Unde este patria?
Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime în dicționar: țară, țărișoară, țară de baștină, loc de baștină, patrie-mamă, patria-mumă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, nație, națiune, origine, proveniență, pământ, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal.
Patria este o noțiune sau un concept social și, ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate. Dicționarul Explicativ (DEX) dă 22 de definiții pentru patrie, dintre care selectez doar una: „Patria este țara din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură etc.”
Același dicționar dă 44 de definiții pentru Națiune, din care selectez: „Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.” Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție.
Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Patria comună. Și ce este patria? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum. Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare. Se știe prea-bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia, trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechiei culturi Cucuteni-Tripolia, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina. Mai sunt români și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică. Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia. Aceștia și-au pierdut limba, dar mai păstrează cuvinte românești pentru obiectele casnice și continuă să aibă costume naționale românești. Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau în apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, cât și prin Federația Rusă, până la Vladivostok.
Rețin definiția că „patria este țara din care s-a desprins o altă țară”. Rețin și că țara desprinsă este legată de cea din care s-a desprins, „prin unitatea națională, de limbă și de cultură.” Desigur că și dumneavoastră și eu ne gândim la Republica Moldova și la alte teritorii cu soartă și mai vitregă, sub stăpâniri ce vorbesc alte limbi și interzic limba română. Conform definiției din DEX, patria Republicii Moldova este România. Republica Moldova este legată de România „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”. Așadar aceste două țări formează un singur popor, o singură națiune. Conform definițiilor din DEX, românii din cele două țări formează o „comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.”
În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni, care trăiește în două țări? Ba chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita. Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?
Am găsit răspunsul la filozoful german Ludwig Feuerbach (1804 – 1872), materialist și ateist. Selectez aici din două cărți ale lui, unde el nu se referă la nicio națiune sau popor anume, ci generalizează. Feuerbach pune în evidență funcția socială a religiei. El zice că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate. Feuerbach consideră că „religia e cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa.”1 Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri.
El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni este arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii.”2 El continuă: „A doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, este religia.”3
Feuerbach pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. Religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa.4 Temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă. El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.”5
El spune că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă.”6
Feuerbach consideră că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu ideea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație Feuerbach ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.
Feuerbach are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Însă el a scăpat din vedere, că pot fi mai multe popoare sau națiuni, care trăiesc în țări diferite și totuși au aceeași religie: ortodoxă sau catolică, protestantă ori de alt fel, cu aceeași dogmă și aceleași ritualuri, dar cu limbi diferite. Ortodoxia nu este creația unui singur popor, ci a mai multor popoare diferite. Catolicismul, protestantismul sau islamul, la fel, fiecare din ele este creația mai multor popoare deosebite. Așadar vedem că, oricât de importantă ar fi religia în societate, atât în viața indivizilor cât și a colectivităților, religia nu poate fi întru totul definitorie pentru identitatea și specificitatea unui popor. Gândirea profundă a lui Feuerbach nu a cuprins întreg orizontul pe care l-a prospectat. El a mai scăpat din vedere încă ceva. Noi românii știm un lucru, pe care Feuerbach nu l-a spus, pentru că nu i-a dat prin cap ceea ce oricine știe: cea mai de seamă creație a oricărui popor și prin care se identifică este limba sa. Fără limbă, nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații, nu este posibilă societatea și nici civilizația. Limba română ne unește mai mult decât religia, mai mult și decât literatura cultă sau populară. Nu toți am citit la fel de multă literatură cultă sau populară. Și totuși suntem români, oricât de culți sau inculți am fi. Unii români cred în ortodoxie, alții cred în alte religii sau sunt ateiști, ceea ce nu poate fi un factor unificator. Oricât s-ar deosebi religios, îi unește limba română. În vremurile de azi, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea pe vremea lui Feuerbach. A trecut pe planul doi. Acum, forța care ne unește este limba română. Literatura cultă sau populară întreține și propagă limba, în spațiu și în timp. Fiecare popor se simte unit prin limba sa, mai mult decât prin orice altceva.
Feuerbach ne ajută să găsim cauzele pentru care în zilele de azi dușmanii tradiționali ai României, ajutați de cozile lor de topor, trădătorii de popor și de națiune, uneori chiar dintre proprii noștri frați de grai și frați de trai, fac eforturi disperate să ne șteargă identitatea națională și culturală. În acest scop, ei atacă ortodoxia noastră, pentru a ne dezorienta și dezbina, ca să nu mai avem criterii morale și să acceptăm înlocuirea valorilor umaniste creștine cu false valori, ce duc la pierzanie. Zăpăciții atacă și cele mai mari valori ale literaturii noastre, ca Eminescu, Ion Creangă și Miorița. Ei atacă și limba română, dar ideea aceasta nu o au de la Feuerbach. O au de la cine i-a pus să latre.
Limba română strălucește în creațiile literare orale ale poporului și în scrierile culte. Cele mai strălucitoare opere literare în limba română sunt mai cu seamă două poezii: Luceafărul lui Eminescu și Miorița, dar și sumedenie de alte creații literare culte sau populare. Nu toate popoarele Europei sau de pe alte continente au asemenea opere, care să le poată susține identitatea națională, unitatea etnică și unitatea limbii. Identitatea noastră națională este asigurată de unitatea și de trăinicia limbii române.
Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării, indiferent ce religie am avea și indiferent câtă carte avem. Când nu ne putem revedea acasă la vatră, ne regăsim în limba română, prin telefon sau mail, cu rude, cu prieteni din copilărie sau cu prieteni virtuali și cu alți români, cu care nu ne-am văzut niciodată, dar ne înțelegem pe românește, mai bine decât pe orice altă limbă nou învățată. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii materne. Nemurirea creațiilor sale literare, culte și populare, cât și a credințelor sale. În primul rând credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile noastre, românești. Cei e au renunțat la limba română în favoarea altei limbi, pentru a fi asimilați mai ușor într-o altă țară, nu au fost niciodată identificați pe deplin cu națiunea care le-a acordat cetățenia. Cine renunță la limba maternă renunță să se mai tragă din părinții săi. Nu ne putem trage din părinții altora. Negarea limbii materne este negarea părinților, a bunicilor și a străbunilor. Cine își taie arborele genealogic, își taie creanga de sub el. Putem să ne înrădăcinăm într-o țară străină, dar nu putem deveni străini de limba română. Aceasta rămâne rădăcina noastră primordială, oricâte alte rădăcini am prinde și oricâtă sevă ne-ar aduce.
Regretatul Nicolae-Paul Mihail a scris în Târgul Rusaliilor: „E cam greu să ne lăsăm dresați după toate mofturile inventate în alte orizonturi. Vorba românească e o armă care bate orice bombă, chiar mai tare decât cele care i-au căsăpit pe japonezi.”
Limba română este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme, cu escrocherii financiare și comerciale sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului.
-----------------------------------------------------------
1 Die Religion ist … der festeste Zusammenhang, das unverletzlichste Band des Volkes. (…) Die Religion ist die innigste Vereinigung, ja Einheit des Volkes, sie ist die Zusammenschmelzung, Zusammendrängung, Sammlung, Auflösung und Vereinigung aller Wesen und Individuen in Ein Wesen. (…) Die Kraft eines Volkes ist allein darum seine Religion, die Kraft ist ein Ideelles, sie besteht nicht in der Anzahl der Heere und in der Festligkeit der Wälle und Mauern, und diese Kraft hat ein Volk nur in dem Bewußtsein seiner eignen Unendlichkeit, das ist seiner Religion. (Feuerbach, Ludwig, Einleitung in die Logik und Metaphysik, pp. 24-25, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1975)
2 Die höchste Form der Kunst ist aber dem Begriff nach die Tragödie. (…) Die Tragödie ist … die erhabenste Form der Poesie. (idem p. 22)
3 Die zweite vornehmste Gestalt des Volksgeistes, in der er seine Wirklichkeit hat, ist die Religion. (idem p. 24)
4 Bei der Religion ist es noch auffallender und sichtbarerer, daß sie aufs innigste mit dem Volksgeiste zusammenhängt, als bei der Poesie, wiewohl auch kein Volk ohne Poesie ist (…) Die eigentliche Geist und die Vernunft eines Volkes ist seine Religion. (idem p. 24)
5 Die Religion ist also die Anschauung des besondern Wesens im Unendlichen oder des Allgemeinen im besondern Wesen; in der Religion erhebt sich daher das Volk in das Bewußtsein des Wesens überhaupt … (idem p. 27)
6 … in der Religion sucht der Mensch zugleich die Mittel gegen Das, wovon er sich abhängig fühlt. So ist das Mittel gegen den Tod der Unsterblichkeitsglaube. (…) es ist jetzt allgemein anerkannt, dass die älteste oder erste Religion des Menschen die Naturreligion, dass selbst die späteren geistigen und politischen Götter der Völker, wie der Griechen und Germanen, zuerst, ursprünglich nur Naturwesen waren. (…) Die Natur war daher und ist noch heute bei den Naturvölkern nicht etwa als Symbol oder Werkzeug eines hinter der Natur versteckten Wesens oder Gottes, sondern als solche, als Natur, Gegenstand religiöser Verehrung. (Feuerbach, Ludwig, Vorlesungen über das Wesen der Religion, în Sämtliche Werke, Band 8, pp. 42-43, Frommann Verlag Günther Holzboog, Stuttgart-Bad Cannstatt, 1960)
|
Victor Ravini 7/23/2020 |
Contact: |
|
|
