Căutări - Oaze
Dimineața, în liniștea ei deplină, sorbindu-mi încet cafeaua pe banca de sub cireșul din spatele casei, inspirând cu nesaț aerul încă respirabil mă desfăt mulțumită, relaxată în oaza mea de confort, de siguranță. Cum poate fi totul încremenit, nicio adiere, niciun sunet?
Fiecare ar trebui să aibă un asemenea loc, îmi spun, în care însingurarea, izolarea devin binecuvântări, prilejuri de calm, de evadare din Istorie, din nebunia lumii, din osteneala fiecărei zile. Un spațiu intim, în care poți sta cu tine însăți, netulburată de griji, de îndoieli, de prejudecăți ori spaime.
Nu știu de ce îmi vine în minte acum camera secretă a lui Ștefan Viziru și obsesia lui (și a atâtor personaje din literatura lui Mircea Eliade) de a ieși din Timp. Un Timp ostil, fără îndoială, ce ucide, nu crează destine. Două războaie mondiale, ideologii extremiste, dictaturi, sărăcie, închisoare, hărțuire, teamă, moarte…
O generație silită să caute oaze de salvare.
E totuși bizar să cauți un Spațiu ca să scapi de Timp.
E poate numai o iluzie, sau o nălucire, dar chiar am sentimentul simultaneității temporale în mica mea curte străjuită de copaci, timpul se anulează într-un punct în care converg trecut, prezent și eternitate. Nu trece, ci doar adună. Și totul a pornit de la măruntul fapt de a fi lăsat să crească orice a dorit să crească. Am primit toate darurile naturii, întâmplătoare sau cu intenție și recunoscătoare au creat un miracol emoțional, o insulă de iubire.
Cireșul ce-mi umbrește banca, jumătate din casă și din curte a țâșnit din sâmburele plantat de Alexandra mea mică acum mai bine de 10 ani. Mă întreb și acum de ce m-am îndurat să-i dau doar un biet sâmbure de cireașă, să planteze și ea ceva? Bucuria, entuziasmul ei sunt cele care au rodit de fapt, copacul devenind genuina expresie a copilăriei însăși. Sporadice fructe galben-portocaliu-roșiatice sclipesc ca pete de culoare pe bolta de frunze și gustul lor dulce-acrișor-amărui e esența tuturor bomboanelor ronțăite vreodată.
Frasinul verde ce acoperă spatele curții s-a lipit mai întâi de colțul casei, creștea lujer după lujer în ciuda faptului că era tăiat sistematic. Dar o asemenea dorință de viață trebuia împlinită. L-am trans-plantat în mijlocul curții și l-am lăsat să crească în voie, trei tulpini dintr-o rădăcină, aproape mistic, un neașteptat și binevenit dar din grația naturii.
Copilăria mea ardelenească dintre dealuri, ori din grădina parfumată a bunicii s-a mutat în tufele de mure, de zmeură, de caprifoi, de soc ce acoperă gardurile curții, în ierburile aromate (singurele) ce (mai) cresc sub ramurile cireșului, în tufele de margarete (amintind de mama mea), în lăcrămioarele din fața casei (favoritele tatălui meu). Tinerețea mea mea se ascunde în seva liricului tei și curge parfumată în polenul lipicios ce acoperă gazonul de la stradă.
Intrarea casei pare mitic străjuită de pinul Annei. L-a adus firav, tremurător de la școală, într-un mic ghiveci, cu mulți ani în urmă, de ziua mamei și l-a vrut în fața ușii să-l văd de câte ori ies, să-mi încep fiecare zi cu gândul la ea, la inefabilul dar al maternității. În imediata lui vecinătate, cadoul soțului meu și al mamei (lui), o splendidă magnolie, elegantă, delicată, cu flori albe, lumânări ireale ce luminează pentru o săptămână de primăvară întreaga stradă.
De cealaltă parte a ferestrei, copacii prieteniei, pe care i-am înmulțit din copacul primit la mutarea în casa nouă, o încrengătură plină de imaginație, libertatea creatoare a naturii în forma ei cea mai pură. Toate plantele dăruite de prieteni au sporit ca sentimentele însăși.
Ficusul cumpărat la venirea în Canada e departe de a-și arăta vârsta în ciuda încercărilor prin care a trecut de-a lungul anilor, martorul întregii noastre vieți de familie, se întinde acum între bucătărie și camera de zi și pare puntea pe care am trecut dintr-o lume în alta, dintr-un necunoscut într-altul.
Și, în sfârșit, trandafirul japonez lăsat testament de buna mea prietenă la mutarea în America. Era adus de mama ei din România și trebuia îngrijit cu sanctitate. Numai că nu i-a mers deloc bine, la un moment dat părea că nu mai e nimic de făcut, așa că disperată i-am schimbat pământul, ghiveciul, l-am tăiat și am început să aștept. Am aflat cu tristețe într-o zi de iarnă de dispariția mamei. În primăvara următoare, de ziua prietenei mele, se deschidea uriașă, pentru prima dată, o floare purpurie, aplecând umil creanga sub greutatea-i. De atunci înflorește la fiecare sărbătoare.
Cum ar putea să îmi fie greu sau urât sub vremuri în acest Acasă, când totul și toți trăiesc literalmente în jurul meu protejându-mă, cum m-aș putea vreodată simți singură?
Fiecare ar trebui să aibă o asemenea oază, îmi spun, încinsă pe banca de sub cireș, sorbind din cafeaua răcită, respirând tot mai greu aerul pâclos al verii caniculare.
.....................
Toronto - Iulie 2020
Lăcrămioara Varga Oprea
|
Lăcrămioara Varga Oprea 7/28/2020 |
Contact: |
|
|
