Dialoguri culturale cu Manuela Cernat - Răsvan Cernat
Interviu cu Manuela Cernat, Prof.univ., istoric de film, scriitoare; Răzvan Cernat, Prof.univ. dr., dirijor, compozitor, muzicolog.
Liliana Popa: În Săptămâna Patimilor, Dumnezeu mi-a călăuzit pașii spre un colț minunat de București, pe str. Aurel Vlaicu, ca să întâlnesc doi oameni de excepție: Manuela și Răsvan Cernat. Casa în care locuiți a fost proiectată și construită de arhitectul Ion Mincu, o casă secol XIX. În ce an a fost construită si care este povestea acestei case ?
Răzvan Cernat: Nu știu exact anul, dar povestea casei este foarte interesantă ! Casa aparținea unor cunoscuți ai familiei - medicul Bălteanu, căsătorit cu o prințesă poloneză. Ei au construit casa, un pic diferită la început: în spate, erau dependințele, grajdurile etc. Ceea ce este interesant este frumusețea aparte a acestei clădiri - monument istoric, realizată în stil românesc, neo-brâncovenesc. Din păcate, furia buldozerelor și-a arătat toata „mizeria”, în momentul de față existând din ce în ce mai putțne clădiri de acest fel. În curtea casei exista o statuie realizatăde sculptorul Ettore Ferrari, cel care a construit statuia lui Ion Heliade-Rădulescu din București (1879), respectiv statuia lui Ovidiu din Constanța (România, 1887) și din Sulmona (Italia, 1925).
Liliana Popa: Ceea ce mă uimește este faptul că tema nu are nicio legatura cu Italia. Grupul statuar din grădina dumneavoastră pareo „pastorală” desprinsă din picturile lui Grigorescu, sau ale lui G.Demetrescu Mirea - „Vârful cu dor”, unde un ciobănaș este reprezentat trezindu-se din somn pe un tăpșan, în jur plutind nori și zâne printre raze de lumină și nori....
Răzvan Cernat: Nu este întâmplător că vedem acest peisaj bucolic. De fapt, casa nu avea cum să aibă altă vecinătate artistică sau sorginte culturală, datorită stilului neo-brâncovenesc evident !
Manuela Cernat: Sculptorul italian era născut la Sulmona, locul de baștină al lui Ovidiu, motiv pentru care, probabil,s-a gândit să construiască o statuie la Constanța. El aparținea Ordinului Francmasonic Marele Orient al Italiei (Grande Oriente d’Italia), ceea ce explică prezenta acestei statui în spațiul românesc.
Liliana Popa:Dle Răzvan Cernat, ce înseamnă să fii dirijor ?
Răzvan Cernat: Poate fi un lucru simplu, întrucât aceasta este imaginea care se dorește a fi proiectată spre publicul necunoscător. De exemplu, am văzut de mai multe ori copii de 4-5 ani dirijând, cu un simț aparte al ritmului și expresiei, dar este lamentabil, în general. Așa se poate spune și despre un copil cu o păpușă, căreia dacă îi pui stetoscopul și îi spui: „zi 33!”, atunci, iată, copilul este un adevărat medic ! Dirijatul propriu-zis poate fi complex, datorită naturii sale de înglobare dn domenii și sfere diferite ale culturii, cu sensuri profunde pentru creator. A fi dirijor înseamnă, desigur, a conduce o echipă care arețel comun îndeplinirea execuției unei opere muzicale. Opera muzicală este codificată cu ajutorul unor semne grafice într-o partitură. Compozitorul lasă moștenire contemporanilor, dar și posterității aceste semne pentrua decripta un mesaj abisal, adresat oamenilor. Dirijorul are datoria de a descifra semnele și mai ales ce se află în spatele lor. Dirijorul este mandatarul, mesagerul celor care, sub gestul divinității, reușesc să creeze imagini acustice și cu semnificații profunde.
Dirijorul trebuie să aibă cunoștințe adresate laturii muzicale, să cunoască instrumentele, vocile, și să încerce să afle ceea ce și-a dorit compozitorul să transmită prin intermediul partiturii. Dirijorul trebuie să aibă probitatea de a recunoaște că nu este un creator, ci un intermediar care recreează partitura. Un mare creator reușește să ajungă în conștiința unor oameni prin interpret, și apoi către public.
Arta nu trebuie să fie percepută că o activitate care îți dă posibilitatea să intervii în detalii, să o folosești ulterior ca pe o sursă intelectuală. Arta este un dar al divinității dat oamenilor. Dirijorul trebuie să simtă această menire cu foarte mare acuitate, să acționeze prin intermediul colegilor instrumentiști, soliști, coriști și cântăreți. Dirijorul este reprezentantul compozitorului, cel care impune linia unică de interpretare, evitând să se producă așa-numitacacofonie, rezultată din multitudinea complexităților de interpretare posibilă a celorlalți muzicieni.
Dirijorul trebuie să cunoască toate limitele, posibilitățile și să acționeze pentru a-i reuni pe toți în acțiune, dar și în simțire, pentru a se replia la sensul inițiat de compozitor. Fiecare își aduce contribuția, iar din acest grăunte se creează acel tot cu impact artistic asupra spectatorului. Emoția este scopul oricărei activități artistice și acționează direct asupra psihicului.
Liliana Popa: Care sunt începuturile dumneavoastră în domeniul muzicii ?
Răzvan Cernat: Am început să fac muzică de mic copil, mai întâi pian, un instrument important pentru un viitor drijor. Am avut, de asemenea, pasiunea pentru medicină, dar în ultimul moment am reacționat, sub imbodul impresiei generate de bunica maternă, Margareta Metaxa, o cântăreață importantă în perioadă interbelică. A fost la studii în Italia timp de doi ani, unde a cunoscut mari profesori, iar ulterior a și cântat în câteva orașe importante ale Italiei. Bunica avea perspectiva de a cânta la Teatro alla Scala din Milano, ceea ce se vede din cartea Floricai Cristoforeanu, apăruta în 1964 la Editura Muzicală, cu titlul „Amintiri din carieră mea lirică”.
Să nu uităm că în perioadele totalitariste cultura a fost folosită în beneficiul propagandei, un fel de vitrină frumoasă ! În România anilor ‘80, de pildă, situația culturală s-a degradat dramatic, asfel încât nu se mai putea vorbi despre o derulare firească a unui spectacol, la temperaturi de sub 10 grade ! Dan Grigore cânta cu mănuși decupate și cu radiatorul la picioare ! Și în ciuda tuturor acestor impedimente istorice, artiștii au continuat acest filon extraordinar început din secolul 19. Din păcate, cred că în prezent nu mai există o înlănțuire firească a acestor succedări de generații de artiști. Se încearcă și în Europa, dar și în SUA să se ajungă la un numitor comun, între arta adevărată și artizanat. Pe de altă parte, există oameni care au o încărcătură specială și o menire cu totul aparte, care îmbunătățesc partea spirituală a Creației !
Liliana Popa: Doamna Manuela Cernat, sunteți o personalitate puternică în lumea artelor și recunoscută înîntreaga lume. Iubirea pentru film, de la scenariu până la ultima scenă filmată, se datorează unei acumulări în timp sau provine din altă parte ?
Manuela Cernat: În primul rând, pasiunea a provenit din famile, având șansa extraordinară să mă nasc într-un mediu cultural de scriitori. Mama mea, Anda Boldur, a fost scriitoare și scenaristă, iar tatăl meu, Iosif, a fost romancier și cronicar de film în anii '20.
Mihnea Gheorghiu, tatăl meu adoptiv, a fost „Monsier Cinema” în România, scriitor, shakespearolog, scenarist. El a înfiiințat Asociația Cineaștilor și revista Cinema, a redeschis secțiile de cinema de la I.A.T.C., în 1963, după ce acestea fuseseră închise, în 1956, în urma rebeliunii anti-sovietice de la Budapesta. Conducătorii de atunci au opinat că este mai bine să nu existe prea multă libertate de creație în zona regizorală. De pildă, scurtmetrajul „La mere” (1955), în regia lui Manole Marcus și Iulian Mihu, ieșea din zona realismului socialist al vremii. Ulterior, tot ei au realizat „Viața nu iartă”, un film expresionist de o violență vizuală care a șocat, fiind interzis. În cele din urmă, varianta pentru public a fost profund mutilată și de nerecunoscut.
Revenind la familia mea, am avut șansa să mă duc deseori la teatru. Am locuit în copilărie în cartierul Grivița, pe strada Petru Maiornr. 10. La intersecția bulevardului Titulescu cu calea Grviței se afla cinematograful Popular și datorită casierei, care locuia în același bloc cu noi, am intrat gratis în sala de cinema, uneori văzând același film de 4-5 ori, împreună cu toți copiii din cartier. În plus, vara, în fața primăriei din zona Banu Manta, era o casa unde aveau loc proiecții de film, sub cerul liber. Rulau numai filme rusești, de război, în alb-negru, ceea ce m-a dezamăgit foarte mult prima dată, când am fost adusă de tatăl meu. Eu aveam acasă o lanternă magică, cadou de la Paris, care îmi proiecta pe peretele din casă imagini în culori ! Și din acest motiv, am fost dezamăgită de culoarea imaginii și de zgomotele din film.
Trebuie să precizez că m-am născut în Franța, la Paris, deoarece tatăl meu a fost diplomat de carieră, secretarul lui NicolaeTitulescu și mâna sa dreaptă la Societatea Națiunilor. Prima lui soție fusese fiica pictorului Costin Petrescu, cel care a realizat fresca de la Ateneul Roman. Soția sa a murit la nașterea sorei mele vitrege, la Geneva.A murit din cauza kelenului administrat ca anestezic, care a dus la o pneumonie galopantă. Apoi, tata, de loc din Turnu Severin și descendent al unei vechi familii boierești, s-a recăsătorit apoi cu mama, care era bucovineancă. Bunicul meu a fost unul dintre primii români care și-a luat doctoratul în străinatate, la Bruxelles, în anii 1880. Pe biroul lui se afla o diplomă de împroprietărire, cu pecetea lui Mihai Viteazul, pentru că străbuni de-ai noștri fuseseră oșteni în armata lui Mihai Viteazul. De-altfel, de la moșia Igiroasa se trage și numele familiei Igiroseanu.
Din păcate, în 1947, în vremea regimului Groza, tatăl meu a fost rechemat la post și am fost nevoiți să revenim în țară. Toată lumea i-a recomandat să nu se întoarcă, dar ai mei erau legați de familia din țară și atașați de apartenența la această țară. El s-a întors cu toți banii din seiful Ambasadei și i-a predat Ministerului de Externe. Acesta este un exemplu de cât de diferită era mentalitatea unui funcționar public din acele vremuri față de funcționarul de astăzi ! Tatălui meu nu i-ar fi trecut prin cap să folosească acei bani în propriul interes !
În 1947, la Turnu Severin, rușii l-au scos pe bunicul din casă și au recheziționat imobilul. Tot acolo,în grădina casei s-a construit, în anii '70, sediul Miliției orașului. Probabil că în acele clipe a fost aruncată la gunoi și această diplomă de pe vremea lui Mihai Viteazul. Vorbind tot despre peceți, trebuie să vă povestesc că unul dintre momentele de maximă emotțe l-am trăit în 2016, la Academia Română, când am intrat la biblioteca și am găsit o fotografă care avea aparatul îndreptat spre o pecete domnească. M-am uitat cu mare atenție și am văzut pecetea cu bourul Moldovei, din vremea lui Ștefan cel Mare, ceea ce mi-a provocat o emoție atât de mare, cum nici nu vă puteți imagina ! Motivul acestei emoții trebuie să fi fost și descendența familială, din care face parte Sima Boldur, fala paloșului din oastea lui Ștefan cel Mare, despre care vorbește Delavrancea în „Apus de soare”.
Liliana Popa: Dumneavoastră vă cunoașteți generații întregi din familia proprie de sute de ani, precum academicianul Constantin Bălăceanu - Stolnici ?
Manuela Cernat: Este adevărat ! În familia mamei s-au unit două familii cu trecut istoric important: din partea bunicului matern vine acest Sima Boldur, căpetenia oștiri lui Ștefan cel Mare, iar pe linie paternă provine Luca Stroici, pictorul mânăstirii Dragomirna și traducătorul în limba română a rugăciunii „Tatăl nostru” ! Din păcate, astazi toate aceste referințe culturale nu mai înseamnă mai nimic în societate, întrucât trăim o ofensivă împotriva tradiției și trecutului național.
Liliana Popa: Reluând firul unei întrebări anterioare, puteți continua povestea începuturilor cinefile ?
Manuela Cernat: Când am revenit în țară, am fost nevoiți să stăm înghesuiți în apartamentul bunicului din str. Ardeleni. Apoi, bunica a reușit, prin filodormă, să găsească acea garsonieră dublă la parterul blocului din Petru Maior. Aici, tatăl meu a adus pianul, insistând să iau lecții de pian. Primul profesor de pian a fost un rus „alb”, Romanov, refugiat în România din Basarabia și care trăia într-o mizerie cruntă. De fapt, am aflat ulterior că tata îl angajase ca profesor pentru a-l ajuta financiar. Apoi, am fost dată la balet sub îndrumarea coregrafului Petre Bodeuț, care coordona trupe de dans popular la Teatrul Giulești.
Apoi, am devenit elevă a Școlii Centrale din București, una dintre cele mai frumoase școli din România, în care se află o gradină foarte frumoasă. Atmosfera de acolo era minunată, datorită profesorilor păstrați, printr-un miracol, la catedră. L-am avut, de pildă, profesor la limba și literatura română pe Ion Zamfirescu, despre care toată școala știa că fusese profesorul regelui Mihai. Ulterior, l-au „scos” din Școală și am avut-o profesoară pe doamna Verdeș, care ne-a vorbit despre un tânăr elev genial, viitorul poet Adrian Păunescu ! Am o mare admirație pentru această profesoară care ne-a vorbit despre avangarda românească, despre revistele „Unu” și „Integral”, despre Urmuz, Sașa Pană, Ion Vinea. Ea ne-a deschis o fereastră către o nouă formă de cultură, cu totul diferită de dogmele vremii.
De asemenea, am avut o excepțională profesoară de Istorie, care mi-a insuflat șipasiunea pentru istorie. La limba latină am avut-o profesoară pe Silvia Stănescu, un om extraordinar care ne-a devenit, în paralel, și profesoară de limba română. Dumneaei ne obliga să scriem compuneri în clasă, ceea ce mi-a stimulat talentul literar moștenit de la părinți. La un moment dat, directoarea Școlii a devenit o „tovarășă”, care a devenit repede membră în Marea Adunare Națională. Motivul acestei ascensiuni aveam să îl aflu dintr-un film de televiziune realizat de Radu Nicolau, imediat după '90: Nicolae Ceaușescu își dăduse balacalaureatul la Școala Centrală, deși avea doar patru clase primare !
În același timp, am intrat la Liceul Sportiv nr. 1, unde am făcut gimnastică sportivă, dar cea mai talentată dintre noi a fost Cornelia Pasăre, intrată ulterior în elita gimnasticii. Am mai avut o colegă, Tuti Blăjeni, campioană la natație, căsătorită ulterior cu antrenorul echipei de canotaj feminin. Am fost interesată de foarte multe domenii, inclusiv de apicultură ! Am avut stupi, îndrăgeam albinele și am învățat repede întreaga tehnologie. Lucramfără mască și fără mănuși de protecție, pentru că eram atât de obișnuită cu albinele, încât nu eram sub stres. Am ținut stupii undeva în afara Bucureștiului, apoi i-am adus în oraș, pe Intrarea Mihai Eminescu, unde erau doi apicultori în varstă care nu mi-au spus că schimbaseră matca cu una aparținând albinelor africane ! Eu continuam să lucrez, dar, când am deschis stupul, am fost înțepată de o albină în venă și am făcut alergie pe loc.
Dupa liceu, mă pregăteam să urmez Facultatea de Istoria Arteila Institutul de Arte Plastice. În vara aceluiași an, m-am întâlnit cu Paul Constantin, căruia i-am povestit că mă pregătesc să intru la Institut. El a fost foarte suprins de opțiunea mea și m-a atenționat că în acel an nu se dă examen, deoarece se hotărase ca admiterea să aiba loc din doi în doi ani. Porbabil din cauza inflatței de critici de artă. Liviu Ciulei m-a văzut că plângeam din cauza acestui eșec, deoarece nu voiam să dau nici la Filologie, nici la științele exacte. Liviu mi-a zis: „dar de ce nu dai la actorie?” El m-a pregătit timp de două săptămâni, dar norocul meu a fost că în comisia de examinare se afla regizorul Finți, supărat de criticile teatrale ale tatălui meu. În timp ce membrii comisiei mi-au dat note acceptabile, Finți mi-a dat nota 1 ! În felul acesta,am picat examenul, am stat acasă și am citit foarte mult, pregătindu-mă în continuare pentru Istoria Artei.
În 1963, când a avut loc acea deschidere, când s-a decis reînființarea claselor de film, inclusiv filmologie-teatrologie, mi-am zis: „nu, e stupid să nu merg pe linia părinților!”. A fost prima promoție care a intrat fără dosar, o generație de excepție cu Radu Gabrea, la regie de film. El făcuse pușcărie, pentru că manifestase împotriva invaziei sovietice din Ungaria (octombrie 1956). La regie de teatru a intrat Andrei Șerban, iar eu i-am avut colegi de promoție pe George Banu, Oltea Vasilescu, Mihai Creangă.
Una dintre marile șanse a fost întâlnirea cu un unchi din partea mamei, Nicolas Pillat, care locuia la Paris, care în 1938, împreună cu Elena Văcărescu, a înființat Comitetul Internațional de difuzare a Artelor și Literaturii prin Cinematograf (CIDALC) și au înființat și un premiu pentru CIDALC. Era o societate care reunea toată elita culturală a Europei acelui moment, de la Benedetto Croce, Aldous Huxley, la Mircea Eliade și Jean Cocteau. După război, Nicolas Pillat a menținut juriul CIDALC și l-a inserat în organigrama marilor festivaluri de film. Șansa mea a fost participarea ca jurat în cadrul CIDALC,cu ajutorul lui Nicolas Pillat, la Festivalul Filmului de la Berlin. Pe de altă parte, fratele vitreg al mamei, Georges Rosetti, era directorul general al studiourilor Gaumont din Franța.
În 1968, la sfatul Oltei Vasilescu, am fost repartizată la Institutul de Istoria Artei, pe care îl înființase directorul și profesorul George Oprescu, la departamentul de Istoria Filmului. Aici, am avut șansa unei alte fabuloase întâlniri, cu doctorul, producătorul, eseistul Ion Cantacuzino, conducătorul acelui departament de Istoria Filmului și unul dintre ctitorii industriei de istorie a filmului din România. Sub aripa sa protectoare, am început să facem cercetare prin arhive și de acolo a început parcursul persoal de istoric de film, în paralel cu cel de critic de film. A fost un destin prin voia lui Dumnezeu.
Liliana Popa: Ascultându-vă istoria întortocheată a alegerii profesiei, dar și întâlnirile ulterioare cu artiști, regizori, scenariști, de ce credeți că a fost mai bine așa și nu altfel ?
Manuela Cernat: În 1976, colaborarea mea la revista „Cinema” s-a încheiat brutal, din cauza deciziei Ecaterinei Oproiu, de a imi fi sters numele din cadrul revistei, din motive pe care numai ea le știe. Însă, cel mai tare m-a impresionat intâlnirea cu Luchino Visconti, care era cufundat în sine,o tăcere și o meditație atât de profundă, încât am simțit că nici nu mai îndrăznesc să respir. La Roma, am fost invitată pe platourile de filmare tot de Visconti. Și acolo era un spectacol să îl vezi ! Nimeni nu l-a depășit pe Visconti în ecranizarea romanului „Ghepardul” sau în realizarea filmului meu preferat, „La nave va” (Și corabia înaintează)
Am scris despre toate acestea în presa vremii, de aceea ar trebui să-mi adun toate articolele. Arhiva mea este vraiște, deoarece această casă a trecut printr-un incendiu și geamantanul în care se aflau tăieturile la cronicile mele de o viață a ars. Destinul se reiterează, pentru că aceeași soartă a avut casa tatălui meu, inclusiv corespondența cu Henri de Montherlant, Paul Claudel, Martha Bibescu. Mai grav de atât este faptul că tatăl meu a ținut un jurnal intitulat „Pribegia”, începând din 1917, cand aplecat în refugiu, până ân 1938. El și-a încredințat jurnalul unui foarte bun prieten evreu, care locuia în ghetoul din Varșovia. Știm foarte bine ceea ce s-a întâmplat ulterior.
O altă întâlnire care m-a marcat foarte puternic a avut loc în cadrul CIDALC, la Festivalul Filmului de la Berlin, unde mi s-a propus de către directorul festivalului de film de la New Delhi să fac parte din juriul oficial. În decembrie, am plecat în India, împreună cu un cunoscut critic și istoric de film francez, Marcel Martin.
O minunată amintire pentru mine a fost întâlnirea cu Indira Gandhi. Imediat, după deschiderea festivalului, mi s-a luat un interviu pentru televiziune și, în penultima zi a festivalului, la o recepție, juriul i-a fost prezentat doamnei Indira Gandhi. Cand a venit rândul meu, am schimbat cateva cuvinte și doamna mi-a spus că m-a văzut undeva: „Nu cumva ați dat un interviu la televiziune?”. Am recunoscut acest lucru și doamna m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să cunosc mai bine tțara. „Sunt absolut fascinată de ceea ce am văzut deja aici !”, a fost răspunsul meu. A întors capul, a făcut un semn discret și a doua zi, dimineață, am primit un telefon la secretariatul ministerului prin care am fost anunțată că doamna Indira Gandhi mi-a oferit o călătorie de o lună prin India. Am ajuns la Calcutta, unde i-am reîntâlnit pe marii regizori Satyajit Ray și Mrinal Sen. A fost o călătorie care mi-a descoperit o altă lume, un alt raport al omului cu universul, în ciuda sărăciei crunte. De pildă, am văzut un bătrân rezemat într-un toiag, la umbra unui copac imens, și la întoarcerea din oraș l-am gasit exact acolo, cu privirea ațintită spre orizont.
Întâlnirea cu Federico Fellini, pe platoul filmului „Satyricon”, a fost iarăși una dintre marile realizări. El reușea să atingă perfecțiunea, dirijând întreaga cohortă delirantă, îmbrăcată în costume romane, și reușind să pună fiecare actor sau figurant la locul său. Vă spun că toată viața mea a fost un miracol, inclusiv pentru că l-am cunoscut pe Răsvan, apoi pentru c-am cunoscut și trăit în această familie.
--
|
Liliana Popa 5/2/2020 |
Contact: |
|
|
