De vorbă cu Doamna Melania Rusu Caragioiu, poetă si scriitoare din Montreal
( Interviu cu una dintre cele mai dragi ființe din constelația sufletului meu, Doamna Melania Rusu Caragioiu )
Ben Todică: Vă mai aduceți aminte de locul în care v-ați născut? Îl puteți descrie așa cum a rămas în memorie?
Melania Rusu Caragioiu: Era așa un soare blând ca întotdeauna. Fânețele miroseau a sulfină, greierii țârăiau pe mușuroiul de pământ strâns în jurul lujerului de porumb de unde răsăriseră încolăcindu-se firele de fasole urcătoare și un lujer de dovleac. În comuna Ilteu, Castelul stătea alb în parcul adormit, trezit doar de ferestrăul manual al inginerului Tompa, care își păstra sănătatea în felul acela. Și multe îmi mai amintesc, dar deosebit, cum plângea bunica mea când îmi spăla picioarele în trocuțul cu apă caldă, după ce fusesem desculță, cu alți copii la cules de boabe de strugure, pe deal, din via părăsită de grof în 1918. Prin comună se știa că oasele de șarpe uscate, pot intra în talpa piciorului și acolo stau până încep să ,,se coacă”, (adică să supurez)... Îmi mai amintesc, eram foarte atentă ce păsări cântau în pomii noștri din grădină, ca să nu fie cumva ciumvica, ,,ciumvic, ciumvic”, prevestitoare a morții, fiindcă mama era mereu bolnavă.
B.T.: Prima bucurie din viață și prima sperietură?
M.R.C.: Prin 1935, era o iarnă blândă, aveam hăinuțe frumoase, cum aveau toți copiii pe atunci, oamenii mi se păreau buni și zâmbitori. Tatăl meu, care pe atunci era impiegat de mișcare la c.f.r. pe linia principală Viena – Curtici - București, era salutat cu: ,, Să trăiești domnișorule cu steau-n frunte!” ( Steaua de pe chipiul roșu de impiegat de mișcare).
În casă, sub patul din dormitor, erau viguri întregi de pânzeturi spre a fi dăruite verișoarelor din ,,pustă”( zona aridă de șes, spre Curtici-Ungaria), tot sub pat mai erau roate de brânzeturi uscate și rude de salam, care așteptau același drum către rudele mai sărace. Atunci, la acel Crăciun, pentru prima dată am fost rugată să merg în curte, să aduc două lemne de foc, fiindcă ,,Neni”, dădaca mea și totodată menajera noastră era foarte ocupată cu prăjiturile. M-am întrerupt de la ocupația mea cu o turtiță de aluat și am plecat, așa cum eram, în sveterașul pe care îl aveam pe mine. M-am întors fără lemne, strigând în gura mare că Moș Crăciun mi-a adus un pom strălucitor, plin de bomboane, în cămara de lemne! Bucuria mea era cu atât mai mare cu cât toți m-au însoțit mirați de o așa mare minune și au transportat pomul în casă!
Prima sperietură
Viața mea a avut parte mai mult de sperieturi decât de bucurii, petrecându-mi viața în orașe ,,cheie” sub bombardamente, ascunzându-mă de valurile de combatanți feroce și de mașinile de râzboi, răbdând de foame, de scarlatină și malarie și de tot ce este potrivnic vieții până în 1989, când, se știe...
Voi povesti o spaimă citadină:
Mă dusesem la Timișoara spre a mă prezenta la admiterea pentru facultate. Am fost cazată la un internat din Piața Maria. Eram împreună cu trei colege de clasă de la liceu, una dintre ele, Virginica, fiind chiar colega mea de bancă, timp de mai mulți ani. Întrucât camerele de baie erau enorme și cu dușuri, am luat-o și pe Virginica în baie. Tocmai când foloseam după duș prosoapele, s-a stins brusc lumina și s-a blocat și ușa spre ieșire.
Eu, inventivă, ca întotdeauna, dar nu reușită inventivitate întotdeauna, am ajuns la fereastra băii și căutam să o deschid spre a ne salva din acea zisă închisoare caldă, plină de aburi, și cu puține șanse de a ne elibera, credeam eu. M-am urcat, în întuneric chiar pe pervazul ferestrei închise, căutând cu disperare un clențuș ca să o deschid ca să ieșim. Totul a fost în van. Baia părea în alt pavilon, deci nu ne-ar fi auzit nimeni dacă strigam să vină cineva să deschidă ușa băii pe dinafară. Ne-am resemnat și ne-am așezat pe grătarele de pe jos așternând prosoapele sub noi. Miracol, spre surprinderea noastră, s-a făcut lumină.
Am dat fuga la fereastră, uitând să încercăm ușa. Când am deschis fereastra îndărătnică, am sesizat că eram la etajul patru, iar fereastra dădea între patru clădiri, spre hornul adânc de aerisite, iar dincolo de fereastră, era, deci, un hău adânc... unde, dacă aș fi reușit să deschid fereastra aș fi căzut. Spaima care m-a cupins nu era de moarte, ci de ce se va întîmpla cu familia mea aflând ce am făcut și de asemenea cu toată acea sesiune de admitere, unde s-ar fi aflat că eu am putut face un asemenea gest necugetat și fatal, mie!!!
B.T.: Când ați recitat prima poezie sau când ați apărut în public?
M.R.C.: În copilărie am prins mai multe cântece și cântecele de la țară, și colinde pe care mă învăța bunicul, Moș Ilie, ca să le cânt. A da importanță și de a înțelege cum se recită o poezie, am învățat doar în clasa I-a primară. Eram la Vața de Jos. Serbarea de 10 mai se ținea în parcul Stațiunii ,,Băile Vața de Jos”. Era prin anul stăjeriei, 1940-1941. Stațiunea își păstrase tot farmecul de stațiune Karlovy Vary a României, cum i se zicea în Europa. Halta c.f.r. pentru călători era un mic popas, cu birou, iar sala de așteptare, deschisă ca un abri elegant, cu bănci lustruite, cu ghirlande de viță de vie, care o acopereau peste strașina dantelată măiestrit tăiată. Acele fuioare care atârnau erau pline de grația verdelui, coborând în bucle. Peronul sclipea în petricelele lui, mărunte, viu colorate, mai mult spre roșu. Din trenul care ducea de la Arad la Brad, coborau ,,domni și doamne” foarte bine îmbrăcate- cum se spunea pe atunci, persoane cu valize ciudate și scumpe, și însoțitori care aveau un fel simplu de haine și purtau caschete, acuma i-aș denumi ,,domestici”. coborând pentru sejur și tratament în stațiune.
Ochii noștri, ai copiilor, îi urmăreau curioși, dar de la distanță, îndreptându-se spre pavilonul alb, zidit mai mult din alb, marmură, ferestre albe, perdele și ,,podeaua” culoarelor din marmură cu nervuri negricioase și roșcate, ca peste tot, în pavilonul băilor unde se făceau tratamentele și unde se găsea și cabinetul medical.
Intram și noi, ne strecuram cu încântare pe lângă masa rotundă a recepționerei, apoi pășeam cu sfială pe culoarele albe, călcând cu grijă pe marmura de pe jos, să nu facem zgomot, ciulind urechrea spre a discerne unde s-au cazat domnii, pe partea dreaptă spre parcul cu minuni, sau pe partea stângă a pavilionului, unde geamurile dădeau spre piscina interioară. Piscina interioară era înconjurată de pavilionul central și alte clădiri aferente băilor. Un bazin mare dreptunghiular cu apă termală, scări de lemn, înconjurată cu o pardoseală mereu umedă din lemn și de jur împrejur cu cabine înalte din lemn, spălate de ploaie și de aburii care emanau mereu din bazin. Nu știam că se numesc vestiare, dar știam că înăuntru se ascundeau oamenii ca să se dezbrace, dar ieșeau tot îmbrăcați!, spre a intra în bazin sau de a ,,lenevi ” pe șezlongurile din lemn. De atunci încoace, când se pomenește noțiunea de scăldătoare, eu o asociez cu acea imagine care mi-a rămas pe retină și olfactiv, din copilărie.
Cum în localitate erau puțini intelectuli, câteodată cu un bonus, părinții mei primeau dreptul de a ocupa pentru baia medicinală binefăcătoare, o asemenea cameră cu baie amenajată medical în interior, în acest staționar al băilor. Pentru mine era ceva ce eu citisem doar în cărticelele de povești. Și mult mă miram. Camera de baie avea niște vane mai mari și mai adânci decât pârăul în care bunica spăla cu leșie de cenușă așternuturile, iar procovițele de pe paturi, înainte de sărbătorile mari.
Perdele albe, luciul vanei, marmura de pe jos, prosoapele mari, mari, tot ce era acolo, în interior mă făcea să stau și să pivesc, căutând în memoria mea dacă vreo carte mi-a vorbit de așa ceva. După uimirea mintală pentru edificiul multilocativ al băilor, ieșeam în parcul- pădure, bătrân cu arbori seculari care mărgineau aleile îngrijite. De atunci încoace, nu îmi mai amintesc să fi văzut alei ușor ,,cocoșate” pe mijloc, spre a nu stagna apa pe ele. Aleile erau pietruite tot cu acel dar al munților locali, cu acea brizură lucitoare în nuanțele ei de chihlimbar roșiu. În parc existau pavilione rotunde, chioșcuri albe specifice epocii, unde acum nu mai cânta nici o mini orchestră de gradați muzicanți, cum mi se povestise. În milocul parcului de unde se desfăceau aleile spre terenul de tenis, spre podul din frânghie suspendat peste un afluent al Crișului alb, altă alee spre strada mare care ducea spre centrul comercial, școala veche, farmacia și piața cu minuni și bunătăți de dulciuri colorate, batoane de nucă în caramel și trebuie să recunosc și multe mere, ciubere și găini pestrițe pentru supa turiștilor.
Era soare, ziua de ,,10 mai”, Serbare școlară, știam noi, ,,națională!” zicea Domnul Învățător. Noi, toți copiii, în uniforme de străjer, care aveam, ceilalți în costumul popular obișnuit, strălucitor de curat și cu cojocel specific Țării Moților, cu obiele albe și opincuțe, eram strânși în mijlocul acelui parc, lângă rondoul amintit. Programl s-a desfășurat după regulamentul școlar, iar publicul era format din puținele oficialități ale stațiunii balneoclimaterice și ale comunei Vața de Jos, părinții copiilor și din cei veniți la tratament, curioși să asiste.
Au cântat cântece patriotice, ,,Tricolorul”, ,,10 mai”, ,,Limba noastră”, ,,Pe-al nostru steag”, ,,Marșul lui Iancu”. Au vorbit ,,Domnii”, Domnul Învățător a acordat premiile și apoi s-au recitat poeziile. Eu aveam de recitat o poezie patriotică. Am recitat la unison rând cu rând. Pe la mijlocul poeziei m-am oprit, am înghițit în sec, parcă îmi pierdusem suflul, câteva clipe. Am continuat obidită. Apoi au recitat ceilalți copii. Am înțeles că Iolika a fost mult aplaudată și i-a înveselit pe toți cu cățelușul, din poezia ei, el spărgând o oală. M-am simțit foarte nemulțumită de prestația mea și de faptul că Domnul Învățător de fiecare dată îmi dădea să recit o poezie patriotică, pe care nu știam cum s-o declam, ca să vorbesc mai convingător publicului și prin spusele mele, nu numai prin conținutul ei, să plac, să conving și să primesc aplauze ca Iolika. Spre jena mea, rotonda cu flori se ridica tot maestuos, lângă mine, cu coroanele sale concentrice de flori, spre a fi ele admirate, și din fiecare cerc concentric erau din ce în ce, mai înalte spre mijloc. Ele erau indiferente la obida mea.
B. T.: Care a fost materia preferată în școala primară? Dar profesorul sau profa?
M.R.C.: Începuse războiul, domnul învățător, Vesa Aron a fost concentrat. Am primit o învățătoare, o domnișoară de la Brad, înaltă, puternică și tot foarte corectă cu noi. A stat puțin la noi și a plâns mult când a aflat că Domnul Învățător a plecat pe front. Era îmbrăcată mereu în negru cu o rochie destul de exactă pe corp. Avea gesturi largi, vorba blândă. A plecat și ea. Atunci ne-a luat sub oblăduirea sa Preotul paroh, bătrân. Dânsul asculta la lecție, de obicei, pe băieții care învățau foarte bine, probabil ca să ascultăm și noi ceilalți, mai jucăuși, lecția de istorie și geografie. Eu o duceam bine cu lecția de limba română fiindcă îmi plăcea să citesc mult. Odată, când un copil care nu citea bine, poticnindu-se cu pauze lungi, învățătorul i-a zis: ,,de ce nu lungești silabele ca Melania, dacă nu poți citi bine și te poticnești cu pauze mari până dibuiești în gând întreg cuvântul?”
Îmi amintesc de faptul că mai mergeam cu lecția neînvățată, fiindcă pierdeam timpul citind și planând în aerul curat, zona înflorită de liliac, păpădie și tot ce te poate atrage. Odată, Domnul Învățător m-a prins și mi-a arătat cât de conștiincios este colegul meu care vine zilnic la școală, de peste deal, de la Părvăleni, o distanța de 6 sau 8 kilometri, pe jos, împreună cu alți copii. Într-adevăr acel copil a luat mereu premiul întâi pe școală.
B.T.: Vă aduceți aminte prima bătaie?
M.R.C.: Nu cred că am luat vreodată bătaie. Mama mă urechea uneori, dar eram prea ocupată cu joaca și gândurile proprii ca să am în minte urecheala. Nu mă băteam nici cu copiii. Eram un copil melancolic, copleșit de boala mamei, de neînțelegile pentru avere din familia bunicilor, în timp ce familia noastră, în anii grei, trebuia din salarul tatălui meu să întrețină cu bani și bunuri și rudele din partea tatălui, care ,,veșnic” erau sărace, ,,ba le-a rupt calul dinții cu copita, ba s-a dărămat un prete de lut”, sau... sau... și o mai aveam și pe Neni, Dădaca mea, acum menajera, mama fiind mereu bolnavă.
B.T.: Vă amintiți primul sărut?
M.R.C.: Mama fiind bolnavă de tuberculoză în primii mei ani, nu m-a sărutat și nu îi lăsa nici pe alții să mă sărute, spre a-mi păstra sănătatea. Singurul care mă săruta când eram la horă în satul bunicilor din partea tatălui era un văr, fruntaș în sat, care avea vreo douăzeci de ani și care, săracul, a murit pe front la Stalingrad. El mă lua în brațe, mă săruta și mă punea pe umărul lui ca să joc și eu în horă cu el. Eram cam înciudată, fiindu-mi frică să nu cad și când mă lăsa jos fugeam în poală la mătușa. Un alt fel de prim sărut a venit foarte târziu, eu frecventând un liceu de fete, domnișoare, liceu fondat de o călugăriță. M-a sărutat un coleg de facultate, care ulterior a devenit soțul meu.
B.T.: Care a fost și este fructul preferat și de ce? Dar floarea?
M.R.C.: Fructul preferat era fructul la care ajungeam foarte rar, piersica. Întâi mă mulțumeam, cu piersicuțele mici cât nucile care creșteau în spatele ,,căsuței de jos”, cu vatră, de la bunici. Acel piersic a răsărit singur, a crescut cu apa care se arunca de le spălatul oalelor și care pomuleț primea soare numai după amiaza. Piersicele acelea erau mici, tari și răpănoase, dar aveau o aromă tare, dulce și parfumată. Mai târziu m-am înfruptat cu piersicile românești de Cenad, Banat, portocalii, uriașe de câteva sute se grame. Erau zemoase, minunate dar nu aveau aroma piersicuțelor mele din copilărie.
Iubesc mult florile și cunosc multe specii de flori. Îmi plac, în mod deosebit bujorii albi, despre care mama mi-a povestit că au înflorit buchetul ei de mireasă. O altă alegere mai specială, o am pentru floarea albastră de cicoare. Această floare, aproape efemeră, îmi amintește de fânețele necosite ,,de la noi”.
B.T.: Ați iubit pe cine nu a meritat? Dar pe cine nu v-a văzut?
M.R.C.: Eram foarte pretențioasă la calitățile băieților și poate fiindcă citeam mult și îmi făurisem un standard de băiat care să merite iubirea. Odată m-am îndrăgostit, virtual, de prietenul vărului meu, adică de fotografia acestuia. I-o ceream atât de multe ori să o văd, încât vărul meu mi-a dăruit acea fotografie. O mai păstrez și acum în album.
B.T.: De ce vă iubiți limba? V-ați fi dorit o alta? Care și de ce?
M.R.C.: Nici nu mi-am pus vreodată întrebarea de ce îmi iubesc limba. Deși recitam mereu cele două poezii renumite și cântate despre limba noastră, până când la liceu am înțeles cât de greu se păstrează o limbă din calea năvălitorilor și a influențelor ligvistice și cât de frumos și armonios sună ea în toate dialectele și cât de cantabită este sonoritatea ei fonetică între limbile lumii. Atunci am înțeles rolul scripturilor, al scriiturilor, al scriitorilor, a străduinței scriitorilor care au studiat în străinătate și le-au transmis și altora flexibilitatea și bogăția graiului nostru. Mai târziu, din partea multora, aceasta împlinindu-se prin traduceri masive din limba română în limbi străine. Am avut multă lăcomie pentru cunoașterea limbilor străine, dar în prezent am în capul meu un fel de esperanto lingvistic, atât cât mi-a fost necesar la catalogarea în fișierul bibliotecii a cărților străine vechi. Știam de acasă puțină maghiară de la Neni și literele chirilice de la străbunicul, iar de la liceu, latină, germană, franceză și rusă, în limita programului școlar. Spre a face față catalogării am folosit dicționare, sfaturi de la preotul bibliotecr al Mitropoliei Timișoara, cursul de esperanto al profesorului Cezar Apreotesei Timișoara (1970-1980) și dicționarul din dotare, un volum de 40/560 cm, în opt limbi. La liceu am învățat multă franceză, pe care o folosesc scris și vorbit și azi, dar nu prea aveam, în bibliotecă, multe cărți în franceză. Limba rusă nu s-a lipit de mine, decât cea fixată prin cântece și poezii. Încercând să trag o concluzie, nu m-aș fi putut mândri atât de mult cu altă limbă, precum mă mândresc cu limba mea maternă, româna, cantabilă și extrem de nuanțată.
B.T.: Ce ați dorit, s-a împlinit?
M.R.C.: Unele s-au împlinit, unele nu. Viața mi-a împlinit ce a voit ea, adică desfășurarea vieții mele a fost dirijată social, de sănătatea mea, a familiei, de nevoile familiei, de cauzele fortuite de al doilea război mondial, de călătoriile dorite de a vedea lumea, de prescripțiile seviciului, de preferințele familiei. Eu niciodată fiind cea care am dirijat indepenent dorințele și gusturile personale.
B.T.: Anii senectuții au parfumul lor. Ce vă doriți în continuare?
M.R.C.: Acum sunt pensionară și trăiesc mereu așa cum am trăit, într-o dependență de tot și de toate. Singura mea libertate de acțiune, dar și aceea în limitele legale și morale, este de a scrie la ordinator, tot ceea ce îmi place, fără a depinde, uneori, de alții. Adică de a fi scriitor și poet de sine stătător, dar nu întotdeauna, având multe mesaje și cereri.
B.T.: Stiți ce e iubirea? Ați iubit cu adevărat? Credeți?
M.R.C.: Știu ce este iubirea. Este o abnegație și o abandonare a voinței proprii sacrificată cuiva fără a cere nimic în schimb, iar dacă primești ceva în schimb, să te bucuri imens.
Desigur, aplicând aceste percepte în iubire, am iubit cu adevărat.
Cred în miracolul iubirii și în influența ei benefică asupra bunei stări generale, asupra stimulării creativității, a deschiderii orizontului unei vieți.
B.T.: Care este însemnătatea existenței?
M.R.C.: Însemnătatea existenței am învățat-o din copilărie și mi-a rămas bine întipărită. Mă străduiesc uneori, alteori se desfășoară de la sine, să servesc în măsura în care sunt capabilă, lui Dumnezeu, societății, familiei și de a încerca să mă mențin spre a putea face față personal, acestor cereri
B.T.: Ați găsit-o?
M.R.C.: Mereu mi se pare că alții sunt mai buni, mai realizați și mai performanți. Dar nu cunosc invidia, ci acceptarea, admirația și exemplul pentru realizările lor. Din exemplul lor am învățat întotdeauna și pot spune că astăzi sunt un cumul de percepte adunate din experiența altora și îmi folosește mult fiindcă am învățat multe lucruri bune și folositoare mie și celor care trăiesc în jurul meu.
B.T.: O întrebare care nu vi s-a pus niciodată și la care ați dori să răspundeți? Vă rog?
M.R.C.: Nu mi s-a pus niciodată întrebarea de ce mai trăiesc. Nici eu nu mi-am pus întrebarea dacă s-a evitat această întrebare, fiindcă sunt oarecum utilă în această viață? Sau din delicatețea de a nu fi luată la rost pentru ceva ce nu a plăcut cuiva: longevitatea mea? Răspunsul meu în acest caz este: ,,M-am străduit să trăiesc fără a supăra pe alții cu prezența mea fizică și spirituală și trăiesc așa cum se poate în familie și în societate, printre ceilalți membrii din familie și din societate, până când Domnul mă va chema la El ... trăiesc cu speranța, că mă va chema la El, știindu-mă, ca o creștină ce sunt, că am un sac de păcate.
Multumesc stimata si distinsa doamna Melania Rusu Caragioiu!
|
Ben Todică 7/22/2020 |
Contact: |
|
|
