Călușul dans terapeutic stravechi.
Unul din obiceiurile captivante practicat în zilele marii sărbători precreștine, cunoscută sub denumirea de Moșii de vară (care se suprapune peste sărbătoarea creștină a Rusaliilor) este dansul CĂLUȘUL sau Dansul Călușarilor. Ambele sărbători - arhaică și creștină - au la baza ideea de a oferi ofranda sufletelor celor plecati în lumea de dincolo, si de a le cere ajutorul pentru anul in curs.
Călușul este un dans magic jucat în exclusivitate de bărbați numiți călușari - dans care există dintotdeauna la geto-daci, străbătând secolele, ajuns până în zilele noastre. El este jucat pe întreg teritoriul locuit de români, inclusiv în Macedonia. Ritualul Călușului cuprinde o serie de jocuri, cântece, strigători și dansuri, interpretate de grupuri de dansatori bărbați (călușari), în număr impar.
Călușul este relevant pentru ceremonialul magic-terapeutic de alungare a duhului bolii.
Prima referință cu privire la Căluș o găsim în scrierile lui Dimitrie Cantemir, domn al Țării Moldovei în secolul al XVIII-lea, care-i descrie cu încântare: Căci ei au peste o sută de jocuri felurite și câteva așa de meșteșugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul și parcă zboară în văzduh. Ulterior, de-a lungul anilor au fost scrise alte numeroase studii până în prezent, printre care și cel de mai jos, cules în anul 1986, in cadrul Festivalului Național al Călușului, desfășurat în Caracal, județul Olt, urmat la o distanță în timp, de o expunere personală amplă la sediul Comisiei Naționale a României pentru UNESCO, în cadrul Simpozionului de Terapii Naturale Alternative și Complementare organizat de Fundația Mirabilis în anul 2018 anul Centenar al Marii Uniri de Reîntregire a Neamului românesc.
Specialiștii etnologi și alți oameni de cultură - prin documentele depuse în anul 2002 - au reușit să convingă includerea acestui dans in patrimoniul imaterial al umanității. Au trebuit trei ani de verificări din partea forurilor UNESCO până în ziua de 25 noiembrie 2005 Ziua în care Dansul Călușarilor a fost înscris în Patrimoniul UNESCO. Astfel, această zi a devenit pentru noi românii o zi memorabilă.
Se știe că acest dans magic, este un dans ritual care are puterea de a atinge forțe benefice nevăzute care ajută la vindecarea celor bolnavi. Dar cum din momentul amăgirii Evei de viclenia șarpelui, binele este în permanență pândit de rău, jucătorii se tem de forțele răului, de zânele rele, de ielele din Carpați.
De pildă, în piesa Jocul ielelor Camil Petrescu le descrie astfel: Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească și vede în luminiș, în lumina lunii, ielele goale și despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar și el rămâne neom. Ori cu fața strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ. Așa sunt ielele
pedepsesc
Nu le place să fie văzute goale de muritori.
Rolul călușarilor este de a preveni acțiunea negativă a ielelor, precum și de a-i vindeca pe cei afectați de aceste creaturi (cei luați din căluș). Oamenii se mai tem de Necuratul, de Nefârtatele, despre care sunt multe basme și povești populare românești care ne-au încântat copilăria. Pentru a avea puterea, forța de a preîntâmpina, pentru a îndepărta forțele răului, călușarii trebuie să respecte o anumită conduită și să depună un jurământ pe care îl păzesc cu sfințenie.
Azi, călușul se joacă în două variante:
- călușul de dans ( care este avut în vedere de UNESCO)
- călușul de (după) obicei, adică tradițional, vindecător rămas tainic.
Pentru noi prezintă interes cel de-al doilea, adică cel tradițional, care din punct de vedere etno-medical este sursă și tezaur, adevărat depozit bioenergetic, are putere tămăduitoare. Iată câteva mărturisiri ale unui vătaf ( șef al călușarilor) din Crăciunei, judetul Olt: G M (60 de ani): ceata călușarilor se constituie cu câteva luni înaintea datei când urmează să fie jucat ( dată variabilă în funcție de data Sfintelor Sărbători de Paști, cu șase săptămâni mai târziu, la Moșii de vară). Numărul călușarilor trebuie să fie fără soț. În ajun de Rusalii ( Moșii de vară) mergem la hotare ( între sate) și depunem jurământul. Printre altele, ei jură să nu se despartă cel puțin nouă ani, dar în general cine începe să joace călușul nu se mai desparte de el toată viața. Vătaful rămâne până la adânci bătâneți, el neputând părăsi ceata ca ceilalți. În seara când se depune jurământul, călușarii ridică și steagul călușului, constituit dintr-o prăjină înaltă de 3-4 metri, în vârful căreia se leagă: spice de grâu, frunze de nuc, pelin, usturoi (plante magice care conțin uleiuri volatile plăcut mirositoare sau calmante cu reale calitați antimicrobiene) și un prosop. Vătaful cunoștea o adevărată medicină populară pe care o folosea mai apoi în descântece.
Stegarul așa cum este numit cel care poartă steagul - nu dansează! El stă în spatele călușarilor și leagănă steagul de la stânga la dreapta și invers, deasupra călușarilor în timpul dansului. Tot grupul, cât durează sărbătorile au grijă de steag să nu cadă, deci să rămână mereu în poziție verticală.
În poziție verticală lemnul favorizează comunicarea cu energiile telurice, scurgerea energiilor negative. Dacă ar cădea steagul, ceata călușarilor s-ar sparge, s-ar desființa. Este un motiv în plus, alături de repausul sexual care este obligatoriu pentru creșterea performanțelor energetice, să nu mai doarmă decât cu țoții într-un loc sigur în carantină. Tot în seara depunerii jurământului se aprind cărbuni si tămâie si se taie o gaină neagră, pe care o manâncă cei din ceata călușului. Începând cu acestă seară, ei rămân împreună si mănâncă ceea ce primesc de la gospodari. Călușarii sunt însoțiți de lăutari, care depun și ei jurământul ( confirmat de Constantin A - cobzar din Optași).
În aceeași seară se execută câteva jocuri ritmate pe muzica specifică și nuanțată a călusului, mai lentă sau rapidă, care impune și schimbarea ritmului în pași rapizi sau lenți.
In timpul dansului, călușarii emit strigăte de tipul: hălai-hălai-hălai-șa (se știe că strigătul reprezintă o eliberare de energie negativă cumulată în corp, prin urmare are rol purificator).
Costumele călușarilor sunt de fapt costume populare tradiționale românești ( pantaloni strânși pe coapse și cămăși albe, purtate peste pantaloni, strâse cu o curea lată, în picioare opinci, iar pe cap o pălărie) la care se adaugă: clopoței la opinci, mărgele la pălărie și centuri ornamentate din care pornesc niște bete ( centuri tesute din lână, tricolore culori antice roșu, galben si albastru care se regăsesc în drapelului României sau multicolore) care se încrucișează în față și în spate. Despre culorile, formele geometrice cusute pe cămăși precum și simbolurile lor aflăm mai multe din limbajul artistic descifrat de Nineta Crainici în volumul intitulat: Structura bioenergo-informațională ca putere de menținere a sănătății și din lucrările semnate de profesoara Ioana Crișan (lucrări communicate în cadrul simpozioanelor de dacologie organizate de Dr.Napoleon Săvescu).
Personajele principale ale cetei călușarilor sunt: Vătaful (șeful călușarilor) și Mutul.
Vătaful are calități deosebite și este cel mai bun dansator. Al doilea ca importanță după vătaf, este Mutul, investit cu puteri magice, care îndeamnă la dans prin semne, dansează comic în contratimp cu călușarii, pe care îi impulsionează cu o sabie din lemn, uneori chiar lovindu-i. Spre deosebire de călușari, mutul poartă o mască și este îmbrăcat în haine ponosite, mai largi și o pălărie bearcă. La brâu își leagă un șorț ca femeile, șorț ce ascunde un fragment dintr-un ram de pom cu lungimea de 30-40 cm și grosimea de 5-6 cm, vopsit în rosu, care prefigurează un falus imens ce se poate vedea din când în când în timpul mișcărilor specifice mutului, sugerând concluzia că acest dans este dedicat cultului falic.Acest element ne duce cu gândul la cultura indiană, în care, cultul falusului se practică din vremuri imemoriale până azi. O altă explicatie ar fi că mutul reprezintă pe cel ales de geto-daci să le fie mesager către zeul lor Zamolxis. Din clipa când era ales, tânărului care urma să fie aruncat cu pieptul in sulițe, i se confesau (spovedeau) oamenii și îl investeau ca mesager al lor, iar el nu mai rostea nici un cuvânt, rămânând mut (ca să păstreze secretul ). Mutul poartă o traistă în care se găsesc plante cu efect magic și terapeutic, ca și la steag (pelin, usturoi, frunze de nuc). Femeile când merg spre cimitir în ziua de Rusalii, aruncă la câțiva metri distanță câte o foaie de nuc, realizând adevărate poteci care șerpuiesc între casă și locul unde odihnesc străbunii, marcate cu aceste frunze magice. In era creștină, frunzele de nuc simbolizează limbile de foc care au coborât la Rusalii (cincizecimea) deasupra capetelor apostolilor.
Călușul se joacă în curțile gospodarilor mai cu stare, sau la cei care au un bolnav. La Crăciunei (J Olt) bolnavul este dus la hotare, pe locul unde s-a depus jurământul. La Dăbuleni (J Dolj) Tătărăștii de Sus (J Teleorman) bolnavul este scos în curte. Mai întâi, bolnavului i se cântă o succesiune de melodii și cea la care prezintă cele mai multe semne de înviorare este selectată și pe ritmul ei vor dansa călușarii.
Bolnavul este întins pe pământ. Călușarii îl afumă cu tămâie, apoi dansează în cerc în jurul lui, pe mutește adică fără strigături. Muzicanții îi cănta o melodie pe ritm lent. Călușarii sar apoi peste bolnav atingându-l cu călcâiul. Unii, sprijinindu-se pe un picior, cu celălalt fac cercuri concentrice deasupra bolnavului apoi îl ating cu călcâiul. La sfârșit, bolnavul se ridică și joacă hora alături de călușari, aceasta (hora) învărtindu-se de trei ori. Dacă bolnavul nu se simte incă bine, ritualul se repetă și a doua zi. În unele localități, la capul bolnavului se aduce o oală cu tămâie fumegândă. În timpul ultimelor acorduri muzicale, se sparge oala, simbolizând fuga, destrămarea duhului bolii, după care bolnavul se ridică pe melodia Floricica. Uneori când exista în familie un copil mai slăbuț, fără poftă de mâncare, mama îl încredințează unui călușar care joacă hora cu el în brațe, iar copilul se îndreaptă.
În ultima zi a Călușului are loc Războiul călușului. De data aceasta călușarii nu mai sunt îmbrăcați în frumoasele lor costume ci se travestesc, încât nimeni nu îi recunoaște, realizând un adevărat teatru satiric: unul se îmbracă preoțește, altul ca doctorul, unul îmbracat în negru poartă o mască și o coasă prefigurând Moartea, altul se travestește în femeie gravidă etc. La acest spectacol participă tot satul. Bineînțes că ei fac tot felul de referiri la păcatele ori proastele obiceiuri ale celor din comunitatea respectivă, care se cunosc între ei, recunosc cu ușurință și aluziile rostite de personajele create ad-hoc, spre amuzamentul și veselia tuturor. De altfel, în special în lumea satului umorul, rîsul de altul a fost totdeauna o metodă de ținere în frâu sau de îndreptare pentru mulți. Urmează apoi o masă comună, mare, bogată.
A doua zi după război, călușarii se reîntâlnesc și îngroapă călușul, de obicei lângă o apă curgătoare, ferindu-se să nu fie văzuți în special de vrăjitoare care ar folosi plantele care au fost la steag, pentru vrăji ( de aceea ele se îngroapă să nu fie găsite)..
Încercând să aflu mai multe despre tainele călușului, am stat de vorbă și cu ajutorul de vătaf B I din Pădureți județul Argeș, care a impresionat atât prin dans cât și prin fermitatea răspunsului citez: depunem jurământul, dar despre asta nu scoateți dumneavoastră nimic de la mine! De altfel, secretul călușarilor nu-l știu decât ei și bine fac că-l păstrează. Eu nu am facut decât să descriu în mare ceea ce se vede și se aude.
Așa au petrecut băștinașii acestor locuri de milenii întregi la Moșii de vară. Ei nu aveau ziare sau reviste, radio sau televiziune, dar trăiau și trăiesc autentic. Spiritul acestui popor a pendulat între clocotul adâncurilor sale și exprimarea lor omenească, pentru care de multe ori cuvintele se dovedesc a fi sărace în redarea intensității unei trăiri. De aceea, pentru evaluare se iau în considerare toate elementele care decurg din manifestarea respectivă ( costumele, cântecele, strigăturile, etc). Cuvintele rare pe care le întâlnim în limbajul popular nu coboară, ci dimpotrivă, înalță frumusețea expresiei, pentru că poartă în ea informația permanenței și identității etnice.
Dr. ELENA ARMENESCU
MEMBRA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMANIA
NB Vizionați: The Căluș Ritual de la unesco
https://www.youtube.com/watch?v=g7QdQ8R5BUU
Călușarii
Auzi cum trc, coboară dinspre daci
Cu pașii lor împletiți in memoria ierbii
Cu glasurile lor cărări de amurguri și zări
Nici un vuet de luptă nu se aude pe creste
Nici un foșnet
Doar pacea răsfrantă-n rășini
Ceața din trupuri se risipește
Din sceptrul cântecului răsar lumini
Se dezlanțuie dansul!
Aripi nevăzute le cresc dintr-un clocot
Furtuni de ropote calea-și deschid
Sub tălpile lor arcuiesc nemurirea
cu bâtele lor opresc vântul uimit
Ce ascultă și vede minunea
Cum ei
din ciomege fac punți și cai năzdrăvani
Cu care zboară spre hotare zeiești
Pe frunțile lor luminate un râu
Curge în valuri împărătești
ca lanul de grâu
dat in copt
Pletele galbene-n joc
Da!
Ei sunt cu noi dintotdeauna aici
Cu pietrele, opaițele, altarele
Baladele îmiresmate cu dor
Doinele izvodite din lacrimi
Reintrupate in cuvinte
Graiul
Cu dansul acesta unic, bărbătesc
In care chiar și clopoțeii râd și cântă
Din timpuri imemoriale strămoșești
Spre care gândurile în hore strălucesc
Esența n-a pierit, ea se păstrează
sub jurământ,
în ritmul triumfal sărbătoresc!
( din vol. Memoria statuilor Elena Armenescu)
Vatra
Stăruitor, de neclintit
Rămâne-n minte forma vetrei
Căldura ei necontenit
Te urmărește
Miros de pâine proaspăt coaptă,
De sub ștergar curat, cusut
Cu flori de câmp
În nări îți năvălește...
Întâi răsare forma vetrei,
Apoi grădina fermecată,
Cu pomii, clăile de fân
Din lunca veșnic verde
Care, în fiecare vară
În nopțile de vrajă
Găzduiește
Zei și fauni.
Prin miriști, mii de greieri
Exaltați sub razele lunii
Fac aerul vibrant
Până-n urechea ta
Cel care pornești pe cărările lumii
Să-ți împletești pașii cu foșnetul,
Îndrăgostit de vânt și alergare.
Când singur te vei crede
Între oameni
Întoarce-te aici, spre neuitare
La matca izvorului tău
Generator de energii astrale.
Pulsând spre înălțare.
Intră și în biserica din sat
Unde ai fost botezat
Amintește-ți!
De înger însoțit, te-ai creștinat,
Revino!
( din vol. Memoria statuilor Elena Armenescu)
Îmbietoare zările
Pe pajiștea de aur, cu ierburi fermecate, străjuită de brazi
Sub potopul razelor potolite de câte-un nor în destrămare,
Pleoapele-mi închid și lumi din galaxii necunoscute, azi
Mă năpădesc în valuri succesive, cu glasuri chemătoare.
Îngeri grăbiți sau gânditori, în ritm de șipot susurător
Pășesc cu mine pe noile cărări, ce se deschid spre vânt
Zările ne-mbie cu neprihănirea, geloase, râvnitor
Nu vor să ne legăm prea mult de verdele pământ...
Aici e totul trecător și ofilirii supus, când vine vreme rea
Se veștejesc în câmpuri toate înfloririle și multă tristețe
Răzbate până în miezul lucrurilor iar transformarea,
Necruțătoare sfarmă tot ce-i vechi, uitat de frumusețe.
Pân-la veștejire, fără preget, tu soarbe lumină-n zori și seară
Și încântarea-fluviu în tine va pătrunde dintr-odată,
Ca acum, când muget scurt ca o strigare cifrată face să sară
Spre mama lui, vițelul crud, căutător cu gura însetată...
Copiii, cutreierați de înmiresmare, se minunează de spectacol,
Iată miracolul! E lângă noi, nu s-a pierdut candoarea!
Ea stă ascunsă-n pajiști, păduri, văzduh ori ape, ca-n oracol
Abia așteaptă plin dezmierd, ca iedera să te-nfășoare.
( din vol. De mână ce Orfeu Elena Armenescu )
|
Elena Armenescu 6/5/2020 |
Contact: |
|
|
