Treci pe cărări
Lăstarii s-au năpustit către râu,
Tropot înalt de copite.
Parcă o inimă vegetală trimite
Impulsuri scăpate din frâu.
Turma de cerbi s-a aprins
De ruginiul frunzelor de arțar.
Păsări răzlețe, arar,
Se colorează din necuprins.
Mergeau, demult, doar pe șleau
Oamenii, ca între dușmani,
Peste poteci și tufani
Vulturi uriași se roteau.
Pe mine pădurea m-a apărat,
Ploile, razele le-am îmblânzit,
Printr-un izvor neghicit
Mie îmi dă un semnal sau un sfat.
Treci pe cărări, nu te teme,
E o împărăție a ta,
Gândul cel bun îți va da
Lăstari ce se înalță în vreme.
De-ar fi numai stejarii
Stejari bătrâni, precum anahoreți,
La margine de drum înțelenit,
Umbresc ce va fi fost un zid de schit,
Bănia, care fuse la Cerneți.
Cu diplome, străinii cavaleri
Făptura ne-o mențin în timp, vitează,
Crescum, din veacul ce ne semnalează,
Doar cavalerii nu sunt nicăieri.
Și oști ce în vechime se luptau
Aproape de cnezatele române
Știau prinosul de vânat și grâne
La vlahii Litovoi și Seneslau.
De-ar fi numai stejarii de pe drum
Să poarte slova numelor, intactă,
Martori bătrâni la câte-o faptă
Pierdută în trecutul ca un fum...
Ca voci voievodale
Pe malul drept sau pe malul stâng
Oltul se cumpănea, tot olt rămânând,
Cozia-și muta câte un zid, pe rând,
Luminată însă tot de Parâng.
Glasuri străbune-n livada cu nuci,
Îngânate de vuiet pe culmi dezgolite;
La ceas de seară râul trimite
Foșnet pe care cu tine îl duci
Ca voci voievodale în strane
De ctitorii cu slabă lumina,
Reverberând de cetatea Antina,
Risipită pe drumuri romane...
Sarea pământului
Orișiunde un strop de simțire
E sarea pământului cea dăruită,
Munții albaștri duși de ispită
Își vor veni, ca în basme, în fire.
Sălcii pletoase pe mal de izvor
Vor săruta cu crengile unde,
Va trepida în ceasornic secunda
Când către val chip îmi cobor.
Codru înalt va-nflori maiestuos
Laude scumpe inimii mele,
Unda obrajii va să mi-i spele
Și curcubeu de sus până jos.
Ca în poveștile cele știute,
Cele ce tac, sub fantasticul soare,
Vor deveni cuvântătoare,
Iară cuvintele s-or strânge, mute.
Înmiire
Sus, lângă izvoare, tu faci și desfaci,
Împletind pădurii pavezi de copaci,
Îngânând cu ape margini de lăstar,
Care prind viață stele când apar.
Totul se îndreaptă spre perfecțiune,
Când în plopii falnici soarele apune,
Totul se îmbracă-n purpuriu și-aramă,
Când a dimineții pasăre ne cheamă.
Ce ar fi pădurea fără căprioare,
Ar fi fără vreascuri tot pădure oare?
Ce ar fi lăstarul fără muguri calzi,
În care privirea cu nesaț s-o scalzi?
Tu trecând pe puntea-ngustă de copaci,
Numai tu poți singur să faci, să desfaci:
Inima ta bună, prin poieni, prin iască,
În adânc de codru va să se-nmiască.
De la Potopin* către haltă
Eu trec pe coastă și cișmeaua cântă
Stârnind poiana ninsă de petale
Și fluturi ce vibrează pe la poale
De-ntins stejar, cu-aureolă sfântă.
Eu trec pe drumul Domnului de Rouă
-Cum sună dalele sub pașii mei! -,
Pe-alocuri, toporași și brebenei
Despart cărarea pietruită-n două.
Scânteie-n vale drumul cel de fier,
Mirate-ascultă fiarele pădurii
Fulgerătoarea trecere a zgurii,
Eu trec și dalele în tină pier.
Pădurea-i rară și în pâlcuri frântă.
Ies din pădure. M ise pare mie?
Departe-n urmă ești, copilărie!
Eu trec cu Cronos și cișmeaua cântă.
________
* Localitatea în care s-a născut autorul
|
Corneliu Vasile 5/7/2020 |
Contact: |
|
|
