Cronici literare (2013-2019) - o carte de Stan V. Cristea
CRONICA – PANDANT AL ISTORIEI LITERARE
Ca istoric literar afirmat de peste două decenii, STAN V. CRISTEA i-a avut în vedere pe câțiva mari scriitori (Mihai Eminescu, Constantin Noica, Marin Preda) cărora le-a dedicat, în câte două-trei ediții, scrieri biobibliografice ori câteva exegeze speciale, ca în cazul marelui prozator teleormănean, întreprindere la care putem adăuga contribuția sa la îmbogățirea patrimoniului spiritual și la crearea unor ample surse de documentare pentru cultura, arta, știința, în general, și literatura română, în special, concretizată în cele două dicționare de specialitate: „Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic. Cultură, artă, știință” și „Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni”.
Concomitent cu această principală preocupare, Stan V. Cristea s-a dovedit și un lector pasionat și avizat al lucrărilor unor confrați (cu unele dintre ele istoricul literar intersectându-se în timpul elaborării scrierilor biobibliografice), lecturi în urma cărora a simțit nevoia să-și noteze propriile opinii, practicând o critică de întâmpinare, pornind de la considerentul că toate cronicile literare reprezintă „pandante ce ne-au menținut în aria cercetării și ne-au asigurat un tonus permanent pentru interesul publicistic”. Astfel, odată publicate în diverse reviste literare, el le-a adunat între coperțile volumului „Literatură de ieri, literatură de azi. Cronici literare (2013-2019)” (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2019), carte prin care autorul urmărește „punerea cititorului – ori a celui interesat – în temă cu conținutul acestor cărți, cu ceea ce aduc ele nou în dezbaterea literară care privește un anumit scriitor sau o anumită chestiune”, întreprinderea sa având darul de a recupera unele opere valoroase mai puțin frecventate de critica de specialitate și de a le stabili locul în epocă și în istoria literară.
Având drept criterii propriile „afinități elective” ori unele „rezonanțe” anume, criticul literar analizează contribuțiile altor confrați la cercetarea vieții și operei unor scriitori toate timpurile al căror aport la dezvoltarea literaturii este remarcabil, evidentă fiind responsabilitatea cu care sunt evidențiate atât plusurile, cât și minusurile, fără a urmări, cu orice preț, „verdicte”, ci plecând de la ideea că „într-o carte trebuie să găsești mai degrabă puncte de sprijin pentru propriul comentariu decât aspecte cu care să nu fii de acord”, așa cum afirmă în „Argument. De ce o carte de cronici literare?”.
Pertinența, corectitudinea și, mai ales, lipsa oricărei urme de partizanat caracterizează un demers critic care validează observațiile autorilor respectivi referitoare la scriitorii de care se ocupă, fără a fi reținut în a-și exprima și opinia personală, aceasta denotând o cultură solidă și, totodată, știința de a analiza în mod critic, obiectiv, conținutul volumelor respective, observațiile sale având la bază o lectură atentă și profundă, sesizând, uneori, inexactitatea unor informații, mai ales cele de istorie literară.
Chiar dacă majoritatea cronicilor au în vedere lucrările referitoare la personalități marcante ale literaturii române (este suficient să-i amintim doar pe Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, G. Călinescu), Stan V. Cristea are o predilecție pentru scriitorii originari din Teleorman (Gala Galaction, Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu, Dimitrie Stelaru, Constantin Noica, Iordan Datcu și, bineînțeles, Marin Preda), la care îi adaugă pe trei dintre contemporanii săi cu care „rezonează” din punctul de vedere al zonei geografice și al preocupărilor comune (Florea Burtan, Liviu Comșia, Iulian Chivu).
Pornind de la afirmația autorului potrivit căreia la baza selecției lucrărilor au stat anumite „afinități elective”, se poate explica prezența a trei cronici despre lucrările referitoare la Mihai Eminescu, „cea mai emblematică personalitate a spiritualității românești”, mai apoi a celor trei referitoare la Constantin Noica, „gânditorul de la Păltiniș” și a nu mai puțin de opt referitoare la lucrările dedicate lui Marin Preda, „un scriitor al cărui destin scriitoricesc de excepție rămâne singular în literatura română”, toți trei constituind „constante ale preocupărilor proprii de istorie literară – cu o insistență cu totul aparte pentru Marin Preda, «marele singuratic» al literaturii române contemporane”.
Când este vorba despre lucrarea „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, Stan V. Cristea constată că istoricul Lucian Boia, „devenit acum și istoric literar”, abordează tema „fără a preciza accepția pe care o dă conceptului de mit”, argumentele folosite plutind „într-o neclaritate deloc benefică pentru demersul său”, ceea ce înseamnă că „documentarea se dovedește uneori lacunară, ba chiar cu nuanțe de subiectivism, dincolo de preocuparea pentru încadrări ideologice”, constatând că, în fond, „mitologia eminesciană”, așa cum o prezintă istoricul, reprezintă un „pretext pentru a-și putea promova[…]miza ascunsă a cărții, și anume demitizarea/minimalizarea lui Eminescu” („Eminescu. O controversată încercare de demitizare”).
Referitor la publicistica lui Mihai Eminescu este și volumul roșioreanului Iulian Bitoleanu („Eminescu, jurnalistul cultural complet”), un eseu care dovedește „o bună cunoaștere a jurnalisticii” eminesciene, reprezentând „o contribuție care se reține în câmpul eminescologiei”, iar publicarea celei de a treia ediții a epistolarului „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit” de către Christina Zarifopol-Illias este remarcabilă prin faptul că ne revelează „omenescul lui Eminescu, poet înainte de toate, dar un îndrăgostit în cel mai romantic chip” și prin caracterul său documentar, putându-se reține „aspecte legate de biografia poetului”.
Un alt epistolar („Scrisori către sora Zoe”) aparținând scriitorului originar din Dideștii Teleormanului, Gala Galaction, cuprinde 51 de scrisori către iubita care îi va deveni soție și 17 către doctorița Olga Sacaro-Tulbure, viitoarea nașă de cununie a celor doi, scrisori care reprezintă (și) o bogată sursă de informații pentru istoria literară privind unele aspecte ale biografiei scriitorului.
Având în vedere „importanța corespondenței unor scriitori pentru istoria literară”, este firesc ca istoricul literar să fie preocupat de epistolare, la cele de mai sus adăugându-se „Scrisori către Rose” aparținând lui Ion Minulescu, ediția îngrijită de Rodica Pop având o mare importanță, fiindcă „pe de o parte, trece în revistă, prin episoadele esențiale, biografia lui Ion Minulescu, iar pe de altă parte, transcrie documentele în cauză, însoțindu-le de facsimile și ilustrații, încât să redea cu exactitate imaginea și dimensiunile relației dintre cei doi corespondenți”.
Alte trei cronici îl au în vedere pe Constantin Noica, „Omul și Filosoful”, prima analizând volumul „Invitație către Constantin Noica”, în care Marin Diaconu se dovedește nu numai „cel mai avizat cunoscător al Biografiei și Operei” acestuia, ci și „al nuanțelor și profunzimilor de limbaj filosofic noicasian, de arhitectură intrinsecă a construcției sistemului filosofic noicasian, de ranforsare a acestui original sistem filosofic în câmpul de ansamblu al culturii românești”. A doua analizează volumul Mariei-Zoica Ghițan, „Noica și literatura. Influența lui Constantin Noica în literatura română”, în care propune „o abordare interdisciplinară” a influenței marelui filosof în poezia și proza românească, mai ales postbelică, iar a treia se ocupă de reeditarea volumului „Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, aparținând lui Valentin Coșereanu, o „contribuție serioasă pentru eminescologie și pentru cunoașterea biografiei lui Noica, mai ales că el urmărește lungul drum al facsimilizării manuscriselor eminesciene inițiate de filosof și finalizate de Eugen Simion.
Cea mai avizată voce în cercetarea vieții și operei lui Marin Preda nu putea ignora unele lucrări dedicate marelui prozator de către Marian Ciobanu („Marin Preda și ai săi”), Sorin Preda („Moromeții. Ultimul capitol”), Dumitru Ioan Dincă („Imposibila întoarcere în «Poiana lui Iocan»”), Ioana Diaconescu („Marin Preda. Un portret în arhivele Securității”), Mariana Sipoș („Dosarul Marin Preda”), Rodica Potoceanu Matiș („Viața lui Marin Preda”), Lorena Teodora Radu („Personajele lui Marin Preda între istorie și ficțiunea istoriei”), Marin Iancu („De la Siliștea-Gumești la «Cheia» Rosetti. Dicționarul personajelor lui Marin Preda”), pe care le analizează în mod amănunțit și le apreciază pentru „documentarea extrem de minuțioasă”, pentru „claritatea discursului” și pentru „argumentația analizei”, dar, mai cu seamă, pentru că toate revelează „chipul și spiritul lui Marin Preda, un scriitor al cărui destin scriitoricesc de excepție rămâne singular în literatura română nu doar prin anvergura operei sau a temelor abordate, cât mai ales prin dramatismul devenirii și al existenței sale într-o lume pe care încă n-am înțeles-o pe deplin…”, cronici în care critica literară se întâlnește cu istoria literară.
Sigur că Stan V. Cristea este atras, în primul rând, de lucrările al cărui obiectiv de cercetare îl reprezintă viața și opera scriitorilor originari din Teleorman și, cu deosebire de cele ale cercetătorilor teleormăneni, cum este cea a Anei Dobre („Miron Radu Paraschivescu – eternul eretic”), „un studiu monografic ce vizează personalitatea și opera cunoscutului poet, dramaturg, publicist” născut la Zimnicea, „o contribuție cu totul binevenită pentru istoria literaturii române”, în cadrul căreia „evaluarea critică a operei” lui MRP, prin argumentele prezentate de către Ana Dobre, „contează indubitabil”.
În atenția cronicarului se află și un alt teleormănean al cărui scop în întreaga viață a fost o mai bună cunoaștere a vieții și operei scriitorului Dimitrie Stelaru, Gheorghe Sarău, care, dincolo de numeroasele intervenții în presa literară a vremii, a publicat, în trei ani consecutivi, „Bibliografia Dimitrie Stelaru”, considerată primul pas în realizarea unei monografii dedicate poetului, prozatorului și dramaturgului, apoi „Dimitrie Stelaru. Corespondență din perioadan1934-2018, trimisă, primită sau referitoare la viața și opera poetului”, care „reprezintă o lucrare de neocolit, ca instrument de lucru extrem de util în cercetarea pe mai departe a vieții și operei scriitorului” și, nu în ultimul rând, „Dimitrie Stelaru. Interviuri cu și despre poet și alte contribuții”, volum considerat „o poartă spre dreapta înțelegere a personalității și operei celui care, pe nedrept, a fost considerat unul dintre ultimii boemi ai literaturii române, dacă nu cumva a fost chiar ultimul…”.
Ctitorului romanului românesc modern (realist obiectiv și de analiză), Liviu Rebreanu, îi este dedicat volumul „De la Ion al Glanetașului la Apostol Bologa. Doi eroi, două destine”, de către istoricul literar Săluc Horvat, o „substanțială exegeză de istorie literară”, al cărei „discurs adecvat și limpede” realizează „un demers necesar și util pentru receptarea adecvată a celor două capodopere ale lui Liviu Rebreanu, dar și ale literaturii române”. Același interes apare și pentru Hortensia Papadat-Bengescu, „marea europeană” a literaturii române, căreia îi este dedicat volumul de literatură comparată „Hortensia Papadat-Bengescu și literatura europeană”, o „seducătoare și serioasă contribuție comparatistă” asupra analogiilor operelor acesteia cu cele ale unor personalități literare europene reprezentative.
Pornind de la titlul volumului de față, dincolo de cărțile citite, alese pe baza unor „afinități elective”, precum și de cele reprezentând „alte repere” ale preocupărilor sale de „o rezonanță aparte”, autorul se ocupă și de teleormănenii contemporani „cu care rezonăm, astăzi, în aceeași zonă geografică, din care provin ori cu care au avut strânse legături câțiva dintre marii scriitori asupra cărora ne-am oprit”.
O invitație la lectură și la cunoaștere, pornind de la ideea că „a ști care a fost mersul și care este starea literaturii la un moment dat, într-un anume spațiu geografic, nu poate să fie decât un prim pas spre o mai bună promovare a ei dincolo de acest spațiu, scoțând-o din conul de umbră în care, firesc, odată cu trecerea anilor, ajunge inevitabil”, volumul „Popasuri la Canossa” al roșioreanului Liviu Comșia „aduce un binemeritat omagiu” pentru trei scriitori trecuți în neființă, dar rămași în amintirea celor care i-au cunoscut și i-au apreciat. Este vorba despre Alexandru Popescu Tair, cândva decanul de vârstă și animatorul vieții literare și culturale roșiorene, despre poetul și prozatorul Nicolae Lupu, polivalentă personalitate artistică, și despre Eugen Delcescu, în ale cărui romane „predomină în mare parte realismul, cu inserții psihologice”. Același Liviu Comșia este autorul volumului „Insomnii la Poarta Raiului” în care face o analiză pertinentă a creației poetului, prozatorului și publicistului Florea Burtan, despre care Stan V. Cristea crede că „descins din lumea țărănească…a pășit în literatură întocmai cum ar fi pășit într-o catedrală, cu sfioșenia și sinceritatea sufletului curat, încărcat de un anume fast și de tulburătoare neliniști, dar încrezător că versurile sale vor fi înțelese cum se cuvine”. Din aceeași zonă geografică vine și Iulian Chivu, dintre ale cărui scrieri Stan V. Cristea optează spre studiul cel mai relevant din domeniul etnosofic, „Homo moralis. Mari paradigme etice și etosul românesc”, în care autorul subliniază „o paletă largă de trăsături morale și aliniamente etice ale românilor”, raportându-le „la mari paradigme etice din istoria civilizațiilor, inclusiv la paradigma lumii contemporane”.
Așadar, avem în față o lucrare care consfințește substanțialitatea, rigoarea științifică, vocația unui istoric literar, la fel de valoros și în ipostaza de critic literar care practică un comentariu argumentat, la obiect și cu un simț estetic indeniabil. Calitatea de istoric literar își pune amprenta și asupra cronicilor literare, astfel încât se poate vorbi despre un dublu registru al acestora din urmă. Pe de o parte, cronicarul prezintă volumul analizat, iar, de cealaltă parte, istoricul literar îl completează cu unele date biografice și bibliografice, corectează inadvertențele sau scăpările autorilor, ca să nu mai vorbim de faptul că, aflat în cele două ipostaze, autorul avansează de multe ori noi căi de receptare, atât din punct de vedere critic, cât și din cel al istoriei literare. De altfel, însuși autorul explică orientarea istoricului literar spre cronica de întâmpinare, apreciind că toate eseurile din volum „s-au constituit nu neapărat în refugii față de preocupările care privesc istoria literară[…], cât mai degrabă pandante ce ne-au menținut în aria cercetării și ne-au asigurat un tonus permanent pentru interesul publicistic”.
|
Nicolae Dina 6/8/2020 |
Contact: |
|
|
