Distanța care ne separă
Locuiesc în Canada de mai mult de trei decenii dolofane; sunt jumătate canadiană și jumătate româncă, aproape în mod egal de magic, într-o balanță și uniune perfectă. Destul de mult ” timp și spațiu” am absorbit în mine să le iubesc pe amîndouă, cele două “acasă”de la o distanță considerabilă. Nu sunt la o aruncătură de băț simbolic de prima mea casă dar distanța nu mă împiedică în secolul vitezei, să mă lăfăiesc în ambele părți, să gust cu voluptate din miezul esenței. Acasă, aici sau acolo, nu este un loc anume specific și bine definit, acasă este numai un sentiment profund.
Familia mi-a fost inundată de elementul românesc deși nu știu la un moment dat cine predomină, elementul canadian sau cel mioritic. Copilul meu are o mama româncă si un tată canadian
România este departe spațial dar atît de aproape sufletește, la numai 7408 km de locul unde locuiesc acum. Nici nu mi se pare mult, cînd poți comunica atit de ușor prin telefon sau mesenger.
În familia mea mixtă bucătăria românescă este la un loc de cinste. În acest context multicultural, departe de România, mi s-a oferit posibilitatea să mă aventurez cu ușurința în gastronomia altor popoare și să le savurez.
Am ajuns în Canada din dragostea aprinsă de la distanța focului inimii. Ne-am văzut o dată, el m-a plăcut, mistuit de un dor care ne cotropește din cînd în cînd fără să ne dăm seama. Distanța nu l-a împiedicat să se strecoare și să iasă triumfant din labirintul încîlcit al birocrației comuniste.
A fost o cerere de căsătorie originală și romantică, de la distanță, prin intermediul telefonului și sub tentaculele ucigătoare ale securității.
“Vrei să fii soția mea?” m-a întrebat o voce pe care o cunoșteam și o iubeam de la mare distanță, pe care o vizualizam numai, fără să o fi atins spațial.
Am reușit să spun “da,” am fost mai rapidă decît cenzura omniprezentă în acele timpuri. A fost prima mea conversație telefonică de peste oceane. Dar a trebuit sa aștept patru ani, cutremurători de lungi pentru a ajunge in Canada.
După acest telefon am fost chinuită de îndoieli:
“Voi avea în Canada o viață cu mai puține griji?”
Incertitudinile și întrebările mi-au mistuit sufletul. Canada este o țară care m-a primit cu brațele deschise și mi-a oferit tot ce mi-am dorit. Aveam în inimă miracolul frumuseții destinului și așteptam ca viața să îmi deschidă toate porțile, care pîna atunci fusese ferecate cu lacăte nepătrunse. Viața mea a fost o perioadă o povară sinistră, greu de suportat pentru tinerețea mea. M-am simțit ca un cetățean liber al lumii în acest ocean uman. Îmi aminteam ce mi-a spus de mult o prietenă că »emigrarea în Canada este ca o haină, îți vine bine sau nu ți se potrivește».
Emigrarea este ca o poartă spre cunoașterea lumii din jur cînd trebuie să fii tolerant și încerci din răsputeri să domolești partea rebelă din tine. Dar acest experiment te îmbogățește, este o formă de cunoaștere a lumii, de a te integra în această diversitate nord-americană. Este un proces de cunoaștere de sine, de autoprotecție. Ajunsă in Canada mă simțeam atît de departe de Europa: fizic, cultural, social, peisagistic. Emigrarea este o adopție ca și cum ai un părinte canadian și unul român.
Am descoperit însă în Canada libertatea de exprimare, toleranța, multiculturalismul, stabilitatea socială, lucruri pe care cultura comunistă obtuză nu le avea și nu mi le-a oferit.
Tot de la distanță am obținut primul meu post de profesoară de franceză într-un orășel îndepărtat din nordul Canadei.
Interviul a avut loc telefonic în limbile oficiale canadiene franceză și engleză. M-a șocat cît de ușor a fost totul, nici nu îmi venea să cred că am fost angajată, cu un contract în regulă. Este drept că trimisesem toate documentele academice prin poșta dar totuși mi s-a părut un sistem original de angajare. Directorul școlii știa că nimeni nu ar veni la un astfel de inteviu și la o distanța de 1190 km. Totul părea ca o scenă dintr-un film american, cu un happy ending.
Sistemul de invațămînt canadian a fost pe departe cu totul diferit de cel românesc unde accentul se punea pe memorarea mecanică. Aici am aflat că trebuie să înveți să lucrezi în echipă, să încurajezi spiritul și gîndirea creatoare. A trebuit să iau cursuri de specializare timp de șapte ani, dar cariera mea a fost pe primul plan, în care am investit timp, răbdare, energie și bani.
Nu sunt chiar așa departe cultural de România aici în Canada. După 1990 românii au populat cele mai îndepărtate ținuturi ale lumii și s-au instalat chiar și în Canada. Avem o asociație româneasca, echipe de dansuri populare, emisiuni TV, școli în limba maternă, magazine și ziare românesti.
Pentru mine distanța, în formula ei tolerantă, m-a format, mi-a adus noroc, a fost un vîrtej care m-a împins spre orgoliul atingerii unei reușite perfecte.
Am închiriat primul apartament de la distanță, nu am putut să îl văd, să pășesc prin el, să îi respir aerul, erau apartamente puține și multe cereri. Am încheiat un contract de închiriere și spre surpriza mea apartamentul arăta așa cum mi-l doream eu.
Prietenii mei cei mai loaiali și mai sinceri sunt cei cocoțați pe arcada depărtării, cu ei prietenia este mai solidă, mai pură și de lungă durată. Nu am prieteni mulți dar puținii pe care îi am sunt de bază și datează din epoca copilăriei, care este departe, departe de noi.
Distanța cu fațetele ei încîlcite și miresmele ei m-a atras, nu degeaba se spune “schimbi locul schimbi norocul”, mutîndu-mă în diferite localitați și case, spre nefericirea părinților care nu erau mulțumiți de acest du-te vino.
Am luat și cursuri la distanță, prin corespondență. Este o metodă practică, să te instruiești în liniștea casei tale, să citești și să visezi. Unul dintre cursuri care m-a fascinat a fost Istoria religiilor, cunoștiinte la care eram în urmă și îmi lipseau din cultură mea generală, căutam răspunsuri la rătăcirile mele spirituale.
Canada este departe peisajistic de România prin imensitatea teritoriului ei, prin climatul ei rece, deprimant dar atrăgator. Iernile sunt mai lungi în Canada iar verile scurte si fierbinți care ți se strecoară printre degete, fără să fi avut timp să le savurezi și să le celebrezi.
Tot distanța mi-a dus departe de mine, mi-a răpit unicul copil, care îmi lipsește din viața mea cotidiană. Eu am sfătuit-o pe fiica mea să iși ia zborul, să exploreze orizonturi noi chiar dacă sunt departe de casa părintească pentru că acel departe este tangibil și se poate ajunge la el în două ore cu avionul.
Acest virus necunoscut dar nemilos ne-a obligat să ne îndepărtăm și să ne izolăm unul de altul, să redescoperim alte izvoare de bucurie. Depărtarea nu este chiar așa de sfidătoare cum o găsesc unii dar trebuie să o respectăm, trebuie să stăm cîteodată cind ni se cere, departe fizic unii de alții.
Ne mai distanțăm cîteodată de prieteni sau rude care nu împărtășesc aceleași opinii ca și noi dar nu trebuie să uităm niciodată că suntem oameni, îi ignorăm pur si simplu.
Distanța, în varianta orgolioasă nu i-a oprit nici pe soldații lui Napoleon să marșăluiască din Franța pînă la Moscova 2830 km în speranța că vor reuși. Ciți pași au făcut pe jos! I-a numărat oare cineva!
Distanța oricît de uriașă ar fi nu este o piedică, sau un obstacol de netrecut dacă vrei să realizezi ceva, sunt depărtari mari sau mici dar numai timpul este cea mai lungă distanța care ne separă.
''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''
Paulina Popescu
Kitchener
|
Paulina Popescu 8/1/2020 |
Contact: |
|
|
