Hall din New-York, acum, se străduia să facă față situației. Miani stătea și se uita la el cum se lupta cu acel instrument cu ebonita îngălbenită sau sărită de pe clape. Fuma țigare după țigare și bea cu sete din wiskiul pe care il adusese barmanul, fără a se opri din cântat, la nevoie cântând numai cu o mână. Într-un târziu l-a băgat în seamă pe Miani. Fără să se oprească din cântat l-a întrebat ceva în portugheză, probabil cine era și ce vroia dela el.
,,Domnule Bibi, noi ne cunoaștem de mult. Am locuit pe aceiaș stradă în București și v-am văzut și apreciat pe multe scene bucureștene. Eu sunt Miani Negreanu, pianist și eu. Vă mai aduceți aminte de mine?”
,,Nu-mi mai amintesc de multe lucruri. Spune-mi, în fond, ce dorești dela mine?”
,,Nu doresc nimic. Am vrut numai să știți că apreciez enorm de mult tehnica pianistică a dumneavoastră și că sunt un admirator sincer al talentului pe care îl etalați. Am venit să vă salut și să vă spun că fostul dumneavoastră cumnat Horia Ropcea s-a stabilit în Suedia și că vă transmite gânduri bune și sănătate.
N-a răspuns nimic, ca și cum nu l-ar fi auzit. El își vedea, mai departe de improvizațiile lui geniale ca un om posedat de diavol.
Miani a încercat o incursiune în afacerea lui:
,,Sunteți plătit bine?”
,,Plata este numai în băutură și eu sunt mulțumit ca am un pian unde să mai clămpănesc.”
S-a adâncit din nou în lumea lui, iar Miani îi aștepta o, cât de mică reacție de apreciere că a venit de departe ca să-i dea vești despre cumnatul lui. I-a trecut prin minte să-l întrebe unde doarme sau dacă are ce mănânca, dar, s-a abținut. În schimb l-a întrebat:
,,Aveți familie aici?”
,,Au murit toți”, i-a răspuns laconic fără să mai dezvolte subiectul.
Era clar că prezența lui îl deranja la cântat.
Miani a mai stat puțin în spatele lui, apoi și-a ridicat servieta, i-a băgat ceva bani în buzunarul tricoului și a plecat, groaznic de tulburat, cu un taxi comandat de barman.
Când a ajuns în camera de hotel, s-a trântit pe pat, a închis ochii și a plâns soarta bietului lui idol. Necunoscutul, libertatea după care țânjea în România, capitalismul rapace, i-au distrus aspirațiile și viața.
Miani, a rămas tulburat toată viața de destinul acestui om și a mulțumit Cerului că, atunci, s-a întors la hotel întreg și nevătămat.
Peste câteva zile, Roberto și cei care-l acompaniau s-au îmbarcat în avionul Lufthansa care avea să-i ducă în Germania. Avionul a întârziat foarte mult din cauză că unul dintre piloți nu sosise. Când s-au dus după el la hotel, l-au găsit înjunghiat și toate lucrurile furate! Acest eveniment l-a făcut pe Miani să-și revizuiescă părerea cum că brazilienii ar fi îngeri. Poate cu coadă și coarne.
|
Teodor Bunea 8/6/2020 |
Contact: |
|
|
