Lumea viselor deșarte
Oare lumea asta poate,
Fi măcar cu-un dram mai bună?
O fi treaz cel ce socoate,
Că nu-i viața doar minciună?
Că din câtă fericire,
Dată ni-i la fiecare,
Să cedăm e cu mărire,
Un crâmpei la cel ce n-are?
Că averi ce-am strâns pe lume,
Vamă le lăsăm, sărmană,
Când speranța n-are nume,
Și e moartea suverană?
Scris-am eu în astă carte,
Dar în mine cine scrise?
Cine dă trei oale sparte,
Pe un pumn de biete vise?
Doar tu
Eu te-am iubit dintotdeauna,
Când nici nu bănuiam că ești,
Cum soarele-am iubit și luna,
Și zâna bună din povești
Când te-am văzut întâia dată,
Știam de mult că te iubesc,
Și că îmi ești predestinată,
Din cât e neamul omenesc
Acum îmi ești la fel de dragă,
Și nu știu cum să îmi explic,
Că înțelege-o lume-ntreagă,
Doar tu nu înțelegi nimic
P.S.
Chiar dacă pare naivă și ciudată,
Această poezie îți este dedicată
Visul din vis
M-am furișat
În sufletul tău, odată,
Când ai uitat ochii deschiși
Am pășit temător,
Cu mare grijă,
Să nu-ți scutur
Rimelul de pe gene
Apoi am coborât,
Sau am urcat, nu știu,
Căci era pre multă lumină
Și eu pluteam,
Și era cald și bine
Oriunde priveam
Erau oglinzi infinite,
În care mă reflectam,eu,
Deși erai tu
Și nu știu
Dacă eram treaz
Sau, mai degrabă, visam,
Așa că m-am așezat
Pe prispa casei tale
Care era aidoma
Cu pispa casei mele,
Și am adormit în vis,
Și am visat în vis,
Iar tu erai peste tot,
Învăluind cu tine
Sufletul tău,
În care eu am intrat,
Doar așa, pentru că ai uitat
Odată
Ochii deschiși
Eu știu
Eu știu că porți în trup o rană,
Și-ntrebi, cuprinsă de mânie,
Îngenunchind lângă o strană:
De ce, o Doamne, tocmai mie...
Și nu cutez s-asvârl obrocul,
În valurile-nvolburate,
De teamă să nu zgândăr locul,
Durerea unde se mai zbate...
Căci s-ar putea ca fericirea,
În loc de binecuvântare,
Să-ți răscolească amintirea,
Ce te-ntristează cel mai tare
Doar glasul inimii îți spune,
Ce nesfârșită mi-e dorința,
Să fim părtași la zile bune,
Dar
îți respectă suferința
N-aș fi crezut
Când ai plecat
N-ai spus la revedere
Și ai lăsat
În urmă-ți doar tăcere,
Și-un gust amar,
Tivit cu neputință;
Odăi îmi par
Căzute-n suferință
Dar e târziu
Și tu departe ești,
Zadarnic știu
Acum, cât îmi lipsești,
În van, acum,
Din greu te prețuiesc
Când totu-i scrum
Zadarnic te doresc,
De mi de ori
Mai mult ca înainte
Îmi dă fiori
Cea de pe urmă minte,
Și-aș vrea să știu,
De-a ta înstrăinare,
De ce-i pustiu
În jur, atât de mare?
N-aș fi crezut
Preț maxim să plătesc,
Când te-am pirdut,
Mai mult să te iubesc
În dragoste
În dragoste e bine,
Să nu pleci, să fi tare...
S-asculți întotdeauna,
A inimii chemare;
Să nu lași niciodată,
O inimă să plângă
Chiar dacă te-ntristează,
Iubirea cea nătângă,
Să lupți cu cerbicie,
Să-nvingă-a ta iubire ,
Din suflet să îți curgă,
Potop de fericire
Poveste de pe scară
Scara blocului ne leagă,
Și tot scara ne desparte,
Scara mi te face dragă,
Dar te suie-n cer, departe
Și e visul fără cheie,
Nu-s tavane transparente,
Să-ți văd talpa prin planșee,
Și-alte taine subsecvente
Vrerea forțelor divine,
Te așează printre stele,
Stai călare peste mine,
Nu ca-n visurile mele
În palma ta, căuș
Să te așezi, iubirea mea,
În delicată palma ta
Eu voi veni în tainic zbor,
Să-ți fiu iubit, întâmplător,
Și setea-mi fără de măsură,
Un strop după o picătură,
S-o stâmpăr din fântâna ta,
Întâmplător, iubirea mea
Și foamea să îmi potolesc,
Din palma-ți să te ciugulesc,
Să-mi fi licoare-ndestulată,
Întâmplător, pe viața toată,
Apoi în palma ta căuș,
Să ne găsim tihnit culcuș,
Să ne iubim în palma ta,
Întâmplător, iubirea mea
Îți amintești
Îți amintești arțarul pe sub care,
Ne-am întâlnit, râzând, întâia dată?
Tu culegeai de prin scaieți arțare,
Eu iscodeam făptura-ți minunată
Și în acel aranjament bizar,
Cum te priveam încremenit, din spate,
Mi-se părea că plouă din arțar,
Cu sute de steluțe colorate
Că un vârtej necruțător mă poartă,
Pe-ale iubiri pașnice hotare,
Că-mi e predestinată dulce soartă,
Ce mă cufundă-n candidă visare
Dar m-a trezit realitatea tristă,
Ce, fără milă, m-a gonit din rai:
Așa precum arțare nu există,
Pe sub arțar
nici tu nu existai
De ce mint femeile?
Știe cineva sub soare,
Pentru ce considerente,
Mint, cu chipuri inocente,
Eve pline de candoare?
Prin ferestre-ntredeschise,
O privire furișată,
Deslușește, fascinată,
Labirintice culise,
Ale unei vaste scene,
Ce învederează, tandre,
Vodeviluri cu Casandre,
Senzuale și obscene,
Pitulate cu candoare,
Prin măscări nevinovate,
Aprig tăinuind păcate,
Și porunci ispititoare,
Ce inundă totu-n ceață,
Adormind simțirea trează,
Încît nici nu mai contează,
Dacă mint sau se răsfață...
Ignoranță
De la părinți am învățat,
Ce e un zâmbet, ce-i o floare,
Dar de la nimeni n-am aflat,
Ce e a dragostei candoare?
Știu ce e soare, ce e lună,
De la albastrul cer senin,
Dar nimeni n-a știut să-mi spună,
Ce e al dragostei suspin?
Știu din romanțele străbune,
Ce arșiță se-ascunde-n dor,
Dar nimeni n-a putut a-mi spune,
Ce e al dragostei fior?
De prin păduri am auzit,
Ce-i trilul de privighetoare,
Dar nimeni nu m-a lămurit,
De ce iubirea mai și doare?
|
