Răbdare, răbdare, dar
și noi, că orișice,
orișicum !
Și eu, ca tot românul, care se uită la televizor (în ideea de a mă informa și de a înțelege lumea înconjurătoare, de a mi-o reprezenta, măcar la nivelul limbajului pentru a găsi și a-mi da, evident, un sens în ultimă instanță, test de inteligență și adaptare), văd și aud, de acolo, că tot ce mi se întâmplă ar ține de faptul că aș fi
sub limită. Că nu mă duce gogoloiul și, din acest motiv, instituții care mai de care, dar mai ales politice, nu trebuie să-și mai bată capul, câtă vreme chestiuni arză-toare la ordinea zilei depășesc înțelegerea mea. Pe de altă parte, spune la telembizor mon cher, că, dacă mai vreau să mai bag mâine mămăligă în gură (astăzi, în rai, n-a mai fost nici măcar mălai !) trebuie să accept. Cu alte cuvinte, starea actuală (a noastră, a tuturor, că dacă ar fi doar a mea, trai pe vătrai, nineacă !) e una de supunere, nu una de pus sub semnul întrebării, de despicat precum firul în patru, de gândit și de găsit soluții. Ce să mai zic ? La drept vorbind, dacă a spus-o și Brucan, trebuie să fiu, cumva, de acord cu faptul că lumea se împarte în proști și deștepți. Ei, bine, într-un context oarecare, pe vremea când mai puteam glumi, un șef (cu foncție), mi-a reamintit, într-un oarecare târg mare, spusa profesorului. Mda ! i-am răspuns și aci regula e aceeași.
Numai că deștepții vin din provincie. Acum, când proŹvincia, parcă e, parcă nu e, contextual, mă tot întreb unde mă postez eu, unde se află semenul meu și, evident, cel care o spune sus și tare : acceptă și ai răbdare !
Cu sufletul pus pe calea ferată, gata de capiŹtulare, îmi aduc aminte că textul conform căruia, în perioada contemporană, considerată ca fiind a treia tematizare filosofică, lumea este dată prin comunicare, prin semnificare, și lucrul este numai un semn printre semne. Semnul este primordial pentru că lumea nu există decât în măsura în care există limba, iar cunoașterea este relativă la comunicare pentru că ordinea comunicării este prealabilă cunoașterii [
], animalele trăiesc în meŹdiu ; omul trăiește în lume. Mediul se constituie la nivelul stimulilor și indicilor, al semnalelor și simŹptomelor, pe când lumea nu poate apărea decât la nivelul semnelor (A. Codoban, Semn și Interpretare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 1415).
Mda ! iar aprob repetând : animalele trăiesc în mediu ; omul trăiește în lume, și asta pentru că, adaug eu, comunică (limbaj articulat la nivelul conștiinței). Mă crucesc și mă întreb (prin raporŹtare la textul biblic) : dacă, mai nou, comunicare nu e, nimic nu e ? Altfel spus, ce nu comunicăm nu există ? Nu ! Sau cel puțin așa spun F. van Eemeren și R. Grootendorst în La Nouvelle dialecŹtique, Éditions Kimé, Paris, 1996. p. 39 : ceea ce este și ceea ce cunoaștem ca realitate este relativ la comunicare : ceea ce nu comunicăm nu există.
Las la o parte citatul, fie și numai pentru fapŹtul că lucrurile pot fi și altfel, însă nu pot trece cu vederea că discursul este un act de limbaj în care trebuie măcar picurată, vrând sau nu, informația. Iar ea, informația, ar trebui redată la nivelul unei structuri logice și coerente, căreia, după spusa lui Noica, i s-ar asocia și un înțeles. Înțeles, adăugăm noi, dacă și numai dacă, în exprimare este și un gram de adevăr. Altfel spus, aceste acte de limbaj sunt percepute dacă receptorul este în măsură să recunoască și propozițiile și funcția lor comunicaŹtivă, să distingă între un act de limbaj direct sau indirect, simplu sau complex, și să-i cunoască vaŹloarea de adevăr. În caz contrar, discursul, oricât de savant ar fi, este cam tot un fel de bălmăjeală în timpul căreia palavragiului îi scapă păsăreii pe gură.
Domnule, asta e ! Ca să vezi, abia acum îmi dau seama de unde hoardele de porumbei prin centrul orașelor ! Mai ales după campaniile electorale !
Lăsând gluma, pentru o mai mare limpezime (evident, la nivel științific), trebuie să aduc aminte faptul că actele de limbaj posedă, din perspectiva autorilor menționați mai sus, cel puțin câteva proprietăți :
1. actul de limbaj este o acțiune, în consecință informația pregătește, incită, ea are datele pentru valoarea de decizie, deci de acțiune ;
2. actul de limbaj este un act intențional ;
3. actul de limbaj este un act convențional care depinde, în realizarea sa, de anumite condiții ;
4. actul de limbaj este determinat contextual.
În același scop, mă simt obligat să spun (fără a nuanța), faptul că informația-enunț este ușor localizată și considerată ca adevărată, dacă îndeŹplinește măcar câteva condiții de identificare :
1. Condiția de conținut propozițional ;
2. Condiția esențială ;
3. Condiții pregătitoare ;
4. Condiții de responsabilitate (ibidem, p. 39).
Dacă aș mai adăuga la cele enunțate anterior și numai faptul că F. van Eemeren, R. GrootenŹdorst clasifică actele de limbaj în : Acte de limbaj reprezentative, directive, promisive, expresive, declarative etc., am da cel puțin nuanță, dacă nu și cre-dibilitate, celor spuse. Cert este că o analiză perŹtinentă de text și de conținut pune în evidență atât tipul propozițiilor cât și valoarea lor de adevăr. Iar dacă ele, propozițiile, mustesc a adevăr, în conținut, în față iese și vorbitorul, oricine ar fi : eu, omul de rând, semenul meu, savant de renume, politicianul etc.
Cu toate acestea, după toate cele spuse, pentru că veșnic am fugit de ermetisme ca dracu de tămâie, trebuie să recunosc faptul că și acum, la fel ca la început, sunt în aceeași mare încurcătură ! Pe de o parte, bâjbâi în a-mi găsi locul (prost sau deștept ? Dumnezeu știe ! Cică ar depinde, în mare măsură, de
p----d, S--ă, și, evident, de perspectivă, la care, mă rog, trebuie adăugată și interpretarea. Asta pentru că sunt din cei ce se ocupă cu ea !), pe de alta, cei ce ar trebui să vorbească, tăcând (lăsând la o parte momentele în care bat câmpii), îmi dovedesc, fără ezitare, că nu există, și nu în ultimul rând, în lipsa celor anteŹrioare, analiza, fie ea și de domeniul științei, tot un fel de apă de ploaie se cheamă.
Speculații ! Face și ăsta pe deșteptul ! ar putea spune, pe bună dreptate, chiar și un conŹfrate. Iar atunci, ce-mi rămâne ?
Să vă invit să ne uităm în jur, să vedem ce ni se întâmplă și
voi decideți. Ca eu, omul aruncat în lume, mă tot poticnesc. Acum și pentru faptul că tocmai au ieșit prelații cu moaște la plimbare de parcă sfinții ar fi de vânzare ! (Poate greșesc, Dumnezeu să mă ierte !), propovăduind și ei răbdare. Deci,
puŹțintică răbdare, chestiuni arzătoare la ordinea zilei zice mon cher de la tribună, răbdare zice și popa (că tot a mai făcut-o și o face zi de zi în slujba
domnului cutare), răbdare
Parafrazând întreb : răbdare, răbdare, dar
și noi, că orișice ! OriŹșicum ?
De votat (v)-am votat ! În plus, acum și până când ?
,,E, și dumneata
îmi zice unul, Stan (ăla pățitul, ați auzit de el, de pe la mine din Bulzești) parcă n-ai ști ?! Până ce-or face ăștia toți, dar toți, cocoașa mare ! Da ? Da !.
Ei, păi, atunci, fraților, ce să mai zic : răbdare !
Răbdare, răbdare, dar
și noi, că orișice ? !
Orișicum ? !
Nu ?
|
