Observatorul

Constantin Eretescu și Jurnalul ca veghe între două „lumi”

„O fereastră deschisă către peisajul Americii zilelor noastre”, așa începe prezentarea de pe coperta 4 a Jurnalului de exil IV, scris de Constantin Eretescu, publicat, cu puțin timp în urmă, ca și celelalte volume, tot de prestigioasa editură Vremea.
„Fereastra” (ca și în cele anterioare) este deschisă însă mult mai larg: către lumea contemporană – cu toate ale ei –, către România, incluzând firesc și Basarabia, și nu mai puțin către viața scriitorului român trăitor fizic în orașul Providence (din Statele Unite), dar cu gândul și inima la București.
Cele afirmate mai sus acoperă, de fapt, ideea generală pentru toate cele patru volume ale Jurnalului. Individualizarea în cazul celui recent o conferă în primul rând perioada de timp în care sunt făcute însemnările: 2011 – 2018, deci foarte aproape de timpul lecturii, de timpul eliberării către publicul românesc a gândurilor și trăirilor celui care, din imaginarul „turn de veghe”, și-a asumat rolul de observator și comentator al lumii în care trăiește.
„Eu am să dau seamă de toate câte sunt” pare a spune în subtext, dincolo de textul Jurnalului de exil Constantin Eretescu și acum. Ca și în celelalte volume, diaristul împletește subiectivitatea cu consemnarea (pe cât posibil) obiectivă a evenimentelor pe care le trăiește, la care este martor – direct ori indirect.
Jurnalul dă astfel „seamă” de evenimentele politice (alegeri, de exemplu), de evenimente majore climatice (uragane etc.) ori unele obișnuite, dar care perturbă viața de zi cu zi (căderi masive de zăpadă, frig sau căldură excesive), de întâmplări mai mult sau mai puțin semnificative, dar care au valoare de simbol și deschid „o fereastră” către realitatea dintr-o țară sau alta (sistemul medical, sistemul de învățământ – universitar în cazul de față, evidențiindu-se în subsidiar agenda culturală a Universității Brown – , situația bătrânilor etc., etc.). Nu mai puțin importante sunt și notațiile prin care aflăm detalii semnificative referitoare la însuși scriitorul Constantin Eretescu, la stilul său de lucru, la migala cu care cizelează textul („Ca să închei o lucrare, eu trebuie să trec prin câte patru versiuni”, notează la pagina 22), fiind totuși veșnic nemulțumit de faptul că nu se mobilizează mai mult. („Nu știu de ce nu pot să respect termenele, să lucrez zilnic și egal ca un om responsabil”, citim la pagina 29). Dar informația asupra seriozității, migalei, importanței pe care o dă cuvântului scris se repetă în mai multe rânduri într-o formă sau alta! Este o nemulțumire permanentă de altfel, fiindcă astfel de notații apar frecvent. Și totuși, o trecere în revistă a operei sale – fie și numai cu romanele și nuvelele sau cu piesele de teatru (v. Sala de așteptare, Humanitas, 2014) publicate în timp, fără mai ține seama de studiile serioase în domeniul folcloristicii , de exemplu, de articolele socio-politice, adunate în volumul Articole politice și literare (2017) ori chiar de cele de memorialistică (Pensiunea Dina, 1995, Periscop. Mărturiile unui venetic, 2003 și cele patru volume de jurnal) – ar constitui un serios argument pentru cititor să îl contrazică.
Nemulțumirile, durerile sunt însă și de altă natură. Una dintre cele mai importante: singurătatea emigrantului într-o lume căreia nu îi aparține, pe care nu o înțelege nu de puține ori, jurnalul fiind și o formă de comunicare cu sine și cu cititorul potențial („…mă întorc la caietul de demult ca să am cu cine să mai schimb o vorbă.” – p. 217)
Ca orice jurnal, Turnul de veghe. Jurnal de exil cuprinde în paginile sale o viață de om așa cum este, cu bucurii – mai mici sau mai mari, mai simple/ banale ori cu o încărcătură afectivă majoră –, dar mai degrabă cu tristeți, cu inerentele dureri printre care, desigur, este cea a conștientizării acelui fugit irreparabile tempus. Dar mai vine de undeva durerea și ne spune autorul chiar din titlu - Jurnal de exil! Căci el trăiește în alt spațiu decât cel natal, dar stă cu gândul permanent la țara pe care teroarea istoriei l-a silit să o părăsească. Și astfel, peste durerile fizice prin care anii își lasă amprenta se suprapune tragedia desțărării, drama emigrantului al cărui gând e permanent la „oamenii dragi de acasă”. Și nu numai în Jurnal întâlnim astfel de raportări. În textul introductiv la volumul Fețele lui Janus (2001), de exemplu, Constantin Eretescu decoda mesajul general, afirmând direct că „Spiritul care poate fi regăsit în toate textele este gândul la România”. Tristețile acoperă așadar o temă generală – singurătatea, în varii ipostaze – de la cea a omului aflat pe pământ străin, departe de rude și prieteni, departe de locurile familiare, până la întrebările existențiale asupra condiției umane.
Însemnările din Jurnal abundă însă și în ironii, autoironii, în notații pline de umor, în formule de adresare care creează iluzia unui interlocutor, toate acestea fiind o contrapondere, un mijloc de a echilibra tonul general. Câteva exemple: „Mâine urmează să mi se ghicească viitorul. Noua ghicitoare este spitalul de lângă casă, unde sunt programat la o tomografie (p. 217); „Ger de crapă pietrele. Întuneric de dimineață. Trai în cavou. Poate că și morții se mișcă tot așa .Singură deosebire că nu au cafea, n-au ceai, sărmanii. Parcă tot mai bine e viu” (p. 129)
La final, cititorul, parcurgând, împreună cu diaristul, zile, luni, ani – cu bune și cu rele, cu multe rele, dar și cu bucurii – îi este alături și omului, și scriitorului. Omul e supus condiției trecătoare, dar și vremurilor în care trăiește, scriitorul se constiuie însă în martor, stă „de veghe” în timpul său și vrea să „dea samă”.

Numindu-l „un exilat de tip deosebit”, suferind de două ori exilarea (o dată din Basarabia în România, a doua oară din România în SUA), Mircea Anghelescu (în Prefața din 2013) ghidase cititorul primului volum anticipând în bună măsură și volumele următoare.
Astăzi, în urma lecturii celor patru – aceeași concluzie cu cea a prefațatorului: „Jurnalul este mai mult decât o agendă a unui scriitor din exil (…) el este în același timp foaia de temperatură a vieții unui intelectual format în alt mediu cultural” pentru care „inadecvarea este starea de bază a emigrantului”, așa cum notase lucid autorul însuși într-un eseu din volumul Cu ochii în zare. O „inadecvare”, o permanentă raportare la cultura țării în care s-a format, dar, desigur, încercând să cunoască cât mai bine societatea în care trăiește. Și de aceea întregul lanț de notații referitoare la întâmplările propriei vieți ori ale unor rude, prieteni sau vecini, cele care dau informații despre spectacolele de teatru, despre concerte, despre alte evenimente culturale etc. nu înseamnă altceva decât integrarea în cotidianul american (întrerupt din când în când de întoarcerile în țară, de târgurile de carte din București, de revederea cu prieteni și colegi).
Și astfel între 1995 (începutul notațiilor din primul volum) și 2018 (anul cu care îl încheie pe al patrulea), cititorul Turnului de veghe. Jurnal de exil semnat de Constantin Eretescu are în față o frescă a lumii contemporane de dincolo și de dincoace de ocean, o lume în care un intelectual român trăiește, dar o și analizează cu luciditate
Turnul de veghe Jurnal de exil, și cu acest al patrulea volum, rămâne un document prețios al vieții unui om, dar mai cu seamă al unui scriitor-martor și conștiință a vremii sale.

Mihaela Albu

......................................

Din exil, privind ... Cu ochii în zare

Termenul exil cuprinde un fenomen nu foarte caracteristic poporului român până la jumătatea veacului trecut, aşa cum însuşi Mircea Eliade subliniase odată, şi acoperă motivări diferite în timp. Pentru români, adevăratul şi tristul exod s-a petrecut mai cu deosebire în anii de după al doilea război, odată cu instaurarea comunismului.
Un caz aparte îl reprezintă aşadar exilul determinat cu precădere de politic într-un anumit moment al istoriei – nu numai la scara Europei, ci chiar a lumii întregi. Din România, ca şi din alte ţări est-europene căzute sub comunism, a plecat mai cu deosebire o parte a intelectualităţii, adică acei indivizi care au înţeles primii pericolul îngrădirii liberăţii de exprimare. „Exilul românesc este format mai ales din intelectuali. La noi, mai ales intelectualii au fost persecutaţi, au fost îngrădiţi în ţelurile lor şi atunci exilul românesc numără mai mulţi intelectuali”, exprimase succint ideea unul dintre reprezentanţi, Pavel Chihaia. El subliniase de asemenea larga răspândire a acestor intelectuali pe toate continentele, care „au punctat întreg globul, ei se găsesc peste tot şi, mai mult decât atâta, sunt în legătură.” (v. Scrieri din ţară şi din exil, vol. III, ed. Piadeia, 2007)
După exodul din primii ani ai instaurării comunismului, a urmat un aşa-zis „al doilea val”, consecinţele „tezelor din iulie” 1971 determinând – în timp – alţi intelectuali români să părăsească ţara şi să caute libertatea de exprimare în diferite zone ale globului. Poate cei mai mulţi dintre aceştia au fost scriitori, pentru ei cenzura fiind, de fapt, egală cu un fel de moarte spirituală. „Cel mai adesea, părăsirea ţării şi refugiul au fost motivate politic. Bună parte dintre cei plecaţi, mai ales după 1971, anul unei reveniri brutale la o nouă formă de proletcultism, au fost scriitori. Ei au format dintotdeauna la noi un corp de elită şi, prin prezenţa în presă şi cărţi, au tins să fie mai vizibili decât alte clase de intelectuali”, va sublinia unul dintre aceştia, Constantin Eretescu, cercetător ştiinţific (în România) şi profesor de folclor şi antropologie culturală, editor al revistei Lupta (în Statele Unite). El a emigrat în SUA în 1980, ţară în care trăieşte şi astăzi.
Ca scriitor, Constantin Eretescu semnează proză scurtă, romane, piese de teatru, studii şi eseuri, articole în revistele româno-americane, iar după 1990 şi în cele din România.
Prezentarea de faţă ne-a prilejuit-o cartea ce reuneşte eseuri, cronici literare şi interviuri apărute de-a lungul timpului în diverse reviste: de la Origini. Romanian Roots (majoritatea!) ori Lupta la Vatra, Viaţa Românească, Dilema Veche, Orizont ş.a.
Deşi este un volum compozit, textelele sunt reunite sub o temă comună, formând astfel un tot ce dezvăluie – la o lectură completă – experienţa de exilat a autorului, precum şi aspecte din creaţia altor scriitori români care au trăit (sau trăiesc) departe de ţară.
Titlul ales de autor dezvăluie cititorului foarte repede conotaţiile incluse, mai ales dacă acesta îl coroborează cu subtitlul. Scriind el însuşi de pe poziţia celui aflat „dincolo”, C. Eretescu pune în discuţie fenomenul desţărării încă puţin discutat (ori neînţeles) în adevăratele sale dimensiuni.
Autorul a structurat volumul în două mari capitole – „Cei de dincolo” şi „Oameni şi cărţi”. Prima parte, de mai mică întindere, este însă cea care exprimă idei şi concepte asupra „exilului ca inadecvare”, ca şi asupra acelei condiţii duale în care emigrantul se situează permanent, lupta interioară (şi exterioară) ducându-se „între rezistenţă şi capitulare”.
De altfel, toate textele demonstrează, într-o manieră sau alta, ideea prin care Constantin Eretescu a ales să deschidă volumul, adică acea stare de „inadecvare” în raport cu noua lume, în raport cu „ceilalţi”, pornind de la un dat considerat drept caracteristică aproape definitorie pentru orice emigrant. „Inadecvarea este starea de bază a emigrantului”, o spune sentenţios chiar prima frază a volumului, autorul încercând mai apoi să-i explice sensurile, exemplificând mai întâi cu diverse comportamente ce exprimă „îndepărtarea de centru”. Este vorba despre „o incapacitate de armonizare la comportamentul general acceptat al grupului.” Exemplele tipice fac înţelegerea fenomenului mult mai uşoară, dar îi compun şi unitatea în diversitate. Îl alegem pe cel despre personalitatea omului controversat care a fost scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu, cel „deghizat în episcop” la congresul Academiei Româno-Americane din 1991, desfăşurat la Montreal. „Lucrările luaseră sfârşit şi venise seara banchetului, organizat în sala de restaurant a unuia din hotelurile mari ale oraşului”, va rememora o scenă şi va reface atmosfera din detalii semnificative, în calitate de participant el însuşi, Constantin Eretescu. „Invitaţii începuseră să vină şi, până la deschiderea sălii de mese, stăteau de vorbă în grupuri care se recompuneau. Într-un colţ, sub un lampadar, pe o canapea înflorată, putea fi văzut şezând un bărbat masiv. Prelat de bună seamă, îmbrăcat într-un anteriu violaceu, cu o cruce mare de aur pe piept. Singur. Privea în jur cu o detaşare de sfânt. M-am tot întrebat cine putea să fie. Nu-l întâlnisem în zilele întrunirii. Semăna totuşi cu cineva. Mai văzusem undeva această figură. Târziu, şi mai degrabă din întâmplare, mi-a venit gândul cel bun. Fireşte, Constantin Virgil Gheorghiu. Dar de ce deghizat în episcop? Nu am răspuns nici până în ziua de azi....” (pp. 11-12).

Pentru cine i-a urmărit activitatea, va fi evident că o preocupare constantă a autorului Constantin Eretescu, aflat el însuşi în exil, este aceea a receptării literaturii româneşti scrise în afara graniţelor. Asupra „politicii de recuperare” întreprinse în ţară după 1990 are numeroase rezerve („S-a făcut totul, s-a făcut destul? Nu ştiu dacă se poate vorbi de o politică coerentă de recuperare a operelor scriitorilor de peste hotare. Sunt mai degrabă tentat să spun că nu. /.../ Cele mai multe reintroduceri în circuit s-au făcut, mai degrabă, la întâmplare şi nu integral”), dar şi idei constructive: „Între această primă operă semnificativă (Dumnezeu s-a născut în exil, n.n.) din perioada exilului şi pâmă la sfârşitul vieţii, Vintilă Horia a mai publicat o serie întreagă de romane în franceză şi spaniolă. Prin grija unor traducători şi editori din ţară, unele au văzut lumina tiparului. Dar se poate vorbi oare despre o reintegrare a operei scriitorului în cultura românească? În mod ferm, nu. Singurul mod în care se va face aceasta este prin editarea integrală a operei (versuri, proză, jurnalism, memorialistică, corespondenţă), în seriile consacrate marilor scriitori români şi prin studiul acestei opere.” (pp. 28-29)
De aceea, o cărămidă pusă la edificiul recuperărilor va fi chiar şi al doilea capitol al cărţii, cel dedicat „oamenilor” (Maica Alexandra, prinţesa Ileana a României, apoi Aron Cotruş, Ştefan Baciu, Gabriela Marin-Thorton, Domink Nicol ori Silvia Cinca), dar şi „cărţilor” (din care amintim, printre altele, False obiecte preţioase şi Pantoful Cenuşeresei de Alexandra Târziu, eseurile lui Horia Ion Groza adunate în volumul Sfârşit de veac românesc în America, ori cele „două cărţi-manuscris ale lui Ştefan Baciu”, încredinţate de poet lui C. Eretescu). Multe dintre aprecierile analistului ar putea fi citate pentru a exemplifica modalitatea superioară de a vedea şi înţelege deopotrivă „oamenii” pe care i-a cunoscut sau cărţile pe care a ales să le prezinte. Vom da numai câteva exemple. Astfel, „marele poet” care a fost Aron Cotruş, omul care „face parte din grupul scriitorilor cu vocaţie nobilă şi destin tragic” (p. 83) este „încă nerecunoscut ca unul dintre marii noştri făuritori de cultură” (p. 91). Ştefan Baciu, de asemenea, este „un poet (care) sapă tăcut piatra cuvintelor româneşti undeva, la capătul lumii”, fiind apreciat totodată drept „unul din marii poeţi ai exilului românesc, supravieţuitor al generaţiei de aur a anilor ’30, cea care fusese menită să intre în literatura mondială pe uşa principală şi de care s-a ales praful şi pulberea.” Iar mai departe, folosind chiar un vocabular uşor colocvial, tocmai pentru a sublinia valoarea poetului, dar şi importanţa creaţiei sale, C. Eretescu va continua: „Dintre toţi barosanii generaţiei lui, Dumnezeu a pus ochii pe Ştefan Baciu, l-a luat de subsuori şi l-a aşezat pe insula Oahu, în Hawaii. Şi i-a poruncit să scrie şi să se mire pentru noi toţi de ce ni se întâmplă.” (p. 137)
Acestea sunt doar două exemple dintre „oamenii”-scriitori readuşi în memoria noastră. Operele discutate sunt şi mai multe, analiza lor surprinzând pertinent esenţa fiecăreia. Vom da din nou două-trei exemple. Unul se referă la o scriere ce derivă din schimbarea de optică a emigrantului, aceasta creând firesc un tip nou de scriitură. Astfel, în cazul lui Dominik Nicol, „sensibilitatea înnăscută, amplificată de condiţia de emigrant handicapat de lipsa limbii şi de sărăcie, a produs un scriitor interesant, care nu ar putea exista în mediul natural.” (p. 115) La fel pentru Horia Ion Groza: „depărtarea şi timpul au produs modificări de optică. /.../ Românul priveşte la lumea din care a plecat cu ochiul americanului” (p. 123) şi scrie eseuri cu o tematică compozită, „cum ar fi destinul scriitorului de limbă românească în exil, reflecţii despre Eliade, Brâncuşi, Noica, sau evocarea unor personalităţi româneşti, în seria acestora aflându-se Mircea Vulcănescu, Mihai Botez sau Horia N. Groza şi Alexandru Constantin Mironescu, ultimii doi necunoscuţi ultimelor generaţii.” Autorul prezentării apreciază apoi în grad superlativ unele dintre aceste eseuri, opinând chiar că Originalitate şi experiment şi Detenţie şi memorie „intră în categoria rară a eseurilor care ar merita să figureze într-o antologie a genului.” (p. 125)

În afara articolelor teoretice şi a celor de prezentare şi analiză a unor scriitori şi ale operelor acestora, un al treilea tip, neîncadrat însă separat în economia cărţii, îl constituie câteva interviuri.
Unul („Poezia în libertate. De vorbă cu Ştefan Baciu”) conturează, prin întrebările lui C. Eretescu, profilul spiritual al scriitorului din Hawaii, opinia acestuia despre „generaţia de aur” din care făcea parte, ca şi despre „atmosfera literară a Braşovului şi Bucureştiului” a anilor ’30, relatând totodată şi despre lumea cultural-politică a Americii de Sud, în care acesta se integrase până a deveni „consul onorifoc” al Boliviei în Honolulu ori profesor de literatură braziliană la universităţile din Seatle şi Hawaii.
Un interviu cu totul special este cel pe care i l-a acordat Maica Alexandra , cea născută prinţesă şi dusă de istorie şi viaţă să construiască o mănăstire în America şi să-şi ajute semenii în nevoie. Personalitate cu totul aparte, nu numai prin naştere, dar mai ales prin faptele sale, principesa Ileana, intrată în viaţa monahală, şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu şi oamenilor. Răspunsurile sale, pline de înţelepciune, modestie, precum şi de dragoste de ţară o dovedesc. Motto-ul ales de autor este semnificativ: „Noi, românii, suntem legaţi de pământul ţării noastre şi nu ne simţim la fel nicăieri altundeva. Acest simţământ mi-a fost atât de puternic, încât am avut un vas cu pământ din ţară sub pat când mi-am născut copiii, astfel ca ei să se nască pe pământ românesc.” (p. 93) Despre pământul ţării sau mai exact despre diferite locuri dragi sufletului său şi păstrate în amintire, ea va aminti de asemenea. Şi astfel, pe lângă cele la care ne puteam aştepta – Bran, Cotroceni, Balcic – , prinţesa vorbeşte cu specială căldură despre ... Oltenia: „Oltenia mi-e teribil de dragă. Am avut un mare sentiment pentru partea asta de ţară.” (p. 107, s.n.)

Un alt set de interviuri (trei la număr) devin o modalitate (indirectă) de autoprezentare pentru autorul cărţii. Unul i-a fost luat de Gabriel Stănescu, editor al revistei Origini, iar „dialogul” (con-vorbirea aşadar) este pus sub semnul „Emigraţiei ca experienţă cognitivă”; celelate două discuţii au fost purtate cu Andra Rotaru şi Costinela Drăgan. Toate trei aceste interviuri conturează aşadar, pe rând, dar şi în totalitate, profilul personalităţii autorului cărţii. experienţa sa de emigrant „într-o lume care (se confesează exilatul), orice-ai face, te tratează ca pe un străin şi pe care sfârşeşti prin a ţi-o înstrăina.” (p. 239).

Pe ansamblu, avem în faţă o carte care surprinde câteva din laturile esenţiale ale exilului american, condiţia proprie de exilat a autorului conducând şi ea la autenticitate. De aici, desigur, valoarea documentară, dar, mai presus de atât, valoarea estetică, de vreme ce datorăm volumul unuia dintre cei mai importanţi cărturari şi scriitori români, care, trăitor în alte spaţii, are privirea permanent îndreptată spre „zarea” natală, continuând să creeze în limba română.

Mihaela Albu

..............................

Nota Observator ;

Constantin Eretescu - Născut în 21 mai 1937 la Cetatea Albă, în Basarabia (astăzi în Ucraina), CONSTANTIN ERETESCU se refugiază în România, unde urmează Liceul „Mihai Eminescu" din București, se înscrie la Facultatea de Filozofie a Universității din București, de unde este exmatriculat din motive politice în anul IV de studii, și se transferă un an mai târziu la Facultatea de Filologie, pe care o absolvă în 1961. Obține titlul de doctor în ştiințe filologice în 1976. Funcționează pe rând ca profesor la Școala elementară nr. 2 Copăceni, Ilfov, cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor (1964-1979) și profesor invitat la Universitatea Bloomington, Indiana (1971). Emigrează în Statele Unite în anul 1980, unde, în perioada 1983-1992, editează versiunea pentru America și Canada a periodicului Lupta, iar între 1986 şi 1996 predă cursuri de antropologie culturală la Rhode Island School of Design din Providence, Rhode Island.

Cărți publicate: Noaptea, roman, Hiatus, Providence, 1988; Pensiunea Dina (Jurnal de emigrație) , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995; În căutarea Alexandrei, roman, Cartea Românească, București, 1999; Dezvăluirile târzii ale unui pretins martor ocular, piesă în trei acte, Criterion Publishing, Atlanta, 2000; Pasărea de fier și fluturii, nuvele, Cartea Românească, București, 2001; Fețele lui Ianus. America văzută de aproape, Editura Fundației Cultu rale Române, București, 2001; Party cu un ceas mai devreme, roman, Universal Dalsi, București, 2001; Periscop. Mărturiile unui venetic, Editura Eminescu, București, 2003; Vrăjitoarea familiei și alte legende ale orașelor lumii de azi, Compania, București, 2003; Folclorul literar al românilor. O privire contemporană, Compania, București, 2004; Fata Pădurii și Omul Nopții. În compa nia ființelor supranaturale, Compania, București, 2007; Știma Apei. Studii de mitologie și folclor, Editura Etnologică, București, 2007; Uriașul Guguza și alte povești actuale, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2007; Visul lui Owen, Paideia, 2009; Mission en Roumanie. Culegerea de folclor românesc a lui Hubert Pernot (1928), Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2009; Dragă Maria, roman epistolar, Criterion Publishing, București, 2009; Cerbul din Cadillac. Folclor urban contemporan, Editura Etnologică, București, 2010; Cu ochii în zare. Exilați, emigranți, pribegi, Paideia, București, 2011.
Turnul de veghe. Jurnal de exil, ed. Vremea (vol. I - 2013), vol II si III - 2016), vol. IV - 2019)

Mihaela Albu 5/20/2020

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian