Dragul meu prieten, mai toți oamenii au fost în America!
Dacă aș fi Dumnezeu, atunci aș plânge din cauza oamenilor pe care i-am creat după chipul și asemănarea mea. Așa cum aș plânge din cauza răutății lor și a josniciei și a cruzimii și a prostiei lor, și din cauza săracei lor bunătăți, a disperării neajutorate, și din cauza tristeții lor...Râuri, râuri aș plânge pentru ca să se poate îneca în valurile uriașe ale lacrimilor mele toți sărmanii mei oameni, și în sfârșit să fie liniște.
Nu demult am citit pe nerăsuflate o carte celebră despre America secolului trecut, care mi-a confirmat că teroarea acestor zile de foc este o escaladare a tensiunilor rasiale ce au mocnit tăcut timp de decenii în societatea americană. Rugându-mă pentru liniștea planetei, aș vrea să las în urma mea umbrele violențelor actuale din America și să poposesc tot peste ocean într-un trecut nu prea îndepărtat prin ochii unei tinere moderne care povestește cu umor și temperament despre țară și oameni.
Nu vreau să afirm că sunt exagerat de romantică, dar când cineva îmi ține o prelegere despre arhitectura americană în timpul unei plimbări sub clar de lună, atunci nu mai am decât o dorință, să fiu un animal mic, singuratic într-o pădure. Jan este arhitect sau își închipuie că este. Eu nu cred. Asemenea căsuțe hidoase și desigur pătrate, aș putea mâzgăli și eu pe o bucată de hârtie într-o după-amiază. Uneori îmi închipui că sunt îndrăgostită de Jan. El însuși este ferm convins de asta, aș putea spune insuportabil de sigur. Si...da, Jan a fost în America. Două săptămâni, după care s-a întors acasă complet americanizat, și ca un mare inițiat în materie de America, ar fi putut să scrie o lucrare de doctorat despre societatea americană, arhitectura americană, stilul de afaceri american, mâncarea americană și femeile americane. Mai ales femeile americane….Este incredibil cât a asimilat pe unde a umblat și, dacă ai o natură receptivă, te poți considera bine înzestrat. Auzind cu câtă pasiune vorbește, aveam sentimentul că minunata și fascinanta Americă era pentru el atât de frumoasă pentru că lipseam eu de acolo. Astfel am decis să schimb o mică sumă de bani în valută forte, gândindu-mă că dacă nu mă voi încăpățâna să mănânc chiar în fiecare zi, banii mi-ar putea ajunge o săptămână. Mătușa mea care voia să mă însoțească, a apucat mănunchiul de dolari între degetele umezite, a pus bacnotă peste bacnotă, și privindu-l hotărâtă în ochi pe George Washington, a spus: “Ce bine să ai un frate la Chicago.”
Visul american prinsese contur. Într-o seară liniștită de aprilie mă plimbam împreună cu Jan pe malul nordic al râului Malar, uitându-mă cum se reflectă în apă luminile felinarelor. Am mers mai departe spre clădirea Primăriei. Deodată am exclamat: “Ce frumoasă arhitectură!” Jan m-a aprobat, apoi a tăcut un moment și în sfârșit a spus: “Ce păcat că nu ai văzut Empire State Building.” Atunci am spus mai mult în șoaptă: “Fii liniștit, dragă Jan. Voi vedea Empire State Building. Chiar joi. Pentru că zbor la New York.”
Iată-ne deasupra Atlanticului! Aparatul de zbor în care ne aflam, părăsise coasta norvegiană. Priveam în jos. Bărcuțe de jucărie își croiau drum pe întinderea calmă. M-am gândit la Christophor Columb și deodată am simțit o căldură cuprinzându-mi inima. Cum de a avut curajul...atâtea mile și sute de mile de apă până în necunoscut, fără să știe ce se afla în spatele lui! Trebuie să recunoaștem că bărbații au în sânge sălbăticia și spiritul de aventură. Într-adevăr...omenirea era norocoasă că nu eram eu Columb, căci m-aș fi întors după o zi. Cu rău de mare și plină de căință aș fi pășit în fața Isabellei de Spania și i-aș fi spus că nu există America sau în orice caz, că ar fi mai bine să așteptăm cu descoperirea până în secolul al nouăsprezecelea când circuitul maritim și-ar fi dat drumul ca lumea, sau chiar mai bine până în secolul douăzeci, când s-ar fi putut zbura într-acolo. O, da bărbații sunt aventuroși și sălbatici, de-a dreptul minunați! De ce nu descoperim și noi femeile, noi continente? Este de-a dreptul jalnic, să fii doar o femeie. Mătușa mă consolă: “Să nu uiți că femeile le dau bărbaților imboldul spre faptele lor mărețe.” Treptat s-a lăsat noaptea, înconjurându-ne afară neagră și înfricoșătoare. Goneam printr-un spațiu întunecat, nesfârșit, aveam sentimentul că suntem singuri în univers, mătușa și eu, și toți ceilalți, închiși într-o cutiuță fragilă. Am adormit…
De la fereastra camerei mele de hotel, priveam câteva ore mai târziu deasupra incredibilului New York, în timp ce mătușa despacheta cu zel. Tremuram de emoție, nu numai pentru că eram în New York, ci pentru că în spatele tuturor acestor îngrămădiri de piatră, se afla întinderea copleșitoare a Americii. Era țara pe care eroii indieni ai copilăriei mele, au înroșit-o cu sângele lor. Acolo era preria nesfârșită unde odinioară umblau din loc în loc cirezile de bivoli, acolo erau muntii stâncoși și Mississippi! Mai era oare Huck Finn alunecând cu pluta sa de-a lungul râului în nopțile senine și-nstelate? Am tras adânc aer în piept.
Si undeva în depărtare se afla și țara care odinioară l-a primit cu brațele deschise pe emigrantul suedez cu părul blond și ochi albaștri, care venind plin de speranță cu sacul în dungi pe umăr, voia să înceapă de îndată să taie aur cu briceagul. O, mamă scumpă America, ce severă ai fost cu el la început, dar cu toate acestea…
“Ce este cu tine?”, întrebă mătușa. Am privit-o fix, cu mânie, pentru că detest să fiu întreruptă, când tocmai încep să strâng la piept America. La New York începuse primăvara. Se simțea efectiv, chiar dacă trebuia să mergi până în Centralpark ca să găsești un fir de iarbă verde. Dar soarele umplea străzile și, dacă îți dădeai capul pe spate, astfel încât aerul răcoros să-ți umple nările până la refuz, puteai să vezi sus deasupra zgârie-norilor din Manhattan, o bucată de cer perfect albastră. Se poate spune că există o metropolă în toată lumea, și aceasta este New York. Pur și simplu îți taie respirația, ceea ce nu are neapărat de-a face cu zgârie-norii. Nu, sunt oamenii, toți cei șapte, opt, nouă milioane care roiesc, se îngrămădesc în jurul tău și te înconjoară din toate părțile. Surprinzător, deși în New York nimic nu trezește uimire. Dar oamenii în New York sunt fascinanți pentru că sunt atât de diferiți. Îmi făcea o imensă plăcere să colind pe străzi privind cu atenție fețele oamenilor și încercând să-mi dau seama din ce categorie și mediu social făcea parte o anumită femeie, și pentru numele lui Dumnezeu, cum de a putut să iasă cu o asemenea pălărie. Si cum să nu vorbești de pălării îndrăznețe. Femei îndrăznețe, aș spune mai degrabă. Fețele lor erau ofilite, dar pălăriile luxoase și pompoase. Stăteau la lunch și pălăvrăgeau. Iar vitrinele...ce mai vitrine! Bijuterii, blănuri, haine super-drăguțe, parfumuri, tot ce voiai. Nu puteai face pe stoicul, era imposibil. Nu am putut să nu intru într-un vestit magazin de bijuterii ca să întreb de un inel cu o piatră mare de smarald. Mi-au plăcut mereu smaraldele. De departe. Am întins pătimaș arătătorul spre inel și am întrebat: “Cât costă?” “39000 de dolari” spuse domnul elegant din spatele tejghelei. “I see”, am spus eu asigurându-l că mă voi mai gândi. Apoi am mers mai departe de la o vitrină la alta. La colțul străzii ce ducea spre hotel, se afla un Drugstore. Am intrat, am băut cafea și am pălăvrăgit cu Mike care stătea în spate și prăjea ouă, șuncă și clătite. Mirosul era îmbietor. Mă gândeam adesea că am putea critica americanii și am putea spune despre ei tot ce am dori, dar inspirația lor extraodinară de a inventa un Drugstore taie cu siguranță elanul criticilor. Dacă aș fi american și aș veni în Europa, cred că cel mai mult mi s-ar face dor de un Drugstore.
Barul unde mă duceam zilnic era un locșor extraordinar de plăcut iar Mike mă întâmpina imediat ca un prieten din copilărie. Adoram să stau pe scaunul înalt din fața tejghelei și să privesc newyorkezii revigorați dis-de-dimineață, care intrau și ieșeau, luându-și o ceașcă de cafea, puțină șuncă și ou - și cu ce rapiditate! Îmi plăcea mai ales când la plecare, Mike îmi striga: “Aveți grijă!”, ceea ce în Europa nu prea am auzind spunându-se într-un magazin. Multă vreme am crezut că purcelușii nou-născuți sunt cele mai dulci creaturi din lume, dar m-am înșelat. Copiii de negri sunt mult mai drăguți. Mici și negri ca tăciunele. Dintre aceștia, am văzut odată cinci exemplare, erau irezistibili cum stăteau așa tăcuți, unul lângă altul pe o treaptă, lingându-și savuros degetul mare. Cu greu m-am desprins și am mers mai departe.
Cine vrea să vadă americanul de rând, nu trebuie decât să se așeze în sala de așteptare a unei mari stații de autobuz. Nenumărate ghișee de bilete sunt asalatate de un șuvoi de oameni de diferite culori și vârste, muncitori transpirați în salopetă albastră, cu mânecile suflecate, gospodine pedante cu plasa de cumpărături în mână, tinere mămici cochete cu copii gălăgioși după ele, albi și negri amestecați, călători de cursă lungă, dar și unii care coborau la prima stație. Dacă nu ai bani de cinema, te poți așeza pe una din băncile confortabile din sala de așteptare și poți vedea gratis cele mai interesante drame ale vieții cotidiene. În față un adevărat furnicar de autobuze care veneau și plecau într-un șir nesfârșit. I-am spus bunului meu prieten Bob, un Newyorkez foarte amabil, că aș dori să călătoresc cu un astfel de “Greyhoundbus”. Așa că am căzut de comun acord să facem o excursie în micul și încântătorul oraș Williamsburg, care se situează la o distanță potrivită de Washington. Sala de așteptare era o forfotă fierbinte, un clocot de oameni, iar eu priveam în jur cu evlavie pentru a cuprinde cât de mult posibil, însă Bob mă împinse ușor prin mulțimea de oameni la rândul potrivit. În ultimul moment, prietenul meu își aminti că trebuia să-și cumpere țigări, el mi-a făcut semn să urc și să ocup două locuri bune. Lumea urca prin față, pe ușa de lângă scaunul șoferului. Am aruncat o privire peste autobuz și am descoperit două locuri potrivite în spate de tot, unde m-am așezat, așteptându-l liniștită pe Bob. Însă oamenii mă priveau atât de comic. Cu siguranță furoul meu se vedea puțin pe sub rochie dar așa era modelul, deci nu acesta putea să fie motivul. Oare se vedea că eram din străinătate sau aveam o pată de funingine pe nas? În acel moment a urcat șoferul, un bărbat masiv, impunător, în pantaloni kaki, cu o curea de piele în jurul mijlocului. M-a văzut imediat și a spus cu o voce care a răsunat în tot autobuzul: “You, young lady, veniți în față și așezați-vă aici.” Deodată sângele meu de Wiking a început să se revolte. Am intenționat să nu mă las comandată ca un copil.
“De ce?”, am întrebat eu cât am putut de impertinent. “Acest autobuz merge în statul Virginia”, spuse șoferul, ca și cum aceasta ar fi fost o explicație!
“Mă bucur să aud”, am zis eu.” Ar fi fost o surpriză penibilă pentru mine, dacă ar fi mers în Canada sau Mexic.”
Atunci a apărut Bob. Părea puțin jenat, apoi mi-a făcut semn să vin, arătând spre două locuri libere chiar în față. Cu potrivnicie m-am îndreptat într-acolo.
“Ce au locurile pe care le-am ales?” l-am întrebat.
“Îți explic imediat”, zise Bob. “Stii că Washington este traversat de râul Potomac?”
Am dat din cap. “O, da, și cât de bine știu! Am învățat la geografie, îmi amintesc destul de bine, la fel cum îmi amintesc de orașele din Chile sau câți locuitori are Nicaragua. Un singur amănunt îmi scapă. Ce are de-a face Potomacul cu locurile noastre?”
“O mulțime”, spuse Bob. Tocmai atunci a urcat un negru mic, cu părul alb, trăgând o grămadă de bagaje după el. Arăta foarte obosit. Cu un suspin de ușurare se lăsă jos pe scaunul din fața noastră. Șoferul poruncitor stătea încă în față, verificând biletele de călătorie. Întorcându-se spre negru, îi făcu un singur semn cu mâna. Fără nici un cuvânt și cu o expresie de jenă greu de descris, bătrânul se ridică șchiopătând spre locul pe care tocmai îl părăsisem. Atunci am înțeles. Am înțeles cum stau lucrurile și inima a început să-mi bată cu putere, de parcă mi-ar fi sărit din piept. Doar negrii stăteau pe locurile din spate și doar albi în jumătatea din față a autobuzului. În America văzusem până atunci albi și negri amestecându-se în mod firesc. Nu vreau să afirm că trăiau și conviețuiau tocmai ca frații dar în orice caz, în tramvaie și autobuze nu se făcea nici o deosebire. Asta pentru că nu am avut ocazia să trec Potomacul, mă lămuri Bob. Acest lucru urma să se întâmple în câteva clipe. Atunci mă voi afla în Virginia, cel mai nordic dintre statele sudice. Astfel voi trece granița spre tărâmul în care negrii încetau să fie oameni.
Aceasta a fost prima (dar nu și ultima) dată când vedeam transpuse în practică prejudecățile rasiale. Si când autobuzul porni, am simțit fiori reci în tot trupul și cum îmi îngheață șira spinării din cauza unei stări fizice atât de neplăcute. Nu m-am putut bucura de călătorie cum aș fi vrut. Stăteam nemișcată cu fruntea încrețită și atât de adâncită în gânduri, încât pe Bob îl cuprinse plictiseala. El zise că dacă mi-am pus în cap să rezolv problema negrilor din America, nu ar fi necesar s-o fac tocmai aici în autobuz. I-am dat dreptate, asigurându-l că vreau să-mi rezerv o după-amiază târzie în acest scop. Apoi am încercat să mă concentrez asupra altor lucruri, asupra lui Bob, asupra Virginiei, atât de frumoase și minunat de verzi de la ferestre. Dar nu era tocmai ușor. La fiecare nouă stație urcau în autobuz alți călători. În cele din urmă partea albilor era complet ocupată, în timp ce la negri mai erau câteva locuri libere. Si ce s-a întâmplat atunci? Da, iată că urcă un alb cu burtă și o față de un roșu aprins, cu doi ochi mici, înguști. Era supărat, transpirat și urât. În acea clipă m-am îndoit într-o măsură foarte mare de superioritatea rasei albe. Dar nu mai era nici un loc pe care acest gentleman alb se putea așeza. Nu în jumătatea albilor. Omul a ezitat o clipă și a privit cu repulsie vădită spre negrii. Apoi, cu o figură de parcă ar fi trebuit să intre într-un focar de infecție, se așeză pe un loc liber, lângă un tânăr de culoare cu aspect plăcut și bine îmbrăcat. Așadar un alb avea voie să se așeze la negri, dacă îi convenea și nu găsea loc în altă parte, un negru însă nu avea voie sub nici o formă să se așeze în partea albilor, chiar dacă ar fi căzut jos din picioare de oboseală. Dumnezeule, am spus cu inima grea, ce l-aș mai lovi în fluierul picioarelor pe un asemenea mitocan alb, dacă s-ar așeza lângă mine și eu aș fi de culoare. Căci trebuie să existe o ordine și o dreptate și a nedreptăților. Știi cum se spune: “Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.” Dar nu, presupun că aș renunța la violență dacă aș fi un negru din Statele de sud. Aș sta mai degrabă ca acest tânăr de culoare lângă albul burtos, cu o față de nepătruns pentru a nu trăda câtuși de puțin ceea ce gândesc. Altfel, Dumnezeu cu mila! Treptat autobuzul s-a umplut atât de mult încât tot culoarul din mijloc era ocupat de oameni ce stăteau în picioare. Atunci s-a întâmplat lucrul care a detensionat și înseninat atmosfera. De fiecare dată, când unul din jumătatea destinată negrilor, se ridica de tot din spate pentru că voia să coboare la următoarea stație, toți albii care stăteau în mijlocul culoarului, trebuiau mai întâi să coboare, pentru ca respectivul să ajungă la ieșire. Haha! Presupun că cei de culoare resimțeau la fiecare astfel de caz, un triumf sălbatic. Deoarece era singura dată când un alb trebuia să facă loc unui negru. După două ore, autobuzul a făcut o scurtă oprire într-un orășel. Călătorii și-au dezmorțit trupurile, și-au întins picioarele și au mâncat un sandwich în sala de așteptare. Aici unui alt sărman de culoare, în vârstă, cu părul cărunt, i s-a făcut rău. Deasupra intrării la toalete erau indicatoare: “White women” - “White men” - “Colored women” - “Colored men”. (Nici o mirare că Statele din Sud sunt și rămân sărace dacă pretutindeni trebuie să pună indicatoare duble!) Omului îi era limpede că este de culoare, dar mai mult de atât nu cuprinsese cu privirea, așadar el se năpusti spre toaleta pentru “colored women”. Atâtea râsete, țipete asurzitoare și amuzament a produs incidentul că fără să stau prea mult pe gânduri i-am spus lui Bob: “Rasa neagră râde cu toată inima, acolo unde rasa albă ar reacționa cu cea mai ascuțită indignare.”
În sfârșit am ajuns la Williamsburg, mândria statului Virginia. Mână în mână am mers cu Bob de-a lungul renumitei străzi Duke-of-Gloucester unde Fundația Rockefeller a reconstruit casele până la ultimul detaliu, așa cum erau ele în zilele din vremea colonială, când Williamsburg constituia un centru important. Acum orașul este o idilă și un loc de pelerinaj pentru mii de turiști, care vor să simtă farmecul trecutului, un simțământ și o stare de spirit cam neobișnuită în America. Da și cum am simțit de tare această vrajă a trecutului privind căsuțele joase, albe și micile grădini încântătoare, însă, oh, oh, oh cu câtă voluptate am savurat puțin mai târziu vraja prezentului la o tavernă în fața unei farfurii pline de șuncă de Virginia, prăjită, cu Bob alături de mine. Într-o bună zi m-a năpădit dorul de casă. Orașul meu iubit din nopțile de primăvară, mic și neînsemnat pe harta lumii, dar atât de prezent în inima mea....Țeseam atâtea vise în jurul lui, că nu voiam nici să vorbesc cu voce tare de teamă să nu le destram. Da, era timpul să mă întorc acasă și poate înapoi la Jan. El urma să mă ia de la aeroport:
“Breathes there a man with soul so dead,
who never to himself hath said:
This is my own, my native land? whose heart hath ne’er within burn’d,
as home his footsteps he hath turn’d,
from wandering on a foreign strand?”
|
Daniela Carmen Popa 6/17/2020 |
Contact: |
|
|
