Dialoguri oarecare - Primăvară 2020
- Păi de abia ai scris despre primăvară.
- Ei și? Consideră o urmare.
- Sigur, serial și ca orice serial (ca la TV) plictisește.
- Și l-am și început demult, dacă vrei să știi, încă din primăvara lui 2014 scriam: „este aprilie, e primăvară şi ar trebui celebrată după iarna pe care am avut-o, dar cum sunt greu de convins după eşecul din martie când aşteptam mărţişorul cu ghiocei m-am gândit să evit o altă dezamăgire...” și tu-mi spui de plictiseala repetiției.
- Și?
- Și nu-mi place deloc starea asta repetititvă, un fel de cerc vicios al nemulțumirii cu care întâmpin primăverile de câtva timp chiar dacă dau vina pe vârstă, maturitatea aia târzie când realitatea vine filtrată de experiențele anilor care s-au dus și din care cităm selectiv fie că memoria s-a subțiat fie că selecția este defectuos dirijată către ceea ce am vrea să ascundem în „sertarele” alea secrete în care am îngrămădit dezamăgirile majore. Acum pricepi?
- Ce litanie!
- Poate litanie, dar trebuie să recunoști că e o ciudățenie a timpului, timp ca trai nu climă și tare aș vrea să fiu cumsecade și să păstrez un ton cel puțîn neutru pentru că vorbind despre primăvară acum mi se pare o intervenție inutilă; mă uit pe fereastră, iarba s-a înverzit, e drept, dar tufa pe care îmi arunc ochii în fiecare dimineață doar-doar s-a îngălbenit – galbenul ăla solar care îi pregătește frunzele - nu se vede altfel decât în ianuarie, florile anuale nu-s plantate și nici nu cred că or să fie curând, întârzierea firească despre care mi-am amintit că am scris fiind o dorință ascunsă în colcăiala asta nervoasă în care ne rostogolim examinând ferestrele.
- Cam tăios tonul.
- Stăm în casă!
- Aha!
- Și fără alegere, zice (in)disciplina aia în care am trăit vrând-nevrând și indiferent cât de logică ar fi (disciplina, vreau să zic) gustul amar al unei repetări pe care aș fi vrut s-o uit este inevitabil. Reprogamarea asta a ritmului normal e dificil (rău) de acceptat atunci când „acasă” nu mai are deloc chemarea aia a cuibului, odihnitor, cald - cozy (cum zice englezul).
- Și atunci ce (ne) facem?
- Ce să facem? Cam așa: deștepții se cufundă în gândire, șugubeții, cu un ascuțit simț al humorului mai ales, fie amar fie vesel, produc bancuri - melancolicii privesc pe fereastră cu disperarea aia a colacului de salvare, visătorii pendulează între paginile cărților și simbolistica sunetului, când rafinat când profan, dar muzical și, de fapt, ce ar părea cel mai important ar fi doar o elementară înțelepciune care ajută să se evite deraierea...știi care...aluncarea afară din propria-ți persoană pe care delicat o numim alienare.
- S-au înmulțit totuși zilele cu soare ...
- S-au, dar sunt afară și afară e coronavirus; străzile sun goale, nu oameni, nu mașini, ca pe vremea aia când câteva Zil-uri treceau în viteză pe bulevarde (ții minte?) magazinele au tras obloanele - o bluză, o pereche de jeans, un pantof (mai ales) sunt comodități numai în perspectivă - restaurantele stau cu ușile închise, dezolant de tăcute și când te gândești că s-ar putea (sau nu s-ar putea!) să te plimbi singur într-un parc luminozitatea soarelui pălește. Ba chiar văd vârfurile brazilor clătinându-se destul de serios, că bate vântul si sunt
numai vreo 8 grade, iar în casă e cald și oricum e mai sigur.
- Întinezi rău primăvara asta în serialul tău...
- N-am întinat-o eu!
- Tu numai consemnezi.
- Și măcar dacă mi-ar plăcea...Cu zice un poet drag mie:
“generația mea se pregătește de o nouă eră glaciară
cineva din partea binelui vorbește în parabole
nu înțeleg de ce iubirea trebuie să întoarcă și
celălalt obraz”
(Dan Petruț Camui “De-a statul acasă”)
.....................................
Toronto / Aprilie 2020
|
Maria Cecilia Nicu 4/16/2020 |
Contact: |
|
|
