Observatorul

Alexandru Tomescu şi amintirile mele

Întâlnirea fiinţei cu sufletul se produce deseori prin amintiri sau prin cuvinte. Împrejurările diverse care determină manifestarea aducerilor-aminte apar chiar când nu te aştepţi. De data aceasta, amintirile mi-au fost provocate de textul MĂRIA SA ŢĂRANUL de Alexandru Tomescu. E vorba de o naraţiune scurtă, semnificativă prin amintirile personajului narator, Sebastian. Venind la bunici, de la gară până în satul lor, mergea pe jos aproape o oră. Drumul nu părea lung, deoarece se bucura de libertatea vacanţelor şi „Privea spre dealurile care se întindeau ca nişte imense covoare ţesute în toate nuanţele...” Deplasările în satul bunicilor s-au rărit, apoi, după moartea lor, au încetat. După mai mulţi ani a revenit, totul se schimbase. La un moment dat, cărarea spre sat se pierdea în vegetaţie şi astfel a fost nevoit să apuce drumul asfaltat. L-a ajuns din urmă o maşină. Şoferul a oprit şi l-a chemat în cabină: „Sunteţi nepotul coanei Janeta, v-am cunoscut după mers. Eu sunt Neculai al lu’ Bogatu şi ţin pe Leana lu’ Mitică Dogaru. Bunica mata mi-a botezat primii doi copii. Pe al treilea n-a mai apucat să-l boteze că a murit, să-i fie ţărâna uşoară, şi a oftat.” Şoferul i-a prezentat imaginea vieţii satului după colectivizare şi a concluzionat:”Noroc cu şoferia că muream de foame...” Sebastian nu mai recunoştea nimic prin amintirile sale. O revoltă interioară îl face să-şi întrerupă călătoria, aducându-şi aminte de ceea ce îi spusese bătrânul Toader: „Toate ar fi bune, dar ăştia de la raionul de partid ne-au pus cote mari (...). Şi al doilea lucru care mă apasă este colectivizarea...”
Păstrarea conştiinţei intr-o fază istorică dificilă şi a speranţei libertăţii nu poate fi suprimată. Consecvenţa structurală ţine de adevăr.
Tradiţia, cu normele ei respectate, s-a lovit de politică. Ceea ce a fost o pierdere. E adevărat că nu puteam înlătura un proces prin care alte ţări europene trecuseseră. Dar modalitaea numită „cooperativizare” a fost dureroasă, cu un preţ tragic: sânge românesc.
Virtuţile magice ale memoriei, efortul de rezistenţă cu reactie sublimă constituie un temei în experienţa de viaţă, în lupta de apărare a proprietăţii, de împotrivirea faţă de „cultura de ocupaţie” ce urmărea aservire spirituală.

Publicistul Alexandru Tomescu trăieşte în Canada din anul 1995, după un periplu prin Anglia. Inginer de meserie ( a absolvit Institutul Politehnic Braşov), nu a putut renunţa la pasiunea pentru cultura naţională. Este prezent în presa românească din America de Nord: Faptu’Divers, Solia, Bunavestire, Meridianul Românesc, Rădăcini, Cuvântul Românesc (membru în redacţia ziarului) Origini-Romanian Roots, Information Bulletin. Din anul 2003 a editat publicaţia on line Alternativa”.
Scriitorul a publicat: volumul de povestiri „Să ştii să priveşti, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2008; albumul memorial bilingv „Aurel Sergiu Marinescu” (versiunea engleză), Editura Vremea, Bucureşti, 2010; cartea „De peste Atlantic – Cronici şi editoriale”, Editura Anamarol, Bucureşti, 2011.
Este membru în „Board of Trustees” al „Centrului de Studii şi Documentare al Românilor Americani Valerian D. Trifa” (Romanian American Heritage Center) Jackson, Michigan, USA.
Versurile lui Adrian Păunescu: „Târziu se alătură frate cu frate / Şi ce pare simplu e greu, / Şi totuşi, iubind, le vom face pe toate, / Cu noi va mai fi Dumnezeu. // Să nu mai vedem niciodată lumina, / Să nu avem drept la mormânt, / Lăsând Basarabia şi Bucovina, / în lanţul străin unde sunt.// Românii de-acolo nu au nici o vină / că nu-şi sunt pe soartă stăpâni, / Eroic sfidând înrobirea străină, / Ei sunt tot aceiaşi români. // Un singur popor şi o singură limbă, / Mai marii ne vor divizaţi, / Dar nici un şantaj, nici teroarea nu schimbă, / Speranţa Unirii de fraţi. // O sigură ţară, visata, promisa, /Un imn şi un steag tricolor, / Un stat de la Nistru şi până la Tisa, / Şi Prutul în interior. ..”m-au dterminat să răsfoiesc manuscrisul „Eternitatea clipei trecătoare”, unde, vehement, sincer până la lacrimi, cutezător până la idealism, patetic, poetul Alexandru Tomescu vorbeşte despre Basarabia în poemul „Când umbrele serii...”: „Un neam trecut prin foc şi spadă, / Creştin născut şi ctitor de lăcaşe, / Râvnit a fost şi loc de pradă / Şi pustiit de hoardele vrăjmaşe. // Pe culmea unde soarele răsare / Ţinut prea groaznic încercat, / Cu codrii deşi şi turme de mioare, / Răpit a fost şi-apoi încarcerat. // Bătrânii stejari în freamăt gemeau / Prin veacuri purtând mărturie, / Sărmanele mame de jale plâgeau / Că fiii s-au dus şi n-or să mai vie.// Aţi ţinut la hotar şi vânt şi furtuni, / La Ţara cea Mare cu soare şi pace. / Coroane pe cruci şi frunţi de cununi / Din ştreanguri şi lanţuri veţi face. // Tu, Nistrule, ştii destinul prin vremi, / Amarul din suflet, oftatul nespus, / Tu valuri ridici şi maluri îţi chemi / Şi pavăză stai la neamul supus...”

Familia lui Alexandru Tomescu s-a refugit, în timpul războiului, din Basarabia în localitatea Bălteşti (judeţul Prehova). Tatăl său, avocat de meserie, a fost deţinut politic, motiv pentru care, viitorul inginer a fost exmatriculat chiar în anul I de studenţie (Institutul Politehnic Bucureşti).
Prin clasa a noua de liceu (azi Liceul Eftimie Murgu din Bozovici), dacă bine îmi aduc aminte, am fost trimis acasă, ca şi alţi colegi, să-mi lămuresc părinţii să se înscrie în „întovărăşire”, o formă de transformare socialistă a agriculturii. Era o sarcină de partid, o directivă precisă. În situaţia ingrată de a transmite hotărârea Comitetului Raional de Partid au fost puşi diriginţii. Dirigintele meu era profesorul de latină, poetul David Blidariu, care ne-a explicat cu o tonalitate necunoscută a vocii momentul. Ne puteam întoarce după îndeplinirea „misiunii”. Ştiu că, la plecare, l-am întâlnit la capătul dinspre parc al podului peste râul Miniş. Cu lacrimi în ochi, i-am spus că m-aş bucura să mă întorc, dar nu pot obliga părinţii să renunţe la dragostea de pământ. N-am uitat niciodată ceea ce mi-a spus. „Dragostea de pământ ţine lumea în braţe. Lumea dispare când nu mai există aceste braţe. Vorbim ca nişte oameni mari! Stai vreo săptămână acasă şi te întorci. Trece vâlva!”
Furtuna aceasta a început cu reforma agrară din 1945, continuată cu alegerile din 1946 sub semnul „soarele” al Blocului Partidelor Democratice şi, dezastrul naţional, „plenara comitetului central al p.m.r. din 3-5 martie 1949, prin adoptarea rezoluţiei care prevedea formarea gospodăriilor agricole de stat, a gospodăriilor colective şi a staţiunilor de maşini şi tractoare. Totul avea scopul „lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare”
Prin Decretul 84/2 martie 1949 se expropriau proprietăţile mai mari de 50 de hectare. Chiar în noaptea următoare a intrat în vigoare, s-a confiscat totul, de la animale la unelte şi maşini agricole, clădiri etc. Orice împotrivire a atras represiunea. Ţăranii mijlocaşi, una din cele cinci categorii de ţărani, unde se încadrau şi părinţii mei, au fost sufocaţi de sistemul cotelor şi impozitelor.

Regimul cotelor a determinat renunţarea la pământ sau ruinarea ţăranilor. Plata despăgubirilor de război către URSS s-a resimţit în lipsa produselor agricole din mediul urban. Regimul cotelor însă mi-a deschis drumul şcolii. Eram „produsul” dragostei din timpul războiului. Mai aveam doi fraţi. Cel mai mic urma să rămână în casă. Primii doi urmau să zboare din cuib.
Alături de alte produse din gospodărie era şi cota de „fân”. În obligaţia ţăranilor intra şi transportul cu căruţa la bazele de recepţie. Cea mai apropiată de satul natal era în gara Iablaniţa. Învăţătoarea mea , doamna Viorica Giurginca, născută în Iablaniţa, căsătorită în Petnic, nu a convins părinţii să mă dea la Scoala Elementară din Iablaniţa, singura în zonă, după reforma învăţământului care a coborât durata şcolară obligatorie la patru clase. Drumul spre gară trecea prin faţa şcolii. Mergeam cu inima strânsă în urma carului, zărind şcolarii în clase. Am fost zărit de un fost coleg de şcoală primară. Acesta a spus doamnei învăţătoare că m-a văzut. Însoţită directorul şcolii, profesorul de matematică Petru Nicoară, ne-a ajuns din urmă în faţa primăriei (Sfatul Popular). Nici acum tata nu a promis ceva. A spus doar că se mai gândeşte până la întoarcerea de la gară. Internatul şcolii era în clădirea primăriei. Acolo ne-au aştept vreme de câteva ore. Cu răbdare. Răbdarea lor, pentru care le sunt dator până la moarte, mi-a hotărât destinul.

Acum îmi amintesc de momentul în care am plâns prima dată în viaţa mea: Pentru a achita cota de carne de vită, ţăranii se asociau şi duceau un animal la Oraca. A venit şi rândul tatălui meu să ducă o vită. Diferenţa de greutate a animalului asigura cota altor săteni. Preţul de achiziţie era mult sub valoarea de piaţă. Diferenţa o suporta fiecare ţăran. Asa am ajuns la centrul de colectare de la Mehadica, imediat după podul din centrul satului, pe malul drept al râului. „N-avem ce face, e rândul nostru!”mi-a spus tata. Când am trecut podul spre casă, Joiana ne-a văzut şi mugetul ei mi-a provocat plânsul. Dacă s-ar fi smuls, putea rupe vechiul lanţ la care câteva zale fuseseră legate de tata cu sârmă. Cu laptele ei am crescut si am părăsit-o legată de o salcie. Parcă simt şi acum, pe creştet, palma tatălui, o zestre definită de versurile: „Cât poate amintirea / să privească-napoi / atâta-i trecutul”(Eugen Dorcescu).

Întâlnirea fiinţei mele cu sufleul ei mi s-a îmtâmplat, citind un text inspirat de starea de libertate a spiritului în „vicleniile timpului”. Câtă dreptate avea Liviu Rebreanu când spunea despre ţăranul român: „Privirea şi dorul lui nu trec niciodată dincolo de hotarele neamului”, deoarece, adaug eu, privirea vorbeşte limba naturii şi dorul provoacă meditaţie. Trăind departe de România, simt deplin dorul de ţară. De departe, dorul e farmecul ei. Dacă sufletul ţi-e larg deschis ca o fereastră spre lumină, de ţară te leagă dorul cu ştiinţa cuvântului de taină.

Constantin Teodorescu 6/9/2020

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian