Along the Enchanted Way - A story of Love and Life in Romania
„Nu-mi amintesc când am citit ultima oară o carte asa splendid scrisă; multe pasaje m-au miscat până la lacrimi...Sper din tot sufletul că presa noastră, cea obsedată de celebrităti, va face o exceptie de la meniul ei obisnuit, atrăgând atentia cititorilor asupra unei opere de literatură adevărată”, spune un comentator al reputatului The Thegraph din Londra cu referire la o carte scrisă despre – ei bine poate nu vă vine să credeti - despre România!
Ziaristul cu pricina nu e singurul încântat. ”Captivant”, ”aproape de sufletul meu”, ”farmec e cuvântul cel mai potrivit”, ”umor, poezie si pasiune”, ”bine scris, cuceritor, extrem de original”, sunt calificativele venite din partea altor critici britanici.
Cum să rezisti, român fiind si cunoscând limba engleză, tentatiei de a o citi? Căt de rar avem ocazia de a ne vedea prin ochii altora! Si cât de des ne sunt servite păreri preconcepute sau, mai rău, opinii bine frizate, ca să nu ne simtim cumva lezati!
Nu e cazul autorului William Blacker, care îsi propune în mod expres să spulbere ”miturile moderne” inventate despre o Românie care nu există, emise de unii care adesea nici n-au văzut tara cu proprii lor ochi sau care judecă doar la suprafată, manipulati de presa stirilor de senzatie.
După sapte ani de locuit în România - si nu în capitală, ci în creierul muntilor, prin sate cu străzi încă neasfaltate din Ardeal, Blacker nu suflă o vorbă despre conti vampiri, copiii străzii, câini vagabonti sau hotomănii tigănesti. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, reuseste să fascineze mai mult decât au făcut-o mintile fanteziste care se dedau la speculatii elucubrante despre plaiurile mioritice. Adevărul, ca de obicei, atunci când e spus curat, emotionează mai mult decât orice produs al imaginatiei.
Poate că mirajul cărtii se explică prin faptul că Blacker a scris-o în mod expres pentru conationalii săi, pe care doreste să-i deturneze de la directia gresită a opiniilor prefabricate despre România. Cu atât mai interesantă devine pentru noi, ca cititori români, incursiunea în propria noastră lume, privită parcă invers, printr-un ochean întors.
”Uneori ai impresia că-ntreaga ta viată converge spre un singur moment, în care cu simplitate si claritate iei hotărârea să faci ceva care schimbă totul, definitiv”, spune eroul film la modă Avatar, atunci când ia decizia de a renunta la destinul său de pământean, devenind cetăteanul unei planete neatinse de virusul uniformizării. Asa trebuie să fi simtit William Blacker atunci când, curios să vadă Europa de Est după disparitia Cortinei de Fier, s-a oprit într-un sat maramuresean rupt parcă dintr-o realitate paralelă si ... s-a hotărât spontan să rămână acolo.
Optiunea sa radicală de a locui la tară pe timp nedeterminat (la stabilire, autorul n-a făcut un plan, nici cincinal nici pe vecie, si nici provizoriu), izolat departe de confortul si de facilitătile care literalmente i-au fost puse în leagăn, e dovada unui caracter integru si bine conturat, cu calităti morale de valoare, impresionant. Cine oare, indiferent din ce mediu provine, se mai încumetă să facă un asemenea pas definitiv? Cine alocă ani din viată unui asemenea ideal pe care mai nimeni, nici cei mai apropiati, nu l-ar fi luat în serios de la bun început?
”De-a lungul drumului fermecat” - povestea unei iubiri si trăiri în România se citeste fluid si fără sincope, desi actiunea ei nu e palpitantă ca a unui film de aventuri, ci armonios-ritmică, precum ciclurile naturii si ale vietilor protagonistilor ei: tărani maramureseni, tigani unguresti, sasi ardeleni, români din Podisul Transilvaniei si ... un englez care vorbeste dialectul din nord, îsi cumpără coasă si cal, renovează casele celor plecati spre alte zări, se-ndrăgosteste de temperamentul vulcanic al tiganilor si prinde gustul bucatelor si obiceiurilor din străbuni.
Setea lui nestăvilită de a cunoaste cât mai mult din traditia ancestrală îi atrage simpatia celor în mijlocul cărora s-a strămutat, dar trezeste si dorinta unora de a profita de pe urma lui, respectiv animozităti, acolo unde prejudecătile si autoritătile locale se tem de orice schimbare, fie ea chiar si în bine.
Autorul, în acelasi timp si personaj principal, dă dovadă de curaj atunci când se aliniază datinilor locale, adoptând inclusiv portul popular, nu din dorinta de a se deghiza, ci pur si simplu pentru că recunoaste că acela este modul ideal de a te îmbrăca în climatul si conditiile de viată de la fata locului (nu degeaba costumul cu opinci s-a cristalizat pe parcusul a sute si mii de ani, să vedeti ce teorie stiintific bine fundamentată are William pentru a salva de la disparitie acest complement vestimentar!).
Curajul necesar adaptării mentionate în paragraful anterior este unul si acelasi cu curajul opunerii normelor oarbe si absurde, care se ploconesc mottoului ”de ce să schimbăm ceva, dacă asa a fost dintotdeauna?”. Aici personajul-autor se opune nedreptătii, după cum îi dictează instanta morală proprie, observând că ceva deviază de la făgasul echilibrului. Actele sale comportamentale sunt mai curajoase decât cele ale unora care preferă solutia nedreptătii, motivând palid că ar fi mai simplu de supravietuit asa.
E-adevărat că dă dovadă uneori de mai mult atasament fată de glie decât multi dintre localnici, dar nu-nseamnă că ar condamna pe cineva. Nu transpare nicăieri nici urmă de critică la adresa celorlalti. Tabloul general e oricum mult prea complex pentru a putea fi ciopârtit si transant în ”buni” si ”răi”, ”activi” si ”inactivi”, ”alb” sau ”negru”. Dimpotrivă, ideea că tocmai coloritul divers al lumii noastre este cel care ne conferă farmecul unic si caracterul autentic este cea care câstigă teren.
William Blacker învată de la gazdele sale – un cuplu de tărani demni si respectati - nu doar limba ci si dedesupturile vietii lor simple, patriarhale, ci si acele lucruri care nu se transmit constient, dar pe care el se încăpătânează să le formuleze în cuvinte, spre amuzamentul celor din jur. O face, în parte pentru că asta stie să facă cel mai bine – să scrie - si în parte pentru că simte că dacă n-o face el, n-o va face nimeni si, mai ales, pentru că stie că ele, de fapt, sunt făcute pentru a fi ”imposibile de spus”.
Pariu asumat, pariu câstigat! Cuceritor, ca farmecul pe care nu întâmplător l-a inclus în titlu, britanicul încăpătânat ia taurul de coarne si ne face cadoul cel mai frumos posibil: cel care ne redă pe noi însine nouă, naturii noastre intrinsece, pe care n-am uitat-o, dar poate am ... marginalizat-o putin.
Dintre evenimentele care punctează viata obstii satului - legate de muncile agricole, de succesiunea anotimpurilor sau de ciclul vietii - înmormântările se remarcă în mod special nu pentru că ar fi un subiect spectaculos, ci pentru că sunt descrise cu un amestec de luciditate, smerenie, mirare si umor delicat la care nimeni nu s-a încumetat până acum. Tonul miscător, dar fără patetism se potriveste ca o mănusă tragismului si implacabilului situatiei. Lui Blacker îi reuseste fenomenalul spagat între vesel si trist, performanta pe care poate doar întelepciunea populară o poate egala: aceea de a zugrăvi neutru, dar absolut, cel mai captivant ceremonial încărcat de sensuri din viata comunitătii, ”plimbarea imaginară”, compactă, pe fragila linie de demarcatie dintre viată si moarte, dintre spus si nespus, dintre revoltă si împăcare, dintre durere si desprindere fericită.
Nu scapă ochiului său vesnic treaz nici comentariile admirative la adresa vestimentatiei îngrijite a defunctului pe ultimul drum, dar nici eleganta gesturilor ritualice, pline de demnitate ale familiei îndoliate, nici crescendoul tragic al bocitoarelor, si nici sticla de horincă strecurată în sicriu, ca merindă pentru ultimul drum.
Ca probă de umor nevinovat, fără intentie, merită exemplificată întrebarea candidă a englezului cu privire la sensul mistic si la eventuala semnificatie adâncă a al borcanului cu nisip în care arde-o lumânare, pe care-l vede în repetate rânduri postat pe pieptul mortilor în timpul priveghiului. Pe măsura întrebării, răspunsul tăranului e la fel de dezarmant: ”Borcanul cu nisip e util ca să nu se răstoarne sau să se stingă lumânarea”. Superb! Dovadă că nu trebuie să ne cantonăm în ezoterisme, căutându-le acolo unde nu sunt, unde e doar viată pur si simplu în stare pură.
O altă mirare si probă de foc pentru autor este cea legată de sacrificarea porcului în ogradă. Onoarea de a gusta nu doar odată ci chiar de două ori din urechea porcului Grigore, cu care apucase de fapt să se împrietenească înainte, îi e fatală bietului William. Nu reuseste să înghită soriciul, lăcrimând ca un copil care refuză convertirea la canibalism, sub privirile amuzate ale maramuresenilor contrariati.
Sunt multe pasajele de acest gen, care fac deliciul cititorului, răspândite generos pe tot parcursul volumului de 300 de pagini, dar ar fi păcat să le divulg aici. Merită citite si gustate pe-ndelete de cititor în linistea propriei sale singurătăti.
Farmecul mentionat în titlu nu e doar o figură de stil, el e interpretat chiar practic de multi dintre protagonistii care-l suspectează că ar fi victima unor farmece tipic românesti, vrăji necurate care nu sunt rare pe la noi, dar care se pare că pe Insula Albionului sunt la fel de exotice ca si sarpele boa.
Filonul fantastic ocupă un loc de frunte în carte, intervenind pe parcurs în diferite ipostaze, sub forme si varietăti neasteptate, care se pare că ne dau o notă de exotic în ochii străinilor: farmecele de dragoste, deochiul, blestemul, slujbele negre si vrăjitoarele albe sunt elemente frecvente, pe care cititorul le întâlneste cu surpriză în satul contemporan, de parcă ar fi coborât direct în lumea lui Sadoveanu. La fel de surprinzătoare e si practicarea unor îndeletniciri demult uitate, cum sunt potcovarul, povestitorul satului sau făuritorul de coase, mestesuguri care au supravietuit pănă astăzi si se practică pentru că e nevoie de ele, nu pentru că ar reprezenta o atractie turistică.
Lucrurile cu care poate ne-am lăuda noi, cele legate de progres, nu-l impresionează asa de mult cum o fac cele simple - aproape că-mi vine să le spun momentan vesnice dacă n-ar suna asa imposibil, dar în spatiul nostru rural, amenintat pe zi ce trece de iminenta uniformizării cu restul lumii, exact acesta e stadiul pe care el l-a ”fotografiat”: stadiul în care vestita ”vesnicie de la sat” pare a fi pe calea de a se destrăma.
Asa se face că învătăm de la el să valorăm iarăsi mai mult traditiile, natura si întelepciunea înnăscută a neamului. Si da, învătăm si că unele lucruri încă mai trenează, că există coruptie si rea vointă si pe la noi - ca peste tot - dar toate astea nu pentru că autorul ni le-ar sugera, ci pentru că reies singure, din context.
Asemeni medicilor, obligati jurământului lui Hipocrat, gazetarul William Blacker ia în serios regula impartialitătii jurnalistice si se rezumă la a observa si a relata, abtinându-se de la verdicte, fără a judeca pe nimeni. Dar o face cu o delictatete si o implicare care topeste inima oricui.
Mai presus de toate aflăm de la el cum este când iubesti România nu pentru că esti ”rudă” cu ea, ci pentru că te convinge. Aflăm poate multe lucruri pe care le intuiam. Nu ni le spune cineva care se pricepe la ele, ci unul care le descoperă si le colectionează zi de zi, ca pe niste mărgele însirate pe ată, cu bucuria nestirbită a copilului netarat, capabil însă a le încadra la nivel macro cu discernământul adultului, asamblându-le într-un cadru mult mai larg, raportat la lumea din afară. Blacker ni le spune toate răspicat, fără ascunzisuri sau falsităti, cucerindu-ne din primul moment.
Spre deosebire de noi, care privim ”detaliile” perene din mostenirea ancestrală ca pe un ”dat”, cam demodat, dar de la sine înteles, jurnalistul care a cutreierat lumea stie ce anume ne individualizează în raport cu alte natii - simte că nu suntem comparabili cu nimic din altă parte si, mai grav, simte că planează un pericol. El se încumetă să facă un pas în apărarea acestor valori, mobilizându-se nu doar pe sine, ci si pe altii.
Calităti are multe cartea aceasta, dar poate chitibusul ei cel mai de pret este acela că redă imaginea noastră într-o oglindă curată, fără patima care de bună seamă i-ar fi fost fatală dacă ar fi fost scrisă de un cronicar de pe la noi. Proverbialul calm englezesc, dublat pe alocuri de nota de umor dulce-amărui specifică britanicilor, face din această relatare un adevărat giuvaer, arareori părtinitor, niciodată jignitor. Noblesse oblige!
Ceea ce nouă poate ni se pare desuet, pueril, depăsit, revine cu avânt în atentia publică si ne produce acea revelatie pe care o bănuiam, dar pe care încă n-am avut curajul s-o strigăm în gura mare: România este într-adevăr fermecătoare, e altfel, si asta nu doar de ieri-alaltăieri, de când cineva cu talent inventiv a propagat acel slogan turistic subordonat obligatiei de ”a fi altcumva” pentru a deveni atrăgător pentru turisi, de dragul impactului fortat de împrejurări si de împrejurimi, dar nu de prea-plinul care vine dinăuntru.
După ce am ciugulit pentru curiosi doar câteva din savuroasele detalii ale relatării, revin la mesajul de ansamblu, care face ca acest volum să nu fie uitat după prima citire, ci să bântuie mai departe prin mintea celor care au apucat să se ”contamineze” cu dragostea neconditionată a acestui autor pentru cauza aparent pierdută a unei lumi pe cale de disparitie. Si din nou am impresia că până aici a fost usor tot ce am scris, ca o divagatie de la esential, ca un fel de amânare de la ”ruperea de nori” pe care as dori să o provoc aici. E vorba de mult mai mult decât despre simpla poveste a unui plai cu dor, fie el si de baladă, e mult mai profund decât sensibilizarea unor suflete receptive la frumos, la sperantă, la viitor.
Conexiunea pe care o fac eu - si cred că si autorul e de aceeasi părere – e de domeniul pragmatic si mult mai general, din păcate, la fel ca toate ideile care au schimbat cu adevărat fata lumii. Problema pe care Domnia-sa o supune discutiei nu e doar cea a unei lumi pe cale de disparitie, ci a întregii lumi care se surpă, a întregului ”balast” pe care îl aruncăm peste bord pentru a progresa.
Fireste că trebuie să fim dispusi să facem sacrificii dacă vrem să progresăm, dar întrebarea pe care o pune autorul e mult mai subtilă: de unde stim că progresul este cel care ni se pare nouă a fi?
Suntem dispusi să punem la bătaie si ultimele bastioane planetare de convietuire pasnică dintre om si natură în favoarea standardizării fortate, când omul preia comanda si natura se ... adaptează (Darwin zice că se poate). Dacă da, atunci cine ne garantează că suntem suficient de ”copti” pentru a face fată situatiei, pentru a lua frânele în mână?
Oare natura e de acord? Dacă nu consimte, suntem suficient de receptivi pentru a capta la timp răspunsul ei? Ce garantii avem că telul nostru obesedant e corect? E sigur că nu gresim atunci când pretindem că am fi detinătorii căii unice?
Exemplu asfaltării străzilor din satul maramuresean în care autorul si-a stabilit gospodăria după sapte ani de superbă aclimatizare spune multe. Ceea ce pentru el e un dezastru, pare a fi o binecuvântare pentru toti ceilalti. Expresia vestejită ”neted ca-n palmă” e înlocuită cu entuziasm de ”neted ca safaltul”.
”Copiii nu vor mai putea să se joace pe stradă”, argumentează William.
”Nu-i nimic, se vor juca în altă parte”, îi răspund vecinii.
”E drept, dar atunci vor fi departe de câmpul vostru vizual si veti începe să vă faceti griji din pricina lor!”, argumentează William. Cu toate astea, nimeni nu-l bagă-n seamă până la momentul în care unul dintre cei mai destupati băieti ai satului cade victimă unui absurd accident datorat excesului de viteză.
Si totusi, lumea continuă să-si dorească ”progres”. De vină sunt reclamele de la televizor, care îndeamnă la cumpărat de toate, inclusiv gheară cu brat extensibil, pentru scărpinat spatele, aparat care vine la pachet cu un săpun lux, gratuit, made in China.
Uneori goana după progres nu se deosebeste cu nimic de orbirea proprie fundamentalismului religios. A pretinde că urmăresti ceva ”benefic pentru toată lumea” presupune să stii ce anume îsi doreste fiecare si să nu uiti că nu toti ne dorim aceleasi lucruri. Chiar dacă în esentă sunt total opuse, capitalismul si comunismul au ceva în comun, ceva care nu functionează bine: prezumtia uniformizării nevoilor noastre, ideea că suntem cu totii identici sub aspectul resorturilor interioare. Progres e un concept larg. Pas de tine pasul cu el.
Har Domnului, nu este asa! Tot mai multi sunt cei care se opun valului. Omenirea are din ce în ce mai multi exponenti care, asemeni lui Wiliam Blacker sau, să zicem, eroului Jake din filmul Avatar, nu doar renuntă la ”binecuvântările” modernitătii, alăturându-se populatiei băstinase, ci mai au si puterea de a explica, argumenta, de a convinge si comunica celorlalti motivele deciziei lor.
Închei tot cu un citat dintr-un recenzent britanic: ”(...)povestea e scrisă asa de bine, de afectuos, de delicat si mereu interesant... m-a făcut să râd si să plâng ... e de departe cea mai bună carte pe care am citit-o despre această parte a lumii” (Jason Goodwin, istoric si scriitor englez, născut în 1964).
Nouă nu ne rămâne decât să sperăm că într-o bună zi nestematele culese de William Blacker pe traseul său încântător, printr-o Românie distilată în retortă de whisky, dar sublimată în horincă de calitate supremă, vor fi accesibile si în traducere în română, asa cum ar merita si Domnia Sa, dar mai cu seamă noi toti.
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 5/17/2020 |
Contact: |
|
|
