Germenul vietii in asteptarea primăverii
„Sentimentele pozitive se cer a fi exprimate si nu îngropate în adâncul sufletului,” îmi spuse Sonia având o privire care strălucea de căldura unei lumini interioare, ce rămânea ascunsă în tumultul zilei. „Dacă încerci să reprimi manifestarea lor, atunci îti rănesti singur sufletul cu durere si suferintă,” a continuat încercând să mă convingă să ies din „carapacea” mea.
„Nu ai cum să întelegi modul meu de a fi,” m-am mărginit să îi răspund. „Singurătatea mi-a fost mereu refugiul în fata unei lumi ostile si lipsite de sensibilitate. Nu este usor să îti porti povara de gânduri si sentimente prin mijlocul unor colectivităti fie indiferente, fie doritoare de câstig material si nimic mai mult,” am adăugat fără intentia de a-mi promova punctul de vedere.
Îmi era indiferent ceea ce altii credeau despre mine si ignoram cuvintele pe care le auzeam soptite în urma mea de către diferitele persoane pe care le întâlneam uneori pe stradă sau alteori în locurile publice pe care le frecventam. Niciodată nu mi-am întemeiat imaginea de sine pe reactia celor din jur. Străin fată de propriile mele rude, însingurat în mijlocul colectivitătilor de tot felul prin care am fost fortat să trec si stingher când eram propulsat în centrul atentiei, mi-am continuat drumul vietii fără să încerc să câstig bunăvointa semenilor.
„De ce esti atât de dur cu tine însuti?” reluă Sonia. „Ar fi atât de simplu dacă ai da pe fată simtămintele nobile pe care le ai în suflet. Cu sigurantă că ai multe de spus, iar oamenii ar reactiona pozitiv la mesajul tău. Nu încerca să te însingurezi mai mult decât este cazul. Este o cărare dureroasă, ce nu duce nicăieri si care sfârseste în disperare,” adăugă cu căldură încercând să îmi câstige bunăvointa.
Dar pe mine nu mă mai interesa să continuăm discutia pe acest subiect. Cumva, simteam că nu eram în stare să depăsesc un anumit prag de comunicare cu Sonia. Aveam temperamente diferite, iar mediile sociale din care proveneam se aflau într-o totală contradictie. Ea beneficiase de privilegiile sistemului pe care eu îl uram, părintii având functii importante în diferitele institutii ale statului. Eu eram copil de tărani, crescut împreună cu proletariatul urban al marilor orase anexate platformelor industriale ridicate pe datorie si la repezeală în toate colturile tării.
Întâmplarea determinase întâlnirea noastră pe băncile facultătii, dar separarea era clară, din moment ce repartitia avea să mă trimită undeva în mediul rural, în timp ce Sonia avea să-si continue evolutia în vreun institut de cercetare sau poate chiar într-o înaltă demnitate publică. Tocmai de aceea, consideram lipsită de logică o discutie ce conducea inevitabil către rădăcinile duritătii mele, mai precis spre ura pe care o aveam fată de sistemul de privilegii al nomenclaturii de partid, bazate pe ierarhii de slugărnicie si plecăciune în fata unor indivizi lipsiti de demnitate si competentă.
Ca si cum mi-ar fi ghicit gândurile ce îmi frământau mintea, Sonia continuă: „Să stii că mereu sunt posibile mai multe drumuri pe care poti să mergi. Nu există o cale unică de la începutul si până la sfârsitul vietii. De aceea, chiar dacă pentru o vreme ai avut o anumită ratiune să îti reprimi emotiile, totusi contextul este posibil să se fi schimbat. Esti de acord cu mine?”
„Da si nu,” i-am răspuns fără să mă împotrivesc. „Uneori deprinderile pe care ti le-ai însusit în copilărie te pot ajuta să răzbesti mai departe când treci prin situatii similare. La ce bun să se stie ce gândesti? De ce să lasi să te trădeze propriile tale trăiri? De ce să te autodenunti în fata celor din jur? Cred că este mai bine să nu lasi să se vadă ceea ce te-ar dezavantaja în raport cu regulile mediului în care esti silit să trăiesti.”
„Nu, nu ai dreptate,” răspunse cu repeziciune Sonia. „Trebuie să ai încredere în colectivitatea din care faci parte, în valorile societătii în care te-ai născut pe care cumva esti dator să le sustii până la capăt. Individualismul devine periculos în situatia în care te conduce la separarea conceptuală fată de ceilalti. De ce încerci să fii altfel? De ce insisti asupra liniilor de despărtire ignorând legătura care ne uneste pe toti?”
Îmi era tot mai greu să mă exprim. Autocenzura pe care mi-o impuneam functiona tot mai dificil. Aproape că ajunsesem la limita de a exploda si de a lăsa să se reverse revolta pe care o mocneam în suflet de atât de multi ani. Dar nu, nu era bine să cedez. Chiar dacă Sonia mă provoca, totusi trebuia să rămân pe aceeasi pozitie vigilentă, chiar dacă acest lucru mă costa emotional foarte mult. Desi ea părea că tine la mine, totusi nu aveam voie să uit faptul că în acelasi timp ea era o parte a sistemului, a acelei caracatite ce distrugea individualitatea, gândirea liberă si dorinta de libertate. Agentii inconstienti pot fi de multe ori mai periculosi decât cei care îsi propun să actioneze în mod deliberat ca sustinători ai sistemului.
Privirile noastre s-au întâlnit pentru o clipă. Fără să vreau, am distins o strălucire aparte în ochii ei de un verde asemănător cu smaraldul. Da, era frumoasă Sonia, cel putin atunci când îsi propunea acest lucru. Trăsăturile fine ale fetei, datorate în mare măsură unei eredităti citadine, confereau o noblete demnă de o altă epocă. Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm tinându-ne de mână prin Bucurestiul interbelic sau poate chiar pe străzile romantice ale Parisului. Poate ne-am fi sărutat îndelung pe o bancă din Cismigiu, sau mai bine, din Grădinile Tuileries privind monumentalele clădiri ale Palatului Luvru.
Ne-am fi îmbătat de aroma nenumăratilor copaci înverziti de-a lungul bulevardului Champs-Elysee si am fi trecut Sena în dreptul Insulei Cetătii către Cartierul Latin. Da, ar fi fost minunat să trăim în alt timp si în alt spatiu, uitând de toate sistemele totalitare care au mutilat istoria lumii. O evadare dintr-un prezent anost si lipsit de gust, care la tot pasul duhnea de mirosul greu al prostului gust, incompetentei si răutătii lipsite de sens. Cât de multe as fi avut să îi spun lui Sonia si să îmi descopăr adevăratele mele preocupări.
Tulburarea mi s-a citit pe fată, iar ochii meu au transmis acest mesaj tumultuos, ce nu putea fi exprimat în cuvinte. De fapt, nu trebuia să fie comunicat vreodată către cei care ar fi putut pune în miscare sistemul de represiune. Nu trebuia să se stie mai mult despre mine decât că sunt un individ singuratic, mai bine zis un neadaptat, care îsi trăieste drama propriei sale neîntelegeri si se destramă în propriul său conflict.
„Despărtirea este inerentă în jocul etern al facerii si prefacerii universului,” m-am mărginit să îi răspund. „Granita dintre individ si societate rămâne mereu dinamică, supusă schimbării, dar undeva, în esenta lucrurilor, fiecare dintre noi are o independentă pe care nimic si nimeni nu o poate distruge. Este acel spatiu al libertătii interioare, inaccesibil chiar si la cele mai puternice presiuni exercitate din exterior.”
Am făcut o pauză de mai multe secunde, după care am reluat: „Sonia, tu apartii unei alte lumi decât mine si nu ai cum să întelegi sentimentele care mă animă. Oricât de mult ai încerca, amprenta pusă de către sistemul în care ai fost crescută te determină si te îndatorează să îl sustii. În ceea ce mă priveste, eu nu apartin niciunui sistem; nu sustin si nu sunt dator vreunei colectivităti pentru ceea ce sunt, fapt pentru care îmi asum un spatiu al libertătii pe care îl tin în mine asteptând vremuri mai prielnice, asa cum sământa poartă germenul vietii de-a lungul iernii până la venirea primăverii.”
„Si pentru tine acea primăvară nu a venit?” m-a întrebat îngândurată Sonia. „Cât va mai trebui să astepti până când te vei deschide asemenea florilor atunci când anotimpul cel cald a sosit?”
„Nu stiu exact timpul si locul,” i-am răspuns privind către albastrul zării. „Poate nu va mai trece multă vreme sau poate niciodată nu va veni, iar taina pe care o port în suflet se va reîntoarce în tărână. Nu pot să spun decât că timpul meu nu a venit, iar până atunci individul din mine va rămâne în starea latentă a hibernării în fata unei societăti ale cărei valori si idealuri fie nu le înteleg, fie nu pot să i le împărtăsesc.”
O ultimă imagine, o scurtă atingere si o privire de rămas bun, iar drumurile ni s-au despărtit în labirintul întortocheat al viitorului. Ea a urmat calea bătătorită a unui sistem ce îsi recompensează supusii devenind în timp o persoană de renume, în timp ce eu m-am scufundat în anonimat, lăsând în urmă doar file de jurnal scrise de multe ori neglijent pe bucăti de hârtie găsite la întâmplare. Destinul meu nu s-a împlinit, iar germenul vietii îl port încă în suflet în asteptarea mult doritei primăveri, ce poate va sosi sau poate niciodată nu va mai veni.
|
Octavian Lupu 4/27/2020 |
Contact: |
|
|
