Ce am făcut cu pământul!? Ce am făcut cu viața!? Unde este Omul din noi!?…
Cu o zi înainte de a începe furtunile devastatoare am prășit în grădină. Un tânăr din sat mi-a spus privindu-mă din drum: Ce grădină frumoasă aveți! I-am mulțumit și am simțit încântare. Apoi mi-a spus zâmbind cu sfială și privindu-mă oarecum curios și nelămurit:
- Dumneavoastră sunteți deșteaptă!?
M-am aplecat și am smuls câteva buruieni neștiind ce să îi răspund. Până la urmă ce puteam să îi spun!? Să spun ca o toantă: Da, sunt deșteaptă!
- Trebuie să fii tare deșteaptă ca să scrii cărți! V-am văzut pe internet… V-am văzut și la televizor… a continuat tot el.
- Nu știu cât de deșteaptă sunt! Cert este că uneori sunt inspirată… am răspuns și mi-am continuat munca. Băiatul m-a mai privit puțin și a plecat, dar înainte de a pleca și-a cerut scuze că m-a ținut de vorbă.
Când am terminat cu prășitul, spre seară, m-am uitat la trandafirii mei agățători, ce au înnebunit de floare întinși pe garduri. Am privit rândurile de cartofi crescute mari de nu mai pot trece printre ele, de un verde intens, bogat și m-au durut ochii de la culoarea lor. Am admirat tot și am simțit mândrie, dar și un sentiment bolnav de proprietate, ceva de genul: grădina mea, florile mele, iarba mea, culorile mele! Până și Mâna Maicii Domnului ce îmi înflorise în vreo trei tufe și umplea văzduhul de miros de rai am privit-o cu ochi lacomi și am spus: floarea mea. Uitasem de regula ce mi-o impusesem de mult că trebuie să privesc totul ca pe un dar a lui Dumnezeu și să mă bucur de ele ca de ceva dat nu de ceva avut. În clipa aceea erau doar ale mele și eu eram mândră!
M-am dus în casă. M-am spălat și m-am băgat în pat. A început furtuna. Sălbatică. Nemiloasă. Cu nori ca niște balauri. Îmi era frică. M-am ascuns sub plapumă și așa ascunsă mă gândeam la florile mele și mă certam…
...Nu sunt ale tale. Nimic nu e al tău. A ta a fost doar clipa în care le-ai privit și clipa în care le-ai îngrijit… Totul, totul e al Lui Dumnezeu!...
S-a oprit un pic furtuna și am ieșit afară, deși încă ploua. Nu erau stricăciuni prea mari. Din nuc erau căzute bucăți de crengi uscate și tufa de trandafiri frez de la poartă era culcată la pământ, căci s-a rupt sfoara cu care o legasem de gard. Am încercat să o leg la loc. Spinii mi-au intrat în palme și în brațe. Ploaia a reînceput a răpăi. Am fugit în casă udă, murdară de noroi, tristă și îngândurată. În urma ușii închise am auzit furtuna urlând ca un uragan și apoi clopotele de la biserică bătând tare. Sunetul lor mi s-a părut un semn din rai. De când sunt știu că atunci când e furtună se trag clopotele ca să împrăștie norii.
M-am băgat iar cu capul sub plapumă gândindu-mă la bietele mele flori și la grădina mea. A bâzâit telefonul. Îmi veneau mesaje cu apeluri pierdute. Am citit un mesaj pe WhatsApp: Ce e cu tine? De ce nu răspunzi?!
Deci eu îmi făceam griji pentru flori, dar existau oameni ce își făceau griji pentru mine. Am scris repede: E furtună mare. Nu merge telefonul mobil. Primesc răspuns: Scrie-mi când se termină. Vreau să știu că ești bine… Răspund: Ok și sunt fericită. Am prieteni în furtună: clopotele ce bat și câte un om ce se îngrijorează că nu răspund la telefon.
În așteptarea trecerii furtunii îmi treceau gânduri stranii prin cap.
...Cum era grădina înainte de furtună!? Cum era lumea înainte de 2020!?...
Totul era atât de liniștit. Oamenii se plimbau peste tot pe pământ din Thailanda până în Grecia, și din Alaska până în America de Sud. Vizitau Santorini și Dubaiul. Se pozau lângă Burj Khalifa, sau pe insula artificială Palm Jumeirah în orașul Medinat Jumeirah în locul, unde tradiția se îmbină atât de armonios cu luxul și modernul, pe nisipul de aur al deșertului Dubai, sau lângă fântâna arteziană magnifică și celebră, la moscheea ireal de frumoasă, cu albul ei strălucind în soare Sheich Zayed… Exista un sentiment că totul e al nostru și că putem face tot ce vrem, așa cum l-am avut eu privindu-mi grădina înainte de furtună. Nici nu ne gândeam să mulțumim lui Dumnezeu sau să ne gândim că lumea noastră s-ar putea clătina. Voiam totul, aveam totul, prindeam cu mâinile cât mai mult. Era în noi o foame de a avea și de a ne plimba de nestăvilit. Și să nu uit! Ne plângeam… Nu eu. Oamenii în general. Banii nu ajungeau, salariu nu era destul, mașina nu era bună, hainele le aruncam după două îmbrăcări că se schimba moda… Risipeam ca să ne simțim bogați, dar ne plângeam de sărăcie. Aruncam mâncare de parcă nu exista și un mâine în care mai trebuie să mâncăm.
Și a venit anul 2020 și totul s-a zgâlțâit din temelii. Nu ne-am mai plimbat. Nu am mai fost atât de siguri pe noi. Nu mai voiam totul și nici nu mai aruncam atât de ușor, ceea ce, am devenit conștienți că, e un dar de la Dumnezeu. Cineva a vrut să ne spună: Nimic nu e al vostru! Totul v-a fost dat în dar și voi ați călcat darul în picioare!
De la începutul anului lumea, pământul, viața, omul e ca grădina mea în furtună. Nu știm cum vom ieși din furtună. Învățăm nesiguranța, frica, dar și prețuirea și mulțumirea. Știm că avem doar clipa. Mai știm că putem pierde totul într-o clipă. Mai știm că nu am mulțumit și nu am fost mulțumiți când trebuia să o facem. Mai știm că eram atât de fericiți, când ne plângeam că suntem nefericiți… Aveam atât de mult, când ne plângeam că nu avem destul...
Distanțarea socială impusă ca să ne salveze viețile ne omoară inimile – distanță față de biserică, distanță față de oameni, teamă de atingeri – și atunci la ce e bună viața trăită cu o inimă moartă!?
Nu știu când o să mă vindec sau o să ne vindecăm cu toții de sentimentul golului și durerii de inimă din noi, pe care l-am trăit făcând pași spre un om, pentru a-l îmbrățișa sau a-i strânge mâna și oprirea bruscă, ca atunci când te trezești dintr-un coșmar, și exclamarea: Nu e voie! Nu avem voie!
Nu mi-a fost frică nicio clipă. Nu m-am panicat. Nu m-am temut că vine moartea, căci trăiesc conștientă că viața e un drum cert spre moarte. Am sădit încredere și am liniștit oameni bătrâni, speriați și panicați și am așteptat ca totul să treacă. Știam că moare o lume și se naște alta. Speram că mai bună…
Când credeam că nimic nu poate fi mai rău decât virusul a venit alt val. SUA, modelul de democrație, libertate și dezvoltare s-a zguduit din temelii și a fost îngropată, așa cum o știam, odată cu George Floyd și nu știu cum va fi lumea mai departe. Nu știu ce societate se va construi într-o lume ce își face erou și idol dintr-un om ce a amenințat cu arma o femeie gravidă, a fost traficant de droguri și pușcăriaș. Se interzic filme, opere muzicale. Se decapitează statuia lui Cristofor Columb sau se profanează cea a lui Churchill la Londra și totul în numele libertății și al democrației.
Presa democraților ce îl urăsc visceral pe Donald Trump și vor să îl alunge de la Casa Albă face din victima certă a polițistului un înger și nu pomenesc nimic de cazierul lui destul de lung și nu le pasă că dau foc țării și că distrug tot și eu înțeleg încă o dată, dacă mai era nevoie, ce armă de temut este presa. Dacă victima era un om cu pielea albă și polițistul negru presa ar fi scris: un polițist a omorât un om. Acel om era un infractor cu un cazier bogat (și s-ar fi înșiruit toate faptele din cazier). S-a deschis o anchetă pentru a se cerceta vinovăția polițistului... Nici măcar nu s-ar fi pomenit culoarea pielii protagoniștilor.
Privind ce se întâmplă în SUA am sentimentul că privesc la televizor un documentar despre o balenă moartă eșuată pe mal al cărui abdomen crapă și aruncă în aer tot conținutul în putrefacție. Nu mai era animalul misterios ce înota grațios, scotea sunete diafane în valuri și nici nu mai arunca apa ca pe o muzică spre cer… Nu…
...Vinovat că ești alb, vinovat pentru un film, vinovat pentru istorie, vinovat pentru muzică, vinovat pentru păcatele străbunilor, vinovat fără nicio vină, dar îngenuncheat să săruți piciorul celui ce are altă culoare decât tine… Doar nevinovat și înger: George Floyd… Faceți-i statuie! Luați-l ca model, dacă vreți o lume nebună, dar întrebați-o și pe femeia gravidă pe care a amenințat-o cu arma, dacă e de acord cu asta. Lui trebuia să i se facă dreptate că a fost omorât de un polițist. Atât. Nu idol! Nu statuie! Nu sicriu de aur! Nu îngenuncheri și piedestal! Doar dreptate pentru felul în care a fost ucis.
Nu știu cum vom ieși din acest an 2020 – anul pe care nu l-am trăit, ci ne-am târât prin el ca niște molii bolnave și speriate, anul furtunii sufletelor noastre, anul războiului secolului nostru, anul în care omenirea a murit ca să renască – dar lumea și viața nu vor mai fi la fel. Când totul se va termina nu vom fi mai bătrâni cu un an, ci mai bătrâni cu o viață învățată altfel sau întineriți și puri... Noi vom alege cum, dar înainte de a alege sufletul nostru trebuie să răspundă la niște întrebări...
Ce am făcut cu pământul!? Ce am făcut cu viața!? Unde este Omul din noi!?…
|
Luminita Aldea 6/26/2020 |
Contact: |
|
|
