Multumim celor care ne-au fost aproape - Destine românesti in Canada (ancheta Observatorul )
Cand am ajuns pe pamantul canadian era frig.
Plecasem din Romania in mijlocul unei simfonii a primaverii, totul era verde, de un verde sanatos, erau flori o multime si o vreme numai buna de gratare si plimbari.
In Canada era frig, noi eram imbracati ca pentru primavara, dar la iesirea din aeroport ne-am dat seama ca aveam nevoie de cel putin haine de toamna.
Dimensiunile erau impresionante, la cateva ordine de marime superioare (cand ma gandesc la comparatia dintre Henri Coanda, pardon, Otopeni si Lester Pearson, dintre blocul in care am crescut si zgarie norii din centru ma strange in spate), dar culorile erau palide si catre gri si impresiile noastre au fost mixte.
Am avut noroc cu niste prieteni care ne-au asteptat si ne-au ajutat in primele zile, cu sfaturi si cu multe ale vietii, dar dupa luna de miere trezirea la viata a fost brutala. Nu mai eram domnul inginer, crema societatii in fata caruia lumea isi scotea palaria, aici eram un nimeni, in imensitatea orasului Toronto nimeni nu isi sufla nici mucii pe noi.
Am trecut repede prin economiile facute in Romania si imi aduc aminte ca la primul Craciun, nu aveam bani sa cumpar un brad, iar baiatul astepta sa-l impodobim… Am facut o echilibristica bugetara demna de Houdini ca sa luam un pom de Craciun, iar globurile le-am facut din staniol…
De la punctul asta foarte de jos in viata noastra am reusit sa ne ridicam.
Toti canadienii cu care ne intalneam, caci frecventam oficiile guvernamentale si vorbeam cu o multime de functionari, desi reci in interactiunile lor, ne spuneau ca “la valoarea si pregatirea noastra” nu se poate sa nu reusim.
Asa se intampla ca atunci cand eram foarte jos, se intampla ceva care ne dadea speranta sa continuam, sa mai incercam odata. O mare alinare a venit de la biserica, acolo ne intalneam cu multi si mai aflam despre mersul lucrurilor, pe langa linistea pe care o aducea rugaciunea.
La vremea aceea nu erau biserici ca ciupercile in Toronto, era numai una, la care mergem si acum.
Ne-am angajat si eu si sotia in acelasi an, si lucrurile au inceput sa se schimbe in bine.
Partea materiala a luat-o in sus, si am reusit in cativa ani sa facem ce nu gandeam ca o sa reusim in Romania din care am plecat intr-o viata: casa, masina, vacante…
Si am inceput sa dam inapoi societatii care ne-a primit, destul de rece, in sanul ei, dar fara prea multe intrebari si ifose. Am fot dirijor la corul bisericii si instructor de dansuri populare.
Am organizat vreme de zece ani festivalul romanesc din Toronto. Am ajutat pe cine am putut si pe unde am putut, si mai ales cu munca la biserica.
Si ne-am implinit si visul familial de a avea o fiica, pe langa baiatul cu care am venit din Romania.
Astazi traim o viata linistita in suburbiile lui Toronto, intr-un peisaj de vis (avem padure la cinci minute de casa, si carari pe care ne plimbam printre lacuri si conifere, ca intr-o mica gradina botanica.
Baiatul a ajuns professor si fata invata in limba franceza, e amuzant sa vezi cum incurca trei limbi (romana, engleza si franceza) atunci cand se grabeste sa spuna ceva, noi chiar ne intrebam din care limba o sa provina urmatorul cuvant pe care-l spune.
Si nu putem decat sa multumim lui Dumnezeu si oamenilor pentru darurile pe care le avem, sa multumim Romaniei ca ne-a crescut si ne-a format, Canadei ca ne-a primit si ne-a implinit, si voua tuturor care cititi aceste randuri.
Sanatate maxima si pupat total,
|
Doru Deboveanu 6/13/2020 |
Contact: |
|
|
