Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente Despre noi / Contacte Evenimente Culturale   Romïżœnii de pretutindeni Puncte de vedere Pagina crestină Note de carieră Condeie din diasporă Poezia Aniversari si Personalitati Interviuri Lumea nouă Eternal Pearls - Perle Eterne Istoria noastră Traditii Limba noastră Lumea în care trăim Pagini despre stiintă si tehnică Gânduri pentru România Canada Press Stiri primite din tara Scrisorile cititorilor Articole Arhivïżœ 2024 Articole Arhivïżœ 2023 Articole Arhivïżœ 2022 Articole Arhivïżœ 2021 Articole Arhivïżœ 2020 Articole Arhivïżœ 2019 Articole Arhivïżœ 2018 Articole Arhivïżœ 2017 Articole Arhivïżœ 2016 Articole Arhivïżœ 2015 Articole Arhivïżœ 2014 Articole Arhivïżœ 2013 Articole Arhivïżœ 2012 Articole Arhivïżœ 2011 Articole Arhivïżœ 2010 Articole Arhivïżœ 2009 Articole Arhivïżœ 2008 Articole Arhivïżœ 2007 Articole Arhivïżœ 2006 Articole Arhivïżœ 2005 Articole Arhivïżœ 2004 Articole Arhivïżœ 2003 Articole Arhivïżœ 2002	Luceafărul si Glossa de Mihai Eminescu Luceafărul A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată. Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinți Și luna între stele. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce. Îl vede azi, îl vede mâini, Astfel dorința-i gata; El iar, privind de săptămâni, Îi cade dragă fata. Cum ea pe coate-și răzima Visând ale ei tâmple, De dorul lui și inima Și sufletu-i se împle. Și cât de viu s-aprinde el În orișicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară. Și pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Țesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie. Și când în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mâinile pe piept, I-nchide geana dulce; Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închiși Pe fața ei întoarsă. Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: - O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină! Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând Și viața-mi luminează! El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare; Și apa unde-au fost căzut În cercuri se rotește, Și din adânc necunoscut Un mândru tânăr crește. Ușor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Și ține-n mână un toiag Încununat cu trestii. Părea un tânăr voievod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra feței străvezii E albă ca de ceară - Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară. - Din sfera mea venii cu greu Ca să-ți urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Și mumă-mea e marea. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Și m-am născut din ape. O, vin’! odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Și toată lumea-n ocean De tine o s-asculte. - O, ești frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; Străin la vorbă și la port, Lucești fără de viață, Căci eu sunt vie, tu ești mort, Și ochiul tău mă-ngheață. * Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-și aducă Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă: - Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând Și viața-mi luminează! Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere; În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Și din a chaosului văi Un mândru chip se-ncheagă; Pe negre vițele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. Din negru giulgi se desfășor Marmoreele brață, El vine trist și gânditor Și palid e la față; Dar ochii mari și minunați Lucesc adânc himeric, Ca două patimi fără saț Și pline de-ntuneric. - Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ș-acuma, Și soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma; O, vin’, odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. O, vin’, în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele. - O, ești frumos cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată! Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. - Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nțelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Și tu ești muritoare? - Nu caut vorbe pe ales, Nici știu cum aș începe – Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot pricepe; Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine. - Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, Dar voi să știi asemenea Cât te iubesc de tare; Da, mă voi naște din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege. Și se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. * În vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce umple cupele cu vin Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori și de pripas, Dar îndrăzneț cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furișează pânditor Privind la Cătălina. Dar ce frumoasă se făcu Și mândră, arz-o focul; Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-ți încerci norocul. Și-n treacăt o cuprinse lin Într-un ungher degrabă. - Da’ ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t’ de-ți vezi de treabă. - Ce voi? Aș vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeauna, Să râzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. - Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe - O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. - Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binișorul. Cum vânătoru-ntinde-n crâng La păsărele lațul, Când ți-oi întinde brațul stâng Să mă cuprinzi cu brațul; Și ochii tăi nemișcători Sub ochii mei rămâie... De te înalț de subsuori Te-nalță din călcâie; Când fața mea se pleacă-n jos, În sus rămâi cu fața, Să ne privim nesățios Și dulce toată viața; Și ca să-ți fie pe deplin Iubirea cunoscută, Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăși mă sărută. Ea-l asculta pe copilaș Uimită și distrasă, Și rușinos și drăgălaș, Mai nu vrea, mai se lasă, Și-i zice-ncet: - Încă de mic Te cunoșteam pe tine, Și guraliv și de nimic, Te-ai potrivi cu mine... Dar un luceafăr, răsărit Din liniștea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătății mării; Și tainic genele le plec, Căci mi le umple plânsul Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul; Lucește c-un amor nespus, Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... În veci îl voi iubi și-n veci Va rămânea departe... De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca niște stepe, Dar nopțile-s de-un farmec sfânt Ce nu-l mai pot pricepe. - Tu ești copilă, asta e... Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume, Căci amândoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. * Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele – Părea un fulger ne-ntrerupt Rătăcitor prin ele. Și din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Cum izvorau lumine; Cum izvorând îl înconjor Ca niște mări, de-a-notul... El zboară, gând purtat de dor, Pân’ piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaște, Și vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naște. Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. - De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Și lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice preț Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor ești de vieți Și dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Și focul din privire, Și pentru toate dă-mi în schimb O oară de iubire... Din chaos, Doamne,-am apărut Și m-aș întoarce-n chaos... Și din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos. - Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume; Tu vrei un om să te socoți Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toți, S-ar naște iarăși oameni. Ei doar au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte. Din sânul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăși soare; Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paște, Căci toți se nasc spre a muri Și mor spre a se naște. Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune... Tu ești din forma cea dintâi, Ești vecinică minune. Și pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Și vezi ce te așteaptă. * În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Și, ca și-n ziua cea de ieri, Lumina și-o revarsă. Căci este sara-n asfințit Și noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniștit Și tremurând din apă Și umple cu-ale ei scântei Cărările din crânguri... Sub șirul lung de mândri tei Ședeau doi tineri singuri: - O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Și negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă liniște de veci Pe noaptea mea de patimi. Și de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci ești iubirea mea dentâi Și visul meu din urmă. Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor față: Abia un braț pe gât i-a pus Și ea l-a prins în brațe... Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede: - Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru și în gând, Norocu-mi luminează! El tremură ca alte dăți În codri și pe dealuri, Călăuzind singurătăți De mișcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul: - Ce-ți pasă ție, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. aprilie 1883 Hypérion L’histoire dit qu’il était une fois Une beauté sans pareil De noble souche, une fille de roi, Véritable merveille. Joyau unique de ses parents, D’une beauté sans égale Comme la Vierge parmi les saints, La lune face aux étoiles. De l’ombre épaisse de larges voûtes, Chaque soir elle s’approchait De la fenêtre où là-haut Hypérion attendait. Elle regardait comme sur la mer Éclatant il se levait Quand les navires noirs flottaient Sur les mouvants sentiers. De jour en jour elle le guettait, Le désir en éveil, Et à son tour il l’observait, Lui rendant la pareille. À la fenêtre tous les soirs Elle rêvait éblouie; Le cœur rempli d’un doux espoir, D’une soif inassouvie. De plus en plus dans son ciel Il allumait ses feux, Lorsque le soir se montrait-elle De l’ombre du château. Et sur ses traces pas à pas Il la suit en tissant Sur son corps, de ses froids éclats Un étrange voile brûlant. Et quand la belle enfant s’étend Dans son lit de dentelles, Il lui ferme les yeux doucement Et lui caresse les mains. Et du miroir, une clairière Tisse sur son corps du feu, Sur son visage, sur ses paupières, Sur ses grands, fermés, yeux. Elle l’observait en souriant, Il tremblait dans la glace, Car dans son rêve, il voulait tant Y laisser signe et trace. En sommeil parlant avec lui Elle soupirait du chagrin : - Ô, prince charmant de mes nuits, Pourquoi ne viens-tu ? Viens ! Descends vers moi, astre adoré Sur un rayon pur, clair, Viens dans ma maison et mets À ma vie ta lumière ! II l’écoutait toujours tremblant, S’allumait comme l’enfer, Et comme un éclair éclatant Se jetait à la mer ; Et l’eau faisait des cercles ronds Là où il s’enfouit, Et des vagues bleues, de leur tréfonds, Un beau jeune homme surgit. Léger, il passe par la fenêtre Comme sur le seuil de l’eau Avec dans sa main un sceptre Orné de verts roseaux. II avait l’air d’un jeune voïvode D’une beauté jamais vue, Un voile mauve et des cheveux blonds Sur ses épaules nues. L’ombre de son visage bleu Était blanche comme du cire, Un mort-vivant aux grands beaux yeux Qui brûlent et qui brillent. - De ma céleste sphère je viens Répondre à ton appel, Mon père c’est le ciel entier Et la mer vaste, ma mère. Pour arriver dans ta maison Te regarder de près Je suis tombé du bleu des cieux Et, des eaux j’en suis né. Ô, viens, mon adorée, oublie Et laisse ton monde mauvais, Suis-moi, je suis l’astre de la nuit, Sois ma douce mariée ! Dans mes châteaux de perles rares Je t’emmènerai et là-bas, Sur tout le monde de l’océan Souveraine tu régneras. - Ô, tu es beau, mon rêve de nuit, Comme un ange adoré, Mais sur la voie que tu m’ouvris Je n’y marcherai jamais ! Je suis vivante ; tu es étrange Lumière de glace qui brille, Ton œil me glace, toi, tu es mort, Moi, je n’ai que cette vie. * Passa un jour, puis encore trois Et une nuit, à nouveau Hypérion sur elle posa Ses clairs rayons des cieux. Dans son sommeil, elle dut toujours Se rappelait de lui, L’âme déchirée d’un fol amour Promis et interdit : - Descends vers moi, astre adoré, Sur un rayon pur, clair, Viens dans ma maison et mets À ma vie ta lumière ! Et dès qu’il entendit sa voix, Le chagrin l’envahit, Et tout le ciel s’écroula Éteint, quand il s’enfuit ; Dans l’air s’étendent rayons de feu Sur le monde tout entier, Et du chaos et des cieux Un beau visage renaît. Sur ses cheveux noirs la couronne Brûlait comme une merveille, Il venait plein de vérité En habit de soleil. D’un voile noir, le blanc des bras Fleurit – marbre sans âge, Pensif, et triste, et grave, il va La crainte sur son visage. Ses yeux seulement, grands, merveilleux, Brillent chimériquement, Comme deux passions tout flamme tout feu Pleines de la nuit des temps. - De ma céleste sphère je viens, Tu m’appelles, me voici ! Le soleil est mon propre père Et ma mère c’est la nuit ! Ô, viens, mon adorée, oublie Et laisse ce monde mauvais ; Suis-moi, je suis l’Astre de la Nuit, Sois ma douce mariée ! Dans tes cheveux d’or je mettrai De riches guirlandes d’étoiles, Dans mes cieux tu te lèverais Plus belle qu’elles ne soient pâles ! - Ô, tu es beau, mon rêve de nuit, Comme un démon sacré, Mais sur la voie que tu m’ouvris Je n’y marcherai jamais ! De ton cruel amour mon âme Se déchire et mon coeur Se brise sous tes grands yeux car Ton regard me dévore. - Mais comment voudrais-tu que je Descende chez toi, ma belle, Car immortel je suis, et toi, Tu n’es qu’une petite mortelle ! - Les mots n’y sont pour rien, je le sais, À quoi bon les redire ? Tu parles si bien, astre adoré, Mais que veulent dire tes dires ? Mais si tu veux vraiment bien Que je t’aime pour la vie, Reste ici-bas, deviens mortel Puisque mortelle je suis ! - Tu me demandes que pour un baiser Je renonce pour toujours À l’immortalité, je le fais Car moi, je t’aime d’amour ; Oui, j’y renoncerai pour toi, Je naîtrai du pêché ; L’éternité était ma loi Je veux m’en délier ! Il s’en alla au Roi des cieux Lui demander permis De renoncer pour être heureux À sa longue vie sans vie. * Pendant ce temps, un page léger Et volage, Cătălin, Qui verse du blanc et du rosé Dans les coupes jamais pleines, Un page qui porte pas à pas, La longue traîne de la reine, Bâtard joyeux dont les yeux voient Quel est du monde le train, Les joues, de fraîches pivoines de feu, Et toujours gai en somme, Ne fait que regarder les beaux Traits de la jolie môme. Comme elle est belle ! Quelle est jolie La petite demoiselle ! Eh bien, mon Cătălin, vas-y, Puisque la chance t’appelle. Et, en passant, sans crier gare, Il l’embrasse galamment : - Mais que veux-tu de moi, mon gars, Va-t-en, page insolent ! - Ce que je veux ? Je voudrais tant Que tu sois moins farouche, Au lieu de rester les yeux hagards, Donne-moi une fois ta bouche ! - Je ne comprends pas ce que tu dis, Donne-moi la paix, encore Voudrais-je mieux que dans ma vie Un astre charme mon cœur. - Si tu ne connais pas l’amour, Je peux te l’expliquer bien De fil en fil, toujours est-il Que doucement tu te laisses faire. Comme le chasseur qui dans le bois Tend le piège aux oiseaux, Lorsque je tends mes bras vers toi, Tu m’embrasses à nouveau ; Et que tes yeux restent sous les miens Ouverts et sans détour Quand je te touche de mes mains Caresse-moi à ton tour ; Quand mon visage se penche, le tien Doit rester tout offert, Pour nous regarder bel et bien Toute la vie, ma lumière ; Et pour que la leçon d’amour Te soit bien apprise, Quand je t’embrasse, encore, toujours, Tu ne dois pas lâcher prise. Confuse, elle écoutait les mots Du page, le cœur distrait ; Un peu timide, un peu candide, Elle se laisse embraser Et lui dit tout doux : - Mon grand, Je te connais dès notre enfance, Léger comme moi, comme moi bavard, Tu pourrais être ma chance Mais un astre qui apparut Du silence de l’oubli, M’ouvre la voie de l’inconnu Des espaces infinis ; Et mes paupières perlées de larmes Me font fermer les yeux Lorsque les larges vagues de charme L’emmène vers les cieux Où il m’appelle de son amour Brûlant qui me dévore Je l’aimerai toujours, toujours Brisera-t-il mon cœur Chaque nuit il vient du monde lointain Et triste qui nous sépare, Lumière étrange, étrange chagrin, Beauté étrange et rare Voilà pourquoi les jours me paraissent Arides comme le désert, Mais les nuits – trésor d’ivresse Que je ne comprends guère. - Tous tes ennuis, ma douce enfant, Sont faux, viens avec moi, Le monde est large, l’ombre du temps Effacera nos pas ; Tous les deux nous vivrons ensemble Sans souci, gaies, heureux, On oubliera parents, rêves – cendres D’étoiles et de tous les cieux. * Hypérion partit. Poussaient Dans le large ciel ses ailes Et des voies de milliers d’années Traversait-il sans peine. Un long éclair tout son passage De voyageur errant Qui ne portait pour tout bagage Que son amour brûlant. Et comme au premier jour des jours, Tout autour, la lumière Naissait de la nuit, azur Du temps sans frontières, En l’entourant comme la mer Qui enroule le nageur Il vole, pensée pleine de mystère, Jusqu’à ce que tout s’envole. Car là où il va, pas de frontière, Pas des yeux à connaître, Et le temps cherche en vain de faire Du vide raison de naître. II n’y a rien, une soif seulement L’aspire et l’engloutit, Gouffre sans fond où il descend Vers un aveugle oubli... - Des chaînes de l’immortalité, Libérez-moi, mon Père, Et soyez à jamais loué Sur toute l’échelle des sphères ; Demandez-moi n’importe quel prix Mais changez-moi de sort, Car si Vous êtes source de vie, Vous donnez aussi la mort ; Enlevez-moi ce nimbe de feu, Le froid de mes yeux purs, Je donne toute mon éternité Pour un instant d’amour Je suis venu de ce chaos, Et j’aimerais y rentrer, Et je suis né d’un grand repos, J’ai soif de reposer. - Hypérion, qui des abîmes Te lèves-tu avec tout le monde, Ne demande pas de signes sublimes Qui n’ont ni nom, ni forme. Tu veux te prendre pour un homme, Leur ressembler aussi ? Mais que périssent tous les hommes D’autres en naissent pour la vie. Ils n’ont que des étoiles de chance Et signes de mauvais sort, Nous n’avons ni temps, ni espaces, Et on ignore la mort. Du jour d’hier, éternellement Vit l’aujourd’hui qui meurt, Et après chaque soleil couchant Soleil s’allume encore. Et puisqu’il se lève tous les jours, La mort le suit sans être Guère en retard, car tous naissent pour Mourir, et meurent pour naître. Mais toi, Hypérion, étoile Plus claire que le soleil Tu es de la forme primordiale, Une éternelle merveille. Tu veux mourir ? Pourquoi ? Pour qui ?! Retourne et, tu verras Mieux les petites misères humaines, Tout ce qui t’attend là-bas. * Revenu à sa place destinée Dans la céleste voûte bleue, Hypérion fit allumer La gerbe de ses feux. Car c’est le soir et bientôt La nuit va commencer : La lune se lève doucement sur l’eau En tremblant sur les prés Et emple de ses étincelles Les sentiers des forêts Sous les tilleuls deux tourterelles – Deux jeunes êtres embrassés. - Ô, laisse-moi reposer ma tête À l’ombre de lumière De ton regard, ma belle, ma fête, Sur ton sein car j’espère Que tu puisses éclairer Le mal qui me dévore, Apaise ma peine à tout jamais, Fais de ma nuit aurore, Reste contre moi, mets pour toujours Fin à tous mes péchés Car tu es mon premier amour, Mon rêve le tout dernier. Hypérion voyait, confus, Ce couple plein de joie ; À peine lui touchait-il le cou, Qu’elle lui tendait les bras Les fleurs de tilleul, pluie embaumée, Se posaient sur leurs têtes Aux longs cheveux blonds et défaits, Heureux, le cœur en fête. Ivre d’amour, elle lève les yeux Vers l’Astre de la nuit Qu’elle voit là haut dans les cieux, Et tôt doux elle lui dit : - Descends vers moi, astre doré Sur un rayon pur, clair! Viens dans la forêt et mets À ma chance ta lumière ! Lui, il tremblait comme autrefois Sur les cimes des forêts, Sur les déserts de solitude Des vagues mouvementées, Mais il ne tombe plus dans les mers Comme avant, du ciel neutre : - Que t’importe, être de poussière, Si c’est moi ou un autre ? Vivez dans votre cercle étroit La part de votre chance, - Car dans mon ciel je reste froid, Immortel et de glace. 1883, avril Glossă Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate; Ce e rău și ce e bine Tu te-ntreabă și socoate; Nu spera și nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte?... Tu așează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deșarte Vreme trece, vreme vine. Nici încline a ei limbă Recea cumpăn-a gândirii Înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naște Și o clipă ține poate; Pentru cine o cunoaște Toate-s vechi și nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui: Joace unul și pe patru, Totuși tu ghici-vei chipu-i, Și de plânge, de se ceartă, Tu în colț petreci în tine Și-nțelegi din a lor artă Ce e rău și ce e bine. Viitorul și trecutul Sunt a filei două fețe, Vede-n capăt începutul Cine știe să le-nvețe; Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă și socoate. Căci acelorași mijloace Se supun câte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă; Alte măști, aceeași piesă, Alte guri, aceeași gamă, Amăgit atât de-adese Nu spera și nu ai teamă. Nu spera când vezi mișeii La izbândă făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teamă n-ai, căta-vor iarăși Între dânșii să se plece, Nu te prinde lor tovarăș: Ce e val, ca valul trece. Cu un cântec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scenă, Te momește în vârteje; Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. De te-ating, să feri în laturi, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură; Zică toți ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece; Ca să nu-ndrăgești nimică, Tu rămâi la toate rece. Tu rămâi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă; Ce e val, ca valul trece, Nu spera și nu ai teamă; Te întreabă și socoate Ce e rău și ce e bine; Toate-s vechi și nouă toate: Vreme trece, vreme vine. 1882 Glose Le temps passe, le temps vient, Tout est vieil, tout est nouveau ; Où est le mal, où le bien, Demande-toi et pèse les mots ; N’aie pas peur et n’espère rien, Toute vague comme la vague s’en va ; S’ils te chassent ou s’ils t’appellent, Vaut mieux en rester froid ! Tant de choses peuvent nous troubler, Tant de choses restent à ouïr ; Qui pourrait tout écouter, Qui pourrait tout retenir ? À l’écart de tout vacarme, Cherche en toi ta part de bien Quand par l’éclat de fausses armes, Le temps passe, le temps vient. Que jamais la froide raison N’incline en toi sa langue d’or Vers le court instant changeant Pour le masque du bonheur Qui ressemble à la mort Et qui dure toujours si peu ; Pour ceux qui connaissent l’affaire Tout est vieil, tout est nouveau. Spectateur comme au théâtre, Reste dans ce monde de mirages ! Si quelqu’un joue des rôles quatre, Tu verras son vrai visage ; S’ils pleurent ou s’ils se séparent, Observe-les et retiens De leur jeu et de leur art Où est le mal, où le bien. L’avenir et le passé Ce sont l’endroit et l’envers De la même feuille ; on le sait, On voit sans peine leur mystère. Ce qui fut, ce qui sera, Maintenant semble nouveau. Sur la vanité du monde Demande-toi et pèse tes mots ! Car aux mêmes lois se soumet Sur terre tout ce qui existe ; Depuis des milliers d’années Le monde reste gai et triste ; D’autres masques, la même pièce, D’autres voix, le même refrain ; D’avoir été menti mille fois, N’aie pas peur et n’espère rien ! N’espère pas quand les salauds Se font à la victoire pont, Ils te devancent les nigauds Même si tu as l’étoile au front ; Reste tranquille, les uns, les autres, Ils arriveront tous en bas ; Ne sois pas des leurs apôtres : Toute vague comme la vague s’en va. Comme un doux chant de sirènes Le monde lève des pièges luisants ; Pour changer acteurs en scène, Il nous fait tourner au vent ; Prends garde, ne te laisse pas faire, Ne t’écarte pas de ton chemin Quand par un chant languissant S’ils te chassent ou s’ils t’appellent. S’ils te touchent, écarte-toi ! S’ils médisent, ne dis rien ! Qu’attends-tu de leur venin Quand tu les connais déjà ? Laisse-les dire tout ce qu’ils veulent ; Le monde change, le monde s’envole ; Pour ne rien aimer, crois-moi, Vaut mieux en rester froid ! Vaut mieux en rester froid S’ils te chassent ou s’ils t’appellent, Toute vague comme la vague s’en va ; N’aie pas peur et n’espère rien Demande-toi et pèse tes mots ; Où est le mal, où le bien, Tout est vieil, tout est nouveau ; Le temps passe, le temps vient. 1882 Traduit par Paula Romanescu    6/15/2020 Contact:   Informatii Utile despre Canada si emigrare. Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online. Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul! Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online   Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |   created by Iulia Stoian