Azi despre ieri – Mihaela Albu în dialog cu …
O serie de interviuri, cu un titlu sugestiv - Azi despre ieri – a inaugurat Mihaela Albu în 2018 ajungând în 2019 la al treilea volum.
Dacă primul și al treilea, în ordinea cronologică a apariției lor, cuprind dialoguri cu oameni de cultură mai mult sau mai puțin cunoscuți de publicul cititor (I - Slavko Almăjan, Dan Anghelescu, Barbu Cioculescu, Aurora Cornu, Mihaela Demetrescu, Constantin Eretescu, Pamela Ionescu, Adrian George Sahlean; III –Theodor Damian, Mihai Neagu Basarab, Tudor Nedelcea, Irina Grigorescu Pană, Steluța Pestrea Suciu), al doilea se constituie dintr-un interviu cu o singura personalitate – istoricul, scriitorul și omul politic Dinu Zamfirescu.
Dar mai întâi de ce „azi despre ieri”?
Care este semantica acestui titlu și îndeosebi care este ineditul acestor interviuri?
Explicația o aflăm chiar în Argumentul care însoțește primul volum:
„Cum avem încă atât de multe pete albe în istoria culturii noastre şi atât de multe personalităţi româneşti care sunt şi acum (cvasi)necunoscute, ne-am hotărât să purtăm dialoguri neconvenționale cu câțiva dintre contemporanii care au avut șansa de a le cunoaște, de a se afla la un moment dat în preajma unora dintre scriitorii, politicienii, oamenii de cultură care nu mai sunt printre noi. Unora le cunoaștem numele și activitatea, altora nici măcar numele. Unii au trăit în țară, dar au fost/ sunt încă uitați/ ignorați; alții au trăit o bună parte din viață în exil, departe de locurile în care s-au născut, interziși în perioada comunistă, neaduși în atenția cititorilor nici astăzi din motive mai mult sau mai puțin … ortodoxe.”
Avem în față, așadar, un set de interviuri atipice, „neconvenționale”, cei intervievați fiind provocați la rememorare, la evocarea unor timpuri, dar mai ales a unor personalități mai puțin cunoscute astăzi.
Este vorba în primul rând de personalități ale exilului românesc, încă „aduse acasă” în prezentul nostru postcomunist, cu o orecare particimonie ori chiar uitați.
Un exemplu – Brutus Coste, pe care, un alt exilat, Constantin Eretescu, îl evocă pentru cititorul de acum și de aici, din țară, ca fiind „unul dintre cei mai vizibili reprezentanți ai exilului politic românesc. Un om cuceritor, bărbat frumos.
Înalt, drept, bine legat, fără să fie gras sau masiv, impunător, fără să fie ostentativ, manierat într-un mod care te silea să te gândești de două ori la ce spui și mai ales cum o faci./…/ Se născuse la 22 februarie 1910, la Ciacova, în jud. Timiș, absolvise Facultatea de Drept a Universității din București și urmase, între 1931-1934, la Geneva, cursurile Școlii pentru studii internaționale.
Cu un asemenea palmares, cariera diplomatică în locuri importante pentru România s-a impus de la sine.”
Un alt exemplu tot din primul volum: Aurora Cornu îl evocă pe Eli Lothar, primul fiu al lui Arghezi, care, la Paris, a avut o ascensiune extraordinară.
Exemplele ar fi multe.
În al treilea volum, Mihai Neagu Basarab, directorul Bibliotecii Române din Freiburg, evocă mai mulți români exilați în Germania, a căror viață și activitate s-ar cuveni aduse în vizibilul cititorului contemporan, iar profesoara Irina Grigorescu Pană, printre alții, îl readuce pe Lucian Boz, scriitorul, colegul de generație și prietenul lui Eugen Ionescu, M. Eliade, Noica:
„Era un om înalt și zvelt, frumos și elegant, îmbrăcat în haine de culoare deschisă, cu un zâmbet cald în ochii care îmi păreau tare tineri, și era pus pe glume; era convins că, după trei decenii în Australia, arată încă a european, pentru că refuză să poarte tricouri și blugi pe orice vreme./../ Conversația cu el a fost ca un taifas din vremuri vechi „europene”; marcat de acea „negrăbire” a oamenilor care schimbă idei și impresii despre subiecte diverse, fără un „plan” structurat dinainte, fără o „agendă” pregândită. O „întâlnire a gândurilor între literați”, spunea…/…/
Lucian Boz avea umor și aprecieri lucide ale realităților contemporane din societatea australiană și lume, înțelegea bine „teroarea istoriei” și dramele scriitorilor din exil care își pierduseră țara și limba. Mi s-a părut cumpănit în judecăți, implicat în dilemele contemporanilor, tolerant și înțelept.”
Multe astfel de figuri (cvasi) necunoscute sunt evocate de interlocutorii Mihaelei Albu în cele două volume amintite.
Dialogul cu Dinu Zamfirescu are însă o structură aparte, dată și de cel pe care autoarea l-a intervievat pe o perioadă de mai mulți ani (începând cu 2014).
Pentru cititorul de azi, Dinu Zamfirescu nu este un nume necunoscut.
Totuși, Mihaela Albu a ținut să-și argumenteze demersul, arătând că „Pentru cine a avut privilegiul să întâlnească un om de statura morală şi cu experienţa de viaţă a distinsului politician liberal Dinu Zamfirescu va şti că un dialog cu domnia sa nu poate fi decât unul cu mare încărcătură informaţională. Și nu numai.”
Discuția s-a purtat, se spune, „din dorinţa de a-l cunoaşte mai bine, dar şi de a afla unele lucruri mai puțin cunoscute ori chiar inedite despre lumea de ieri, despre oamenii aleşi pe care i-a întâlnit, despre atmosfera și obiceiurile timpului.”
Mulți dintre cei amintiți în dialogul cu Dinu Zamfirescu sunt personalități marcante ale timpului.
Să ne referim numai la familia Brătianu, dar și la alte figuri ale exilului românesc – L.M. Arcade, Camilian Demetrescu, Mihai Korne, Oana Orlea, Antonia Constantinescu, Mihail Fărcășanu ș.a.
Și astfel de informații ori documente „mai puțin cunoscute ori chiar inedite” nu sunt puține. Voi amintit doar un singur document – actul de constituire al primului grup liberal, înainte de constituirea Partidului Liberal – pe care în acest interviu Dinu Zamfirescu îl dă publicității pentru prima oară.
Multe exemple ar putea fi selectate din aceste trei volume, fiecare interlocutor având o experiență de viață bogată, o viață în care a avut parte de multe întâmplări, cunoscând mai ales multe destine de „ieri” care se cuvine să fie cunoscute și „azi”.
Așadar, ceea ce a intenționat – și a reușit Mihaela Albu! – în aceste volume înseamnă, mai presus de toate, aducerea unor „martori” care să ne ajute pe noi toți, cititorii de astăzi, să nu ne pierdem trecutul, să nu ne uităm istoria și nici partea interzisă (și astfel necunoscută) a istoriei culturii noastre..
|
Camelia Zăbavă 5/6/2020 |
Contact: |
|
|
