1 Mai – de la Armindeni la “Ziua Muncii”
Ziua de 1 Mai, numită în popor Armindeni, este cunoscută și ca “Ziua pelinului” sau “Ziua bețivului” (datorită supertiției conform căreia dacă bei vin roșu sau vin–pelin în această zi ți se înnoiește sângele).
De ziua vinului-pelin...
În ajunul acestei zile românii transilvăneni aveau obiceiul de a pune la poarta fiecărei case câte o creangă verde de stejar. Semnificația acestui obicei era următorul: “se spune că, într-o seară, în timp ce Isus era găzduit într-o casă, cei care vroiau să-L prindă și să-L omoare au înfipt o creangă verde de copac în fața casei în care stătea, ca să o poată recunoaște a doua zi. Aceștia au găsit însă în dimineața zilei următoare câte o creangă asemănătoare în dreptul fiecărei case și, din această cauză, nu au putut să-L găsească și să-L omoare pe Mântuitor”. În popor se credea de asemenea că în ziua de Armindeni (la fel ca și în zilele de Sânpietru, de Sf. Andrei și de Sf. Ignat), se strâng “în cete - totdeauna fără șoață - șapte sau nouă“ ielele (“suflete ale femeilor care au făcut vrăji cât au fost în viață”). “După ce se strâng – întotdeauna pe vârfurile munților ori pe unde sunt stânci mari, cum sunt bunăoară Pietrele Doamnei, joacă; altă nimic nu vorbesc, decât numai atât:
De aceea e bine ca în zilele pomenite mai sus să se ungă ușorii de la ușa casei cu usturoi și fiecare om să poarte usturoi la dânsul în aceste zile”.(1) Pentru a alunga strigoii, “bihorenii, la Arminden, ies afară și strigă:
Cine strigă,
Dracu-l frigă
Pe frigare
De cea mare!” (1)
“În Țara Românească, Armindenul era prăznuit din timpuri străvechi. În dimineața zilei de 1 Mai, cârciumarul bătea canaua la butoiul cu pelin, în prezența unor cunoscători, cari aveau de apreciat dacă negustorul a pus prea puțină sau prea multă peliniță, adică buruiană de pelin, în vinul adus de pe la Drăgășani sau de la Odobești. În acea zi nu se bea decât pelin și toată lumea pleca la iarbă verde cu un miel viu, care era sacrificat acolo, apoi fript în proțap. Pe vremea lui Alexandru Vodă Mavrocordat boierii ieșeau la kioskuri, cum era moda pe atunci, la Cotroceni, la Filaret… Numai Doamna, mai romanțioasă, se pierdea prin păduricea Sf. Elefterie, din care n'a mai rămas azi decât numele, cu care s'a botezat podul banal de pe Dâmbovița și unde odinioară era codru…” (2)
De Armindeni, la iarbă verde
ZIUA MUNCII
1 Mai a început să fie considerată o “zi pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore” mai întâi în Statele Unite ale Americii, începând din anul 1886. Socialiștii europeni au adoptat acestă zi ca fiind o “zi a muncii” la Congresul Internaționalei Socialiste organizat în sala Pétrelle din Paris în 20 iulie 1889. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în anul 1890.
De "Ziua Muncii" în București - 1 Mai 1934
“La București, socialiștii au avut manifestații grandioase pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ei se adunau, de 1 Mai, de obicei în grădina Cișmigiu. De multe ori capul manifestației trecea de Calea Victoriei, pe când coada mai era încă în grădină. În fiecare țară socialiștii au avut revendicările lor imediate, speciale. Pe placardele social-democraților români se putea citi, în afară de lozinca lui Karl Marx: “Proletari din toalălumea uniți-vă!”, revendicarea imediatăa celor trei 8-uri (notă: 8 ore de muncă, 8 ore de odihnă, 8 ore de educație). Apoi programa revendicărilor imediate a fost treptat completată cu următoarele cerințe: “Votul universal", “Emanciparea femeii", “Dreptul de vot pentru Dobrogeni", “Dreptul de vot pentru Evrei", “Desființarea bătăii în armată”, “Repaosul duminical” , “Pământ pentru țărani", etc. Aceste inscripții se puteau citi pe placardele purtate de mulțimea care defila ore întregi pe străzile Capitalei, până la o grădină marginașe, unde petrecerea se prelungea până târziu noaptea. La un moment dat, “sărbătoarea muncii" a obținut consacrarea oficiala în toate statele și a Societății Națiunilor. La noi în România ea a fost declarată, în mod oficial, ca o sărbătoare obligatorie, lucrul fiind suspendat legal în toate uzinele și chiar în instituțiile statului (notă: începând cu ziua de 1 Mai 1920).” (2)
Surse:
(1) Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile Socec&Comb.” – 1916
(2) Alex F. Mihail – articolul “1 Mai – altădată și azi” – publicat în numărul din 6 mai 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”
Allo! Aici circul de purici!
O atracție aproape nelipsită din bâlciurile de odinioară organizate în orașele occidentale era… circul de purici. O relatare de la un astfel de “spectacol select” am citit în articolul “Allo! Aici circul de purici!” publicat de revista „Realitatea Ilustrată” în numărul din 12 octombrie 1933: “Când intri în cortul strâmt, găsești totdeauna un număr mare de oameni, stând în jurul unei mese și privind atenți pe o farfurie de ipsos. Unii dintre ei țin în mână lupe măritoare, întrucât cu ochiul liber nu se poate urmări câteodată nimic din instalația originală. În timp ce domnul director începe savanta sa conferință și își conduce pensetele în cercuri, aproape magice, deasupra mesei, observi deodată că arena în miniatură învie. Pe această arenă turnată din ghips lucios și care strălucește sub lumina crudă a lămpilor electrice, vezi trăsurele de lux, care de curte, tunuri, pompe de incendiu, alte lucruri asemănătoare, care sosesc la început încet și apoi tot mai repede. Trăsurelele ușoare au doi purici înhămați la ele, tunurile și tancurile, șase purici. Cu o putere uimitoare și cu iuțeală mare, puricii minunat dresați, trag povara lor, cu ajutorul unor firișoare subțiri de aur, care le lasă liberă orice mișcare."
Specatori în jurul arenei circului
„Și la purici ca și la oameni, dintre toți cei cari se produc puțini sunt talente excepționale, majoritatea nu fac decât să tragă tunuri, căruțe, pompe de incendiu etc.”
Intrarea "artiștilor" în arenă
După numerele obișnuite cu trăsurele, tunuri și tancuri trase de purici, în scenă intrau adevăratele vedete: “ Printre purici există și soliști cari se produc în numere speciale. Iată bunăoarà într’una din fotografiile noastre pe Andrei, un exemplar excepțional al rasei sale, într'un număr foarte periculos de echilibristică pe sârmă. Reprezentația are mare succes.”
Andrei... echilibristul pe sârmă
“Ștefan, unul dintre cei mai talentați purici din companie, mișcă cu multă plăcere un carusel.”
Caruselul lui... Ștefan
“Dar și când intră în scenă Adela, puricele femelă, care știe să jongleze cu o bucățică de plută, pe vârful unui ac, publicul nu-și precupețește aplauzele.”
Adela... echilibrista
Bănuiți cred că dresatul puricilor nu era deloc o treabă ușoară: “Numai cei mai talentați dintre dânșii pot fi utilizați și dresați. Când expertul în purici, după lungi încercări își alege indivizii potriviți, dintre numeroșii candidați, el înfășoară în jurul gâtului micilor animale o sârmă foarte subțire de aur, care-i ține totodată în mod permanent drepți. Încetul cu încetul se obișnuiesc apoi să îndeplinească ceea ce li se cere și pe cât se pare nici nu le vine vreodată gândul să evadeze. Adăpostul de noapte îl au totdeauna într’o cutiuță căptușită bine cu vată. E foarte interesant că puricii nu numai că suportă foarte bine viața de prizonieri, dar trăiesc până la o vârstă mult mai înaintată decât în viața liberă, veșnic amenințată de pericole, a puricelui liber. Hrana lor constă din sânge proaspăt de om, pe care au voie să-l sugă de două ori pe zi, din brațele directorului de circ. În schimbul acestui sacrificiu mic directorul își câștigă existența.”
Manejul puricilor
Spectacolele în care artiștii erau puricii au dispărut. Poate pentru că puricele uman este pe cale de-a dispărea din regnul insectelor… europene !?
Sursa: articolul “Allo! Aici circul de purici!” – semnat Keystone - publicat în revista „Realitatea Ilustrată” – 1933
|
culese de Cornel Bird 5/1/2020 |
Contact: |
|
|
