Invitație la vals
Fraților, să nu-mi spuneți că îmbătrâniți, că acușica vă trec la vârsta a treia!
In vara lui 1992, pe 4 iulie, de Ziua Independenței SUA, la recepția dată de ambasada Americii în Sala mare a restaurantului de pe lângă fostul hotel „Internațional” din Chișinău, se adunase lume de peste lume. Fuseserăm invitați și noi cu soții Dumeniuk (despre regretatul Ion Dumeniuk am mai scris recent în ”Observatorul” în eseul ”Căzut în marea bătălie pentru limba română din Basarabia”, rubrica „Limba noastră”, 3/29/2020), subsemnatul în calitate de ministru al științei și învățământului din RM, Ion Dumeniuk - director al Departamentului de Stat al Limbilor, cu rang de ministru-secretar de stat.
Imediat ce pornește muzica, numai ce-l văd pe ursu(zu)l de Ion cum se inclină nițel, îi pupă mâna galant, ca un veritabil cavaler medieval, dnei Elena și o invită la dans. Credeam c-o s-o pornească și el cătinel, precum kaiserul, să nu-și strice, vorba ceea, ouăle. Ei, ași! Ion și Elena se avântară vertiginos în iureșul valsului de parcă pluteau, doi indrăgostiți „tineri și neliniștiți”, pe aripile vântului! Volens-nolens, am băgat și noi piciorul în dorne (consoarta mea era o dansatoare strălucită, deținând toate primele seratelor dansante din urbe), dar parcă alde Dumenik, totuși, de data aceasta erau mai aprinși decât noi, dansau mai amețitor, mai-mai să ne deie chișca! Se roteau ca intr-o bulboană, avizi, de parcă ar fi fost ultimul - fatalul - lor vals din viață. Nu cred în premoniții, însă valsul acela înălțător, iureșul de nestăvilit, setea cu care cei doi sorbeau grandoarea clipei îți provoca involuntar impresia că își trăiesc pentru ultima oară valsul fericirii intruchipate. Ceea ce, cu părere de rău, avea să se adeverească peste numai trei luni...
Când gândeam versurile la valsul „Mi-e dor”(melodia mi-a venit aproape de la sine, ca o străfulgerare), în față îmi apărea, neestompată de trecerea timpului, mereia imagine a celor doi zburători pe fundalul mulțimii dansânde, Ion și Elena Dumeniuk, pe care se părea că nici moartea nu-i va putea desparte.
Versurile fiind scrise, le fredonam intruna ca să nu uit melodia. Deja in exilul bucureștean, cu necazurile inerente unui trai neașezat, întâmplarea face s-o întâlnesc pe o doctorandă basarabeană, Larisa Coropceanu, care, spre surprinderea mea, mai exersa (amatoricește) și cântecul. I l-am cântat și eu pe al meu, l-a acceptat pe dată, ba chiar în curând l-a interpretat cu brio, cum îmi declara, la un tradițional și arhicunoscut festival de cântece de la Brașov. Mi l-a imprimat și mie pe un disc, ca amintire. Nu mă săturam să-l ascult, să-l cânt cu voce tare, să valsez de unul singur sau în doi, de se ițeau vecinii de vis-à-vis peste geam.
Cu vremea, am mai pierdut din elan, m-au podidit grijile, soția cu copiii rămăseseră la Chișinău, eu câștigându-mi o bucată de pâine la Ministerul Educației și Cercetării din „micul Paris” de altă dată, iar naveta du-te-vino București-Chișinău numai de vals nu-mi amintea. Acum câțiva ani descopăr discul uitat și rătăcit printre mormanul de cărți în dezordine, unele necitite, altele răscitite de li s-a deteriorat cotorul, mă repăd să (re)audiez melodia: ceva lipsește! Interpretului, în înțelegerea mea de astă dată, nu-i mai ajunge cel puțin un catren (care se cerea neapărat), melodiei îi lipsesc niște variații ca să-l facă, valsul, așa cum aveam ambiția, mai straussian cumva. Introduc modificările imperioase, îl interpretez în gând, pare bunișor, dar constat cu amărăciune că nu mai găsesc adresa tinerei mediciniste basarabene, pierdută în neant ca și relațiile mele din ultima vreme cu lumea. Intr-o conversație pe skype cu fost mea studentă de la Instiututul Pedagogic (azi Universitatea) „Ion Creangă” Maria Ciorbă (acum reputata interpretă și originala poetă giurgiuleșteană Maria Mocanu de la Chișinău) îndrăznesc să îi spun de necaz și bucurie. Maria, întristată, mă încunoștințează că și acolo e anevoios cu acompaniamentul, imprimarea, aranjamentul muzical etc., dar promite că va face rost măcar de un dictafon elementar ca să înregistreze melodia și să poată accede, când va fi ocazia, la ea. A revenit peste un răstimp, am cântat-o cu vocea mea de privighibufniță, Maria a înregistrat-o și a lăsat-o (melodia) să se mureze în voie. Să mai aștepte! A zăcut ea uitată atâta amar de vreme, de ce n-ar mai sta, la o adică, să se pritocească de-a binelea?! În ascensiunea mea vertiginoasă către „octonar”(!), aproape că uitasem de melodie, în pandemia de SARS-CoV-2, care se abătuse asupra noastră și a întregii lumi, nici Maria nu prea avea acces la studioul de la Radio Chișinău , la muzicanți instrumentiști, la imprimări, mai ales că toată bucătăria asta nici acolo nu se face pe daiboj. În ajun de 27 aprilie a.c. Maria îmi face o surpriză de neimaginat: îmi trimite valsul rescris al meu în propria interpretare! Și ce interpretare: superbă, înălțătoare, care te ridică din pat de- ai fi și cu coastele rupte! Nici nu mai importă că acum nu mai am cu cine valsa, consoarta fiind țintuită la pat de ani de zile de o boală cruntă a secolului. Valsez, cum s-ar spune, cu mătura!
P.S. Dintr-un sentiment de inexplicabilă jenă, trebuie să recunosc smerit: „cais”-ul din mine (supranume ce mi-l daseră cu duioșie niște confrați de la redacția revistei „Limba Română” pe când salahoream acolo provizoriu ca redactor stilizator, aluzie la o poezie mai veche de-a mea despre un imaginar cais din Cișmigiu, care înflorise în toamnă târzie, și doi îndrăgostiți până peste urechi - un bărbat bine, dar deja în etate, care ar fi semănat ca elan cu autorul versurilor, și o puștoaică de vreo 18-19 an ținându-se de mână) nu se încumeta să vi-l reproducă și domniilor voastre, dragi cititori ai „Observatorului”. Dar nemuritoarea melodie „Drumurile noastre” a freneticului Dan Spătaru, pe care mi-au atașat-o la mesajul de deunăzi două ființe scumpe din Chișinăul tinereților mele, mi-a dat curaj să vă dezvălui și eu „Poloneza” despărțirii mele de acum 28 de ani de luminosul chip al neuitatului prieten Ion Dumeniuk dansând cu soția sa, dna Elena, valsul eternei așteptări, tristeți și iubiri și al eternului, răscolitorului, intraductibilului dor românesc: „Mi-e dor”.
Așadar, valsul „Mi-e dor”(ca poezie în plachetele autorului apare cu titlul „De tăcerile tale”!) în interpretarea inconfundabilei voci folk de la Chișinău Maria Mocanu. Audiție plăcută!
Nicolae MĂTCAȘ
București, 21.07.2020.
P.S. pentru cititori. Reproduc, mai jos, cuvintele cântecului, iar melodia o puteți accesa simplu de tot: la calculatorul dvs. scrieți GOOGLE Maria Mocanu Mi-e dor, găsiți imaginea cu interpreta, apăsați pe săgeată și ...audiție plăcută!
MI-e dor (melodie și text - Nicolae MĂTCAȘ)
Mi-e dor. De-ale teilor șoapte mi-e dor.
Mi-e dor de mirifica lor fulguire.
Mi-e dor de fatidicul tril de cocor.
Eu de dor am să mor, de-așteptare-am să mor,
de tristețe-am să mor, de iubire (bis).
Revino
din stolul de gânduri senine,
Revino
din visele de peruzea,
Revino,
ca-n clipele noastre sublime.
Tu ești zâmbetul meu,
tu ești cântecul meu,
tu ești lacrima mea,
o, divino!
Tu ești zâmbetul meu,
tu ești cântecul meu,
tu ești lacrima mea,
o, revino!
Mi-e dor. De tăcerile tale mi-e dor.
Mi-e dor de vocalele-ți bleu din privire.
Mi-e dor de-al tău cuget orbit de amor.
Eu de dor am să mor, de-așteptare-am să mor,
de tristețe-am să mor, de iubire (bis).
Revino
din stolul de gânduri senine,
Revino
din visele de peruzea,
Revino
ca-n clipele noastre sublime.
Tu ești zâmbetul meu,
tu ești cântecul meu,
tu ești lacrima mea,
o, divino!
Tu ești zâmbetul meu,
tu ești cântecul meu,
tu ești lacrima mea,
o, revino!
Mi-e dor. De visările noastre mi-e dor.
Mi-e dor de-o speranță și-o bună vestire.
Mi-e dor de-așteptări care-alină și dor.
Eu de dor am să mor, de-așteptare-am să mor,
de tristețe-am să mor, de iubire (bis).
,
Revino
din stolul de gânduri senine,
Revino
din visele de peruzea,
Revino
ca-n clipele noastre sublime.
Tu ești zâmbetul meu,
tu ești cântecul meu,
tu ești lacrima mea,
o, divino!
Tu ești zâmbetul meu,
tu ești cântecul meu,
tu ești lacrima mea,
o, revino!
|
Nicolae Mătcaș 7/21/2020 |
Contact: |
|
|
