Unde mergem noi domnule?
Întrebarea din titlu a fost pusă de Ilie Moromete fiului său Niculae în încheierea filmului „Moromeții”, în mijlocul pădurii și a unei ceți de nepătruns, „Niculae, unde mergem noi domnule?”. Capodopera lui Marin Preda și creația de referință a romanului existențialist postbelic „Moromeții” (volumul I) a fost ecranizată de Stere Gulea în 1987, cu Victor Rebengiuc în rolul lui Ilie Moromete într-o interpretare magistrală.
Filmul „Moromeții” a cucerit nu ma puțin de 16 premii naționale și internaționale, premiul pentru cea mai bună interpretare masculină fiind decernat lui Victor Rebengiuc la San Remo în 1988.
Întrebarea de mai sus a fost potrivită momentului apariției filmului, atunci când ne afundam cu toții în ceața groasă a ultimilor ani ai „epocii de aur”. Astăzi, mai mult sau mai puțin cu ajutorul pandemiei, ne afundăm în ceața globalismului, a înstrăinării și a divizării, care pare a conduce mai degrabă către izolarea și distanțarea nu numai la nivel individual și social, dar și la nivel național și internațional, între popoare, credințe și viziuni asupra viitorului.
În mod paradoxal libera circulație, călătoriile de-a lungul și de-a latul lumii, nu ne-au apropiat mai mult, și nu am împrumutat ceea ce avem mai bun unii de la alții, ci mai degrabă am învățat cum să ne descurcăm în diferite societăți și culturi, am observat care sunt calitățile și defectele altor oameni, dar tot vedem cu mai mare ușurință paiul din ochiul celuilalt decât bârna din propria privire. Atât emigrantul cât și nativul sunt nemulțumiți, nefericiți și străini atât în propria țară cât și în cea de adopție. Tot mai mulți oameni nu se mai simt nicăieri acasă.
Până și conducerea țării noastre recomandă propriilor cetățeni să nu se întoarcă acasă. „Stați la locurile voastre” are în mintea și în inima multora dintre noi o conotație sumbră.
Acum când mai toate țările au făcut eforturi să-și recupereze cetățenii, noi românii le-am recomandat să stea unde se află, nu avem acum nevoie de ei, dacă oricum nu mai aduc bani la buget sau în economie, și dacă nu mai pot fi folosiți pentru interese electorale, mai bine ne lipsim.
Vedem cu stupoare cum sunt tratați conaționalii întorși acasă în aceste zile, ca niște venetici numiți peiorativ „diasporeni”, iar pe cei care au avut ghinionul de a fi infectați, chiar vecinii de palier îi numesc „covizi”.
Este de neînchipuit și de neacceptat ca oamenii care își pun în pericol viața lor și a familiilor lor, medicii și asistentele, să fie tratați cu lipsă de respect acum când peste tot în lume aceștia sunt priviți ca adevărați eroi.
„Vrem o țară ca afară” trebuie să înceapă de la schimbarea atitudinii față de semenii noștri, de la respectul pentru muncă și lucrul bine făcut, pentru profesionalism și competență.
Să nu mai vorbim de respectarea preferențială a legilor, aproape ca pe vremea împușcatului, și de promovarea politică a incompetenților, până când aceasta a condus, chiar dacă indirect, la moartea semenilor și la distrugerea încrederii în propriile valori. Nu numai că am determinat, prin politicile promovate timp de treizeci de ani, ca o mare parte dintre români să-și ia poalele în cap și să-și caute norocul printre străini, dar și atunci când împinși de soarta uneori crudă, aceștia doresc să se întoarcă, nu i-am primit cu brațele deschise, ca tatăl pe fiul rătăcitor, ci mai degrabă le-am facilitat coridoare de plecare la cules de sparanghel pe alte meleaguri.
Utilizarea discreționară a puterii, chiar și pe timp de necesitate, ar trebui limitată măcar de bunul simț, dacă învățăturile lui Iisus le-am uitat sau nu le-am știut niciodată.
„N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ți-ar fi dată ție de sus” i-a spus Mântuitorul lui Pilat din Pont.
Dar cine să le spună noilor conducători că nu-i poți pune botniță lui Eminescu, nu pentru că e mort de mult ci pentru că este încă simbolul identității poporului român.
Mulți dintre cei ajunși în poziții care presupun pălării mai mari decât pot duce uită că nimic nu este veșnic, că toate-s trecătoare și că „Morile lui Dumnezeu macină încet dar sigur”.
Nevoile fundamentale ale omului nu por fi îngrădite pentru multă vreme, fără consecințe.
Ar trebui să începem a medita la ce vine după dispariția pandemiei, la societatea viitorului, pe care o creăm în aceste momente.
„Viața nu poate fi decât bucuria sinceră de a respira, de a gusta un pahar cu apă rece într-o zi caldă de vară, de a te bucura de îmbrățișarea tandră a unei femei, de a te pleca în fața lui Dumnezeu. Fără acestea „a trăi” nu însemnă nimic”
(Nikos Kazantzakis).
Să avem grijă ca toate acestea să mai existe și în ziua de mâine, să nu care cumva să ne întoarcem la societatea din „1984” a lui George Orwell, pe care mulți dintre noi am experimentat-o cel puțin parțial pe timpul „orânduirii socialiste”, sau să trecem direct la comuniunea disciplinată de sclavi care își iubesc robia și care au renunțat la libertate pentru „siguranță și stabilitate”, de indivizi condiționați fără familie, cultură, iubire, credință și umanitate imaginată de Aldous Huxley în utopia „Brave New World”.
..............................
pt Observatorul
Ioan Cojocariu
3 Mai 2020, Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 5/3/2020 |
Contact: |
|
|
