Dintr-o posibilă carte : E Picături din emigratie
Jurnal de seară
Multe prejudecăti se nasc în jurul locurilor necunoscute, multe zvonuri se vântură prin România despre America si Canada, despre succesul si fericirea celor ajunsi aici sau dimpotrivă despre esecul lor.
Părerile sunt în general polarizate si nicidecum echilibrate, sunt fie cei ce văd numai partea rea a lucrurilor, numai nereusitele, numai ce ar pierde plecând si cealaltă extremă, cei care văd totul în roz si oriunde e mai bine decât acasă, numai să ajungi să pleci că te descurci tu, că doar lapte si miere sunt din belsug…
Experienta mea este foarte limitată, eu nu m-am expus deloc noului sistem, neîncercând să deschid nici o usă (si din păcate bosumflându-mă continuu pe Andrei, desi mi-am promis că n-am s-o fac, spunânu-i nedrept că pentru mine toate usile sunt ferecate), dar bunul simt îmi spune că ambele păreri sunt inexacte.
Viata nimănui nu este o ecuatie cu o singură necunoscută, pe care o transformi în functie si-o reprezinti grafic printr-o linie.
Viata fiecăruia e o poezie si nici una nu e la fel ca cealaltă si asa cum se încearcă valorizarea literaturii si ierarhizarea ei (în istorii literare, manuale, tratate etc.) tot asa se pun peceti si pe vietile oamenilor.
Spune cineva cu autoritate că această poezie e bună si se acceptă ca atare, apoi valorile se schimbă din cauza altei voci si tot acest joc al măririlor si decăderilor construiesc o Istorie (destul de subiectivă si determinată de epoci) din care Memoria conservă un centru (academic) în jurul căruia gravitează stelele căzătoare.
Tot astfel vietile noastre sunt judecate si catalogate din afară: “Uite, X, s-a realizat, a ajuns în America, lucrează la …, are masină într-un an de când a plecat… / uite si la Y, aici era conferentiar universitar si a ajuns administrator de bloc în Canada, vai de capul lui, s-a ratat… etc.”
“Toti îsi ratează viata. În afară de sfinti. (…) aveam si eu, ca toti, nostalgia unei existente fără rupturi. Numai un sfânt poate trăi în timp si totodată în afara timpului, în eternitate. Numai o asemenea existentă plenară, rotundă…” (M. Eliade, Noaptea de sanziene, 1998, p.550).
Administratorii blocului nostru din Toronto sunt români, sunt aici de cativa ani.
Se bucură când ne mai vedem întâmplător sau când mai trecem pe la biroul lor să mai vorbim.
M-am dus să iau cartelele pentru usa de la intrare (au pus un nou sistem de sigurantă), doamna vorbea parcă fără să respire, iar eu însămi abia îndrăzneam să suflu. Din memorie…
“Si aici mint de nu se poate, si crează multe probleme, acum nu ne-au trimis toate cartelele, au bulversat lumea, oamenii au tras alarma de nu stiu câte ori pe zi, de acea ai auzit de atâtea ori pompierii. (I-am răspuns ceva formal).
Nu-ti vine să crezi, nu? Dar tot nu m-as întoarce, chiar dacă am salariu mic, 14.000 de dolari pe an (+ un apartament mare în blocul pe care îl administrează, un amănunt important, avand în vedere cât costă un asemenea apartament, într-un asemenea bloc - marea parte a cheltuielilor merg pe chirie), ne descurcăm, mâncăm bine si sănătos. Pot să-mi cumpar lucruri cât de cât bune, totusi asa-mi place, să-mi iau un lucru, dar să fie bun. Sotul meu nu e asa, el se uită mereu să fie ieftin, dar atâta si rezistă. Vrem să ne cumpărăm mobilă.
În România am lăsat o casă cu mobilă, pe care am dat-o pe nimic. Am venit în primul rând pentru copilul nostru, dar as minti să spun că numai pentru el.
Eu am fost conferentiar universitar, doctor în stiinte si mi se părea că sunt un om respectat, până am primit o bursă Tempus în Franta si am văzut cum sunt tratată (de toată lumea, si de ai nostri care lucrau la ambasadă sau de cei de la Universitate si de francezi).
Am fost extrem de umilită si nici n-am putut pleca. Cred că aici trăiesc cu demnitate. Nu m-as mai întoarce. Noi am avut tot ce ne trebuie material în Romania. dar mi-am dat seama că într-o lume deschisă ca cea de azi, copilul meu era tot în spatele gardului… Să-ti dau cartelele…”
(zâmbesc încurcată. Ce-am gândit atunci? Ce etichetă am pus? Cu ce drept?).
Apare si domnul zâmbitor. Îmi spune că vor da caldură, le-am spus că noi ne-am cumpărat un resou mic, dar foarte bun. Îmi spune să am grijă să nu mă iau după cei de aici cu îmbrăcatul, “trebuie vreo două ierni să te obisnuiesti.
Să vezi cât sunt de dezbrăcati si copiii, cum se joacă în zăpadă cu mâinile goale, sunt rosii, rosii… sunt răciti toată iarna, dar nu le pasă, asa sunt ei…” Îmi simt deja mâinile înghetate. Ne invită pe la ei într-o seară când vrem noi.
E ciudat cum Andrei stârneste instantaneu fie admiratie, fie spaimă în mintea copilutilor.
Nu pot să uit “jignirea” pe care mi-a provocat-o la starea civilă băitelul lui L., spunând că e frumos mirele si nici o vorbă despre mine… ca să nu mai vorbim de Mărthuta care-l strângea în brate cu străsnicie spre stânjeneala lui… F. ne povesteste despre alti români.
Doi români trasi la 4 ace, într-un lift, într-o clădire impunătoare din centrul orasului, la un moment dat intră un bărbat în pantaloni scurti si tricou, cu prosopul pe spate, venind de la sala de sport.
Cei doi: “Uite si la …. ăsta cum arată!” Bărbatul vesel: Vorbiti româneste!?”. Unul din cei doi: “Just a little bit”. Tot cred că e o glumă.
Se pare că aici nu e nimic neobisnuit în a începe la orice vârstă ceva nou.
Andrei tot “plânge” după un coleg de la firmă, un “arhitect” (dacă am înteles bine, este unul dintre cei foarte putini într-o firmă care au viziunea de ansamblu a unui proiect, au nevoie de foarte multă experientă, cunostinte si deschidere a mintii) care după nu stiu câti ani de lucru, s-a hotărât să plece în Nordul Canadei, spunând că e prea cald în Toronto, că are nevoie de o schimbare.
Andrei tot mergea cu diverse pretexte pe la el, numai ca să mai vorbeasca cu el, era un om de la care ar fi putut în continuare învăta multe.
“Tu ai făcut o schimbare importantă în viata ta când te-ai hotărât să vii in Canada, e încercarea ta, vreau să o am si eu pe a mea.”
Andrei mi-a vorbit câteva zile despre el, ceea ce mă face să cred că într-adevăr îl regretă, dar îl si admiră că poate lua o asemenea decizie, cu atât mai mult cu cât cariera lui era înfloritoare, era aparent, un om de succes.
Câtă putere îti trebuie să mergi unde te îndeamnă inima, să treci peste aparente si peste etichetele celor din jur oricât ti-ar fi de dragi?
E greu si usor să trăiesti oriunde. Vom rămâne să locuim aici?
Când mă uit afară îmi pare că sunt aici de o vesnicie.
E mai bine decât atunci când m-am decis să rămân în Timisoara de dragul unor iluzii, dar cât de dragi îmi sunt încă si cum as face la fel, dacă ar fi să o iau de la început.
“(…) păcatul nostru cel mai mare e că nu putem trăi în prezent. Numai sfintii trăiesc necontenit în prezent” (M. Eliade, Noaptea de sânziene, 1998, p. 551).
|
Lacrămioara V.O. 6/29/2020 |
Contact: |
|
|
