Sub cer de stele
ZIUA ȘI A ELEVULUI DE LICEU
În fiecare zi, e ziua ta copile, oricât de puțini îți vor fi anii
Ziua ta nu e numai în iunie, când în floare sunt cireșii și castanii!
Gândește mereu că te-ai născut, din dragostea părinților
În libertatea cunoașterii, din depărtate vremi până azi, ale comorilor,
Acestui pământ dăruit, cu atâta dragoste, de Dumnezeu oamenilor.
Cinstea și hărnicia, să-ți fie o temelie solidă a vieții tale,
Oriunde te va duce, în drumul lui, destinul pe a lui cale.
Dar...dacă ai venit pe lume să îmbogățești pământul,
Pentru ce prea des te prinde depresia și urâtul?
Pentru ce destrami în scame, puținele fire ale vieții?
Vrei să întuneci lumina sfântă a zorilor dimineții?
Luptând-u-te cu filme și jocuri, din telefoane și tablete,
Nu vei urma drumul bun, căci ele vor doar mintea să-ți îmbete,
Arătându-ți cât de frumos, dar prea departe și de nefolos, infinitul
Ele te îndeamnă să prețuiești doar tăcerea, singurătatea și nimicul.
ASCULTĂ!...școala să-ți fie prioritate și hrană sufletească,
Ca toți din jurul tău, cu drag și interes să te privească!
Iar când vei ajunge matur, la douăzeci de ani,
Să fi mândru căci prin munca ta vei avea pâine și bani.
Cei ce nu-și urmează, spre studiu, timpul cu folos,
Vor ajunge să înțeleagă, căci tot ce-ar face, va fi de prisos.
Vor realiza cu cât sârg, trebuia să muncească în anii de liceu
Ar vrea să o ia de la capăt, dar e prea târziu și mult prea greu.
Cel care a pus la scara vieții sale o temelie serioasă,
Se va bucura de multe împliniri și respectul colegilor de clasă.
Cel care a căutat doar scuze să mai fure timp, ca să mai poată,
Să ia din bogăția internetului, unde filme și jocuri nicicând nu se gată,
Neglijându-și rostul pentru care părinții l-au trimis, cu drag la școală
Repede și sigur timpul trece, tu rămânând mereu cu mintea goală.
Cândva vei cere ajutor spășit: - Tată și mamă, vreau să vă ascult!
Dar ei vor fi obosiți de mersul vieții, regretând al tău trecut,
Privindu-te ca pe un fiu rătăcitor, ce-ai fost al lor, dar prea demult.
Tu cu un greu oftat vei încerca să aduni acum, ce odată ai pierdut.
Va trebui să tragi din greu, la munci ce nu te onorează,
Dar n-ai ce face, aceasta-i soarta celor ce prea mult se distrează.
Trist, tăcut, rămas deoparte, vei strânge regrete, nu puține,
Ferindu-te din fața acelor colegi, care prin muncă au ajuns bine.
O lecție de învățătură, primește-o de fiecare ziua ta,
Calea vieții nu-i ușoară, dar urc-o, spre mulțumirea și mândria ta.
În fiecare zi de școală, pune serios, vieții tale la temelie,
Încă o treaptă care te va urca, spre împliniri și bucurie.
Toronto Iunie 2020
VIS DE PRIMĂVARĂ
Peste împărăția nopții, tu apari ca o lumină
Și te așezi tăcută alături, pe așternutul cald și moale.
Mintea mea te întruchipează, cu visul nopții împreună,
Îl sfârșim în zorii zilei, pășind mereu pe aceeași cale.
Stelele-n adâncul lor, pleacă una câte una,
Peste îmbrățișarea noastră, cad grei zorii dimineții.
Sus în depărtări albastre, abia se mai zărește luna
Văd în ochii tăi albaștrii, cum joacă galeș, razele vieții.
Pe alei se pierd tăcute, umbre care merg la muncă
Printre plopii înalți se aude, ciripit primăvăratic
Buzele iubite-n noapte, simt cum mai dogoresc încă
Soarele a apărut pe munți, ca un bulgăr de jăratic.
Mă trezesc, îmi șterg sudoarea, de pe fruntea grea și rece
Închid ochii să mai dorm, doar o clipă să mai pot,
Să te aduc iar lângă mine, dar visul ca visul trece
O fărâmă cât de mică, din el Doamne să mai scot.
Acum nu mai suntem singuri, flori în jur râd și dansează
Razele de soare iată!... au înecat visele toate
De sărutul nostru tainic, două flori se rușinează
Alte două râd în soare și vorbesc ceva în șoapte.
Dar de odată ai dispărut, zburând în cer cu visul meu
Casa-mi pare tristă, goală, totul pare un mormânt.
Mă trezesc strigând la tine, știe numai Dumnezeu,
Cât mai poți fugi de mine, până unde? Până când?
Început spre miezul nopții, astfel visul se sfârșește,
O atingere discretă, un salut grăbit, un răspuns cu frică,
Ascunși de umbra dimineții, care poate ne pândește
-Ce greu e Doamne să trăiești, într-o lume atât de mică.
Primăvară, primăvară, cât de mult noi te-am dorit
Gând furat din umbra lunii sau din visele de noapte
Dragoste străină scrisă, pe un drum ne împlinit
Ascuns în taina unei nopți, descântat cu sfinte șoapte.
Aprilie 2020Toronto
CINSTIRE LUI EMINESCU
Ai trecut prin viață, ca un om de rând
Cum prin codrii trece vântul cald de seară,
Ești omul dintre oameni ce-n mormânt,
Te-ai strecurat prin poarta unei vieți amară.
Cu geniala-ți frunte ai născut comori,
Cum pomul naște flori în primăvară.
Din doine , din povești și zicători,
Tu ți-ai clădit cu trudă a vieții tale scară.
La temelia ei, stau doinele bătrâne,
Și cântecele țării, de nuntă și de mort,
Povești strânse la focuri, cu feti frumoși și zâne
În nopțile de vară, umblând din loc în loc.
Dar nu ai apucat să-ți vezi vârful scării tale
Poleit cu aur, cum încă poleim,
La toți înaintașii care-au deschis o cale
Iar truda lor, noi astăzi, cu respect cinstim.
Luceafărul tău încă, pe cer mai strălucește,
Cum străluci-va-n sufletul nostru, cât pământ va fi,
Dacă vreun bezmetic războiul nu-l pornește,
Ca să lase-n urmă, frumuseți pustii.
Tu ai trupul în mormânt, dar sufletul ți-e viu,
Prin tot ce ne-ai lăsat nouă, cu gândul tău curat.
Dar ce v-a fi după noi, sau poate mai târziu
Nu știe nimeni, pe acest pământ de ură încărcat.
Dorințele tale, noi cu grijă, încercăm să împlinim,
Genialule, al nostru nepereche, poet vizionar.
Mintea noastră mai are lumină, spre tine să gândim,
Căci tot ce ne-ai prezis nouă, nu a fost în zadar.
Capul și pleoapele noastre spre CINSTIRE cobor,
În memoria celui ce ne-a dat nouă și ROMANIEI,
,, LA TRECTU-ȚI MARE, MARE VIITOR,,
Lăsându-ne pentru vecie, perfecțiunea poeziei.
Cuprins de al destinului imbold, acum și peste ani,
Vom încerca steagul libertății, mereu să-l urcăm.
Noi nu am cumpărat cinstea, ca alții pe bani.
NICICÂND ÎN ASTĂ LUME NOI GENII NU UITĂM!
Achim Bucuțea IUNIE 2020 TORONTO
SUB CER DE STELE
Stea din adâncurile ,nopții din alte lumi de noi străine,
Te-ai rătăcit fără să ști, prin țara mea arsă de foc
Nu te-am știut dar te visam, cum umblam pe cer cu tine,
Și Doamne!...cum speram să-mi fi al vieții mele noroc.
Într-o zi fără să știu, pe un cer pustiu de dimineață,
Când ochii mei setoși plimbam, peste imensul infinit
Tu ai apărut minunea mea, cu focul tău nestins de gheață,
Și atunci în sufletu-mi pierdut, parcă toate s-au topit.
Nici n-am știut când de pe cer, ca o cometă ai dispărut,
Iar ochi-mi tulburați și grei, i-au inundat cu foc lumina.
Te-am căutat în nopți de-a rândul, cu ochii plânși și n-am știut,
Căci tu deja cu inima, v-ați pregătit în taină cina.
Simțeam că-n mine o altă viață, începe iarăși să învie
Am pus urechea mea la inimă, să aud tobele-mi cum bat
Și-un cântec nesfârșit ascult, din alte lumi, străine mie
Prin care-n micul meu infern, un paradis eu am aflat.
Acolo te-ai ascuns iubito, in sufletul meu tulburat,
Știam că vei fi doar a mea, cum te-am avut mereu în vis
Atunci în nopți fără odihnă, fără să știu te-am căutat
Și bulgărele meu de inimă, poarta din suflet ți-a deschis.
Acum ascult supus cuvinte din toate cântecele tale
Și n-am să pot închide rana, din sufletul meu aprins,
În mormânt cu tine-oi merge, petrecut cu multă jale
De focul clipei ce în taină, sub cer de stele s-a aprins.
Iun. 2020 Toronto
|
Achim Bucutea 6/2/2020 |
Contact: |
|
|
