Sonete
Mai mândre nu-s averi și nici coroană
Cocorii mei, eu nu mă plâng de soartă,
N-am strâns comori, agonisit avere,
Deși n-am fost un suflă-n vânt și-n bere
Și nici din buze bate-o mână spartă.
Iar dacă am măcar o mângâiere,
Ce nu-i nicicum iluzie deșartă,
E c-am transmis zelos, din poartă-n poartă,
Un crez suprem și-o-nflăcărată vrere.
Lumina lor, nestinsă, printre astre,
Luci-va peste veacuri, epiforic,
Ca pe altarul izbăvirii noastre
Icoana adevărului istoric.
Mai mândre nu-s averi și nici coroană,
Decât să-ți ții tot neamu-ntr-o icoană.
E mai ușor, oriunde te-ai afla...
Firește, locuri multe și frumoase
Concurg cu nestematele în lume,
Dar nicăieri, ca-n patrie anume,
Nu-i aer ca al țării să miroase.
Miroase-a brazde puhabe de hume,
A cânt de mierlă-n crâng și-a tămâioase,
A spice grele ce se culc’ sub coase,
A râset de feciori, în fân, și-a glume.
Nici cordu-o clipă nu vrea să se culce,
E sufletul mai larg, mai ostensiv.
În țara ta pelinul e mai dulce
Și smogu-i mai – cumva – inofensiv*.
E mai ușor, oriunde te-ai afla,
De dor de ea să mori în țara ta.
*Cf. lat. Et fumus patriae est dulcis - Și fumul patriei e dulce.
Dar sunt convins că, dacă s-ar trezi
Nu graiul doar au prins a-l corchezi
Ori scrisu-a-l urgisi ca papistașii.
Prinzând la cheag și bicepși, papuașii
Ne-au pus, captivi, la pat a zălezi.
Nu știu ce simt în cer înaintașii,
Dar sunt convins că, dacă s-ar trezi,
Din somnul lor de moarte într-o zi,
Văzând, la cârma trebilor, urmașii
Cum fac, la zi, negoț cu sănătate,
Cum se plodesc, la școala vieții, hoții,
Moravurile-n hău cum se strămută,
Sperjuri taxa-ne-ar însuși Hippocrate,
S-ar răsuci în tombă Pestalozzi,
Socrate-ar bea iar cupa cu cucută.
Aici a fost și-n veci o să rămână
Dainează somnul pruncilor la piept
Și murmurul izvoarelor îngână.
Să deie lupul miercurea la stână,
E-același grai pe mal, că-i stâng, că-i drept.
Ca apa de tămadă din fântână,
În sfânt lăcaș ca haricul transept,
La greu județ - un ócoș înțelept,
Așa e limba noastră cea română.
Cu vorbe din scriptură, port recept:
Altiță, ie, berneveci, târsână,
Icoana sfântă – simbol și precept,
Străjer al dăinuirii și stăpână
Aici a fost și-n veci o să rămână
Divina limbă-a noastră cea română.
Cu tine m-am născut în astă lume
Creșteam Matusalem sau pasager,
Cu trilul dulce anii legăna-mi-i,
Doinind suavul ”Nani, puiul mamii!”
Ori, poate,-adagiu’- ”Adio! Somn lejer!”
Când fu să vin, dădură-n floare ramii.
Pleca-voi când, vor fi în chingi de ger.
Vor plânge mieii triști de pe lăicer,
Vor râde derbedeii și infamii.
Așa e râsu’– plânsu’ cu-al său nume:
Să plângă și să râdă laolaltă.
Cu tine am venit în astă lume
Și tot cu tine plec și-n ceealaltă,
Căci serv ți-am fost, iar tu mi-ai fost stăpână,
Eternă limbă dulce-a mea: română.
Când cântă diva noastră-n Chișinău
Irepetabilei voci Maria Bieșu
Miracol rar ca-ntr-un SF-roman:
La vocea ei cresc spice de sub plug,
Un surd sau mut devine meloman,
Dau bir pe-un capăt morții din coșciug.
Coboară Casta diva de pe rug,
Din țărmi niponi debarcă Cio-san,
Bellini-ajunge pentr-un timp transfug,
În timp ce Verdi chiar e moldovan.
De când răsuflă liber codrii-n țară
În lume păsări n-au văzut mai multe,
Venite într-un suflet să asculte
Celestul viers sclipind a piatră rară.
Când cântă diva noastră-n Chișinău,
În sală-ascultă însuși Dumnezeu.
Ne-ai fost, cât am mocnit, răbdat, tăcut
Cu ocazia reamplasării statuii* lui Ștefan cel Mare pe locul inițial (de la inaugurarea din 1928) în fața intrării principale în Grădina publică din Chișinău
Cu crucea sus, să bagi mișeii-n boale,
Mai viu în bronz decât în zale ei,
Cetate-au stat la paza faimei tale
Arcașii de Lăpușna și Orhei.
Cu chip că le faci umbră la mișei
(De fapt, lui tartar prea-i stăteai în cale!),
Voiau să-ți zboare capul de pe stei.
Cum prea ieșeau din hornuri rotocoale,
Te-au tras în urmă, mai în buruiană,
Ca, peste ani, voinicii și hânsarii,
Când te-au adus în vechile fruntarii,
Să dea cu ei de stânca tarpeiană.
Ne-ai fost, cât am mocnit, răbdat, tăcut,
Măria ta, și flamură, și scut.
*La 31 August 1990, de Ziua Limbii Române, la inițiativa și prin osârdia maestrului Ion Ungureanu, ministrul de atunci al culturii și cultelor. Statuia fusese strămutată de comuniști în anul 1971 cu 18 m mai in urmă de locul în care fusese amplasată la inaugurare din considerentul că i-ar fi făcut concurență (!) monumentului (azi fostului) lui Lenin din fața Casei Guvernului. Temeiul real era că monumentul domnitorului, alături de bustul lui Eminescu de pe Aleea Scriitorilor, ținea vie în conștiința basarabenilor ideea de românitate și de unitate națională, lingvistică și culturală cu întreg neamul românesc Decizia inițială fusese de a-l strămuta într-un loc dosit, la periferie, însă teama autorităților de trezirea unor tulburări în masă le-a facut să recurgă la acest tertip.
După proclamarea independenței RM față de Rusia (1991), comuniștii românofobi, deghizați în apărători ai statalității moldovenești, și urmașii lor au confiscat cele două mari simboluri ale luptei pentru eliberare națională și reîntregire a neamului românesc– monumentul lui Ștefan cel Mare și bustul lui Eminescu, utilizându-le în promovarea acerbă a moldovenismului primitiv și a ideii de integrare în CSI, nu în Uniunea Europeană.
Pe când și cea supremă, coronara?
Statuii lui Stefan cel Mare de la Chișinau, la 85 de ani de oțelire în timp
Atleți creștinătății, ne-am zidit
În solul țării. Jurământ, nescrisul:
Mai bine creste-n nori decât abisul
Umilei înjosiri. Și-am biruit.
Și tot Măria ta ne-a-nțelepțit,
Luptând ca-n burta chitului proscrisul,
De ne-am salvat străbunul grai și scrisul,
Și numele, de hoarde pângărit.
La Lipnic, Sauca, Cruglic, Vad, Orhei,
Greceni, Saharna, Leova, Sângerei
Îți nalță Tricolorul imn și slavă,
Împurpurat de Roșia Dumbravă.
Pe când și cea supremă, coronara:
Pe veci de veci să ne unim cu Țara?
Și eu mă usc, dar feții mei, vlăstare
Cum moartea-n timp de nimeni nu se-ndură,
Vlăstar matusalemic din scriptură,
Stejar ștefán de strajă la hotare
Erou s-a stins, ca muntele:-n picioare.
De lângă trunchi, la rădăcini, impare,
Firáve picuri dintr-o lumânare,
Lăstare vechi spre soare-au dat să cură:
Nu piere rediul seva cât murmúră!
Motive n-am pe soartă să mă mânii:
Le-am dat la toți și umbră, și răcoare,
Crescând spre cer cât cumpăna fântânii.
Și eu mă usc, dar feții mei, vlăstare,
Râvnind să-i stoarcă mamei Gea sânii,
Vor crește și mai sus: în cer, spre soare.
Cu tancul lui nu doară te doboară
Să crezi că legea junglei doar în junglă
Din când în când mai sare de pe cal?
Că azi mai roade doar vreun canibal
Un șold de om la foc încins în bunglă?
Pretins liberator, când îți arată
Ce bâte are, saci fără de fund,
Au sufletul nu-ți spune, din străfund,
Că n-a ieșit din junglă niciodată?
N-ai chip să-i spui c-ar fi antropofag,
Deși, de drept, îți scoate șapte piei:
Răsuflu, nume, limbă, duh, polei,
Credință, minte. Simplu:-i mnenofag!
Cu tancul lui nu doară te doboară.
Îți ia și scalpul. Inima ți-o ară!
La digul de protecție-a ființei
Război, potop sau simple inundații
Alarma dau: Migrații mari în Deltă!
Descind din care lumi sau constelații?
A Șarpelui? Arabă? Hună? Celtă?
Ochind abil c-un ochi retrovizor
Blândețea noastră, baniță a milei,
Un neam de cástori ar avea-n vizor
Klondike-ul: Marea Insulă-a Brăilei.
Din digul de protecție-a ființei
N-or roade-un dram pohtacii – ai cetății:
Vom sta granit atleți creștinătății
Ca mii de ani – zid chinezesc credinței.
Iar castorii și neamul rozător
Să se plodească-n voie-n țarcul lor.
Nu poți să pui - și nu-i de azi, de mâine
Aveai mai ieri, în țarcul tău mamut,
O patrie lucindă, alta – ternă,
Și-n loc de prima, limba ta maternă,
Vorbeai, de fapt, a doua, de-mprumut.
La homosexuali – nicio lanternă.
Constați, posac, din orice azimút,
Că ai doi tați, un orb și-un surdomut,
Sau numai două mame. Tata-n bernă.
Mai-mari la schime lungi, la minte scurți.
Apocalips sau lume de calandre.
O fabrică de zor crescând mancurți,
O alta — misogini sau doar misandre.
Nu poți să pui - și nu-i de azi, de mâine –
O brânză bună-ntr-un burduf de câine.
Așa-i la frații mari și mici mereu
În orice uniune statutară
Răspunderi ai și drepturi la egal,
Dar când adii de Schengen, bunăoară,
Să nú sari, ți se spune, peste cal.
Cum urc’ puțini și cei mai mulți coboară,
Doar cei mai mari acced la cașcaval,
Iar dacă e să ducem o povară,
O-mpártem oblu proporțional.
O doamnă șic de-a invitat la bal
De peste mări cinci țațe și-o marghioală
Și la chiolhan vreo sută-au dat năvală,
Sărim și noi, la bai, c-un festival.
Așa-i la frați mai mari și mici mereu:
La bine – ei, firește; noi – la greu.
Nu tu regret sau pas în urmă-n stroi
Că eu aș fi venind de la maimuță,
Din cer adus ar fi el cu hârzobul.
Să nu-ndrăznesc la el să-mi caut jobul.
Din Schengen nu-s? Nu trece-o vrăbiuță!
Când, însă, fu să se răstoarne globul
Și sarazinii-au dat spre el duluță,
Își drese glasul primul, aghiuță,
Văzând, boldit, cum stă să cadă drobul:
”Nevoile să le-mpărțim frățește:
Ciolanul – eu, o coadă – tu – de pește,
Un euro – eu, tu – un leuț știulghit.
La trei sticleți și-un cuc s-a pripășit!”
Nu tu regret sau pas în urmă-n stroi,
Încât chiar pare-un ultim maimuțoi.
Creștin cum ești, te-ntrebi ca în proverb
Spre altă Mecca, duși de val, pe mare,
La poarta Europei șterg hotare
Și cei ce mai să ardă ca un pai,
Și cei ce-ar vrea să prindă-un loc în rai.
Poftiți sau ba, cu pâine stai și sare,
Le dă horilcă, pipă și mâncare,
Consoarta de-o să-ți ceară, la guleai,
Gelos, să nu crâcnești că nu le-o dai –
Ar fi, te-nvață-un imbecil imberb,
Nu doar impolitețe, nerespect:
Ar fi politicește incorect!
Creștin cum ești, te-ntrebi ca în proverb:
Să-i pui vreun chipăruș la sineverb*
Au n-ar fi mai decent și mai corect?
*Sineverb (din lat. sine verbis – „fără (multă) vorbă”) - creație proprie. Sinonim cu dos, fund, popou, poponeață.
Dar toți se-afundă-n, viu, focul gheenii
Tereștrii cam dau cep la poluare,
Că Sânt-Ilie scoate și el dopul,
Din când în când mai trimițând potopul,
Iar Heliu pune Terra pe frigare.
Siliți s-arunce primii ei prosopul,
Tereștrii roagă cerul: Îndurare!
Natura ocroti-vom mic și mare
Cum sprijină-un podeț, cu pieptu-i, popul.
Românii, renunțând la cianură,
Își mută munții-n altă țară, bură.
Germanii încropit-au un bolid
C-un soft de poluări ultraperfid.
Își vând ghețarii hiperboreenii.
Dar toți se-afundă-n, viu, focul gheenii.
Escrocul, mai smolit că-i, mai bălan
Motor nepoluant la nemți (Acquis-ul!),
Dar pune-l doar o oră, surugiul,
Tranșeea Bucureștilor s-o are:
Să vezi atunci reala poluare!
”Orașul ăsta capăt nu mai are
La cât îți suge bani din buzunare”,
Gândea un ins, călcându-l cu...taxiul.
”Un mic Paris? Ba-i marele, pustiul!”
De un’ să știe, bietul, că-n Titan
Vitezometru-i mare speedoman,
Când însuși neamțul exigent, pedant
Un glob boí c-un auto poluant?!
Escrocul, mai smolit că-i sau bălan,
Culoare n-are: frânc, român, german...
Pe furturi pus și pe căpătuire
Ací spre est, ací spre vest i-i prova.
Catargu-ntoarce cum îl bate vântul.
Un mic taifun (feri-mi/ni-l-ar sfântul!)
Ar zvârle-o-n hău, Republica Moldova.
Și niciun șef să-și deie jos veșmântul,
Să-ntrebe-a Hamlet: -Țară, încotrova?
Sărmanii doar le blestemă alcova:
-Dar cât să-i țină, Doamne,-n jilț pământul?!
De ce n-ar suge, noul șef haihui,
La două țâțe: est și vest, din Țară,
Când el, cu mutra lui patibulară,
E rege-n țărișoricuța lui?
Pe furturi pus și pe căpătuire,
De neam să-i ardă? Țară? De Unire?
Căsuțele, în șuieru-i hoinar
De parc-ar fi-n concurs la Factor-X:
Căsuțe vechi, gravate-n timp, rupestre,
Lăcate roase, scânduri în ferestre,
Iar soarta lor atârnă-n vârf de pix.
Au tras o viață-n juguri și căpestre
Stăpânii lor. Sforțarea a dat chix.
Amarul strâns pe-un lujer de spadix,
Spre alte zări s-au dus să-și facă zestre.
Lăcașele stau smirna ca soldații.
La roata striștei cerberii – jurații –
Respingu-le-n concursuri iar și iar.
Când vântul prin mansarde stă să toarcă,
Căsuțele, în șuieru-i hoinar,
Visează că stăpânii-au să se-ntoarcă.
Și-n locul casei părintești (eterne?) ....
Ogar fidel, din loc un pas nu face,
Că plouă, ninge, árșița o arde
Sau umblă slobod vântul prin mansarde
S-o dea cu mir cu olmul de potroace.
S-au dus pe Lethe vremile bavarde.
La cruce,-n deal, jelește o puhace.
Ai vrea să cazi pâșin cu ea la pace –
Prin vene-ți trec zvâcniri dinamitarde.
Rugina roade lacătul la ușă.
Pereții, roși, se lasă într-o rână.
Cum n-are cine să le pună frână,
Ca mâine, glonț, o iau pe cărărușă.
Și-n locul casei părintești (eterne?) ,
Ciuperca unei vile șic moderne.
Nu țara să ți-o mute-n băi de lapte
Aproape mai tihnit ca Paradisul
Şi mai frumos ca raiul din poveşti,
În statul Singapore – Crezi? Zâmbeşti? –
Domneşte-un drept cum n-a văzut Parisul.
Ca pirul – scoasă bestia din om.
Corupţii toţi – pe lumea ceealaltă,
Hoţíi, violuri, droguri – laolaltă:
Neoamenii n-au loc în biodôme*!
Sătul cu frica-n sân să intri-n noapte,
Să tragi obloane, ziua, la fereşti,
Cum Dumnezeu se-ascunde-n cifra şapte,
Îţi vine, zău, să-l rogi de unde eşti
Nu ţara să ţi-o mute-n băi de lapte,
Ci legea singaporă-n Bucureşti.
*Biodôme (fr.) –Aici: ecosistem.
Și-n legământ ca lacrima curat
Când prinzi din mers o vorbă la tarabă
Că plumb îți cade cerul pe pământ,
Ușor să uiți de sacrul legământ
De-a fi, în cust, o singură darabă.
Credeai c-a dat minciunile pe vânt,
Or, inima în piept ți se colabă
Când între voi, ca-n lumea cea arabă,
Răsare-un zid ca piatra pe mormânt.
Iertare-i ceri, la zidul Palestinei,
Ca la icoană,-n fața-i, în genunchi,
Și parcă simți, cu gâtu-ntins pe trunchi,
Cum cade, rece, lama ghilotinei.
Și-n legământ ca lacrima curat
Se mai prefiră duhul lui Pilat.
|
Nicolae Mătcaş 7/18/2020 |
Contact: |
|
|
