Virgil Dumitrescu, un adevărat poet modern
Îl știam pe trepidantul poet Virgil Dumitrescu, în Craiova milenară, trecând la o oră târzie din ziuă, să fie cap limpede, la o puchinoasă publicație, după ce ieșise la pensie ca jurnalist de rang. Și dintr-odată… o scrisoare cu două volume de versuri, expediată din Cluj-Napoca.
După aceea, eu am fost plecat peste Atlantic mult timp și n-am mai avut cum să-i răspund… punctual. O fac acum, după atâta amar de vreme, că am redescoperit același incitant poet modern, atent al nuanțelor limbii române în discursurile ideatice ale prozodiilor sale.
Volumul intitulat Imperiul nostru de tandrețe dezvoltă, cu fiecare piesă adăugată, un concept al vagului, lipsindu-i cu calcul concretul, decrierea, înclinând spre etajarea subtilității.
Vagul, nedefinitul, n-a cunoscut niciodată contururi, fixații, indicatori de potență, ai realității. Suprarealiștii, mai ales francezi și germani, l-au împins spre pictură, spațiu în care au și reușit să impună unele nume. La noi, Gellu Naum, Mircea Ivănescu, mai înainte, cam toți contemporanii lui Sașa Pană. Mai târziu, Nichita Stănescu, în anumite poeme, numai.
La Virgil Dumitrescu, vagul iese la suprafață încă din titlu: Fluturele care aprinde lumina (o secvență a existenței personale, a unui eu neliniștit care-și dorește împlinirea lângă ființa iubită, surprinzându-se vorbind în somn împleticit și buimac despre fericire), Pe frânghia dintre coarnele melcului te pipăi de fulgere. Aici, în poemă, se află de toți suprarealiștii europeni.
Pentru poezia leneșă a veacului, rețin următoarea formulă: te-am iubit între coperțile/ care se deschideau singure.
Poetul forțează viziunea cititorului informat și-i spune confidențial: din umbrele noastre alungite în vară/ zeii își confecționează cojoace. Iar ca trăsnaia - vagul, intempestivul să fie pe deplin îi precizează o atentă și studiată prețiozitate: așa cum pe frânghia/ dintre coarnele melcului/ te pipăi de fulgere.
O poemă creștinească, având toate atributele ei recognoscibile este Când, răstignit lângă tine, îi pomeneam pe cei vii. Minunată afirmația cădeau cărămizi/ din întâmplarea boltită.
Până la urmă, întreg volumul este unul de omagiu, de dragoste – declarativ, nu?, nu așa cum unii dintre noi eram obișnuiți. În niciun caz ca la Gibran Khalil, poetul
de limbă arabă.
***
Aceleiași muze (Liana) îi este dedicat și volumul din 2017, intitulat mai simandicos ca o sârbă în patru ochiuri Claxoane și fluturi, apărut la Editura Argonaut din Cluj-Napoca, 100 pagini.
Aș cita doar trei titluri de poeme, unice în orice antologie de poezie contemporană: Diacronia stării de grație, Eu și pasărea fericirii ne-am văzut prea puțin (o miraculoasă trecere/ enumerare în revista creșterii și descreșterii vieții omului, de la apariția pe lume, până la vârsta actuală; toate cu semnul întrebării, O retorică a sinelui).
Și o a treia, un fel de cvinarie, însă atât de grea de sensuri, de subtilități. Iat-o: Stau cu ochii pe bluza înmuiată de ploaie/ a femeii care pozează tablou./ tu care locuiești într-o inimă la pătrat,/ nu se poate să nu iubești norii/ care se răzbună deasupra capului meu (Într-o inimă la pătrat).
Concluzie – poezia modernă, în ceea ce are mai valoros, sub aspect estetic și comunicațional, se împlinește numai cu o reală cultură, care dă posibilitatea (citește inspirația) să poată trece dintr-un plan într-altul și să ia după el alte universuri, cu subtilități diferite.
|
Marian Barbu 5/17/2020 |
Contact: |
|
|
