Despre Înviere
● Moartea este întrebarea crucială a vieții. Învierea este răspunsul.
● O istorie fără sfârșit este oricum un non-sens pentru noi, chiar dacă lumea ar merge din progres în progres. Absurditatea vine din monotonia trudei sisifice. Numai miracolul învierii din morți dă un sens vieții și răscumparare relativității istoriei.
● Învierea este trupească și duhovnicească. Numai învierea trupească este pentru toți.
● Învierea personală este acea necesară transformare a ființei omenești capabile de acum să primească plinătatea darurilor Sfântului Duh.
● O cruce care nu duce la înviere este tot un instrument de tortură.
● Hotărât lucru: lumina învierii devine tot mai clară, pe cât istoria lumii intră în propriul amurg, pe cât zădărnicia propriilor rațiuni de a fi ale omului fără de Dumnezeu încep să-și arate tenebrele.
● Între păcat și moarte există un cerc vicios: păcătuim fiindcă murim și murim fiindcă păcătuim, sau am păcătuit și nu ne-am pocăit, ori ne-am pocăit (ori căit) prea târziu, adică în ziua dreptei judecați de la sfârșitul veacului. Prin învierea lui Iisus acest ciclu fatidic a fost rupt, dăruind omului posibilitatea reală a urcușului duhovnicesc. Însăși această nouă naștere în duh a noastră este o anticipare și o dovadă a libertății noastre spirituale și deci și a învierii noastre de apoi. Lanțurile morții au fost întradevăr sfărâmate mai ales pentru cei care și-au găsit adevărata libertate în lumina învierii.
● Pe crucea Calvarului, în Iisus Hristos, Dumnezeu moare ca om. Aceasta a devenit un fapt fundamental pentru mântuirea noastră. Astfel, Dumnezeu, care altfel ar fi rămas neschimbat prin fire, în esență, își adaugă la existența Sa și existența și condiția mortală a omului, prin înviere însă ridicând și omul la privilegiul și demnitatea unei vieți noi întru Dumnezeu.
● Mulți doresc aureola luminoasă a învierii, dar nu și noaptea sufletului, a suferinței pe cruce.
● După sfânt învierea Sa, Iisus se arată celor care L-au iubit și apoi au crezut în El. Tot așa și astăzi se arată în duh mai ales celor ce cred în El și îl iubesc.
● De pe colina răstignirii lui Iisus încă mai curg râuri de sânge prin istorie. În această lume însă, unde soarele luminează deopotrivă pe cei buni și pe cei răi, și unde și noi ne naștem pe rând parcă numai să ne încerce durerea și suferința, în această lume a răsărit cândva Soarele Dreptății, al dreptății eterne: Adevărat a Înviat!
● Când ostilitatea lumii dimprejur ridică în jurul nostru munți de indiferență și de rea voință, când întunericul ne sapă sub fiecare pas capcanele căderii, singura noastră speranță este lumina învierii. Lumina care ridică la viață chiar și sâmburele cel mai închistat din inima pământului, lumina care rupe lanțurile unei existențe orbite de întunericul păcatelor.
● Conceptul de rai a fost inventat de egipteni ca loc unde să meargă faraonii lor după moarte. Era și o chestiune de mândrie națională, imperială. Cum puteau să lase egiptenii, care se considerau stăpânii lumii de aici și de dincolo, ca dumnezeul lor, faraonul, să sfârșească în condiția umilitoare de muritor, să fie înmormantat în iadul subpământean așa cum din lipsă de imaginație cosmogonică erau lăsați să fie înmormântați regii mesopotamieni, rivalii faraonilor în zadărnicia de după moarte? Ultimul faraon fericit Ra a trebuit totuși să fie detronat de Osiris, el însuși salvat de la uitarea și amnezia eternă de sora sa, Isis, taină, mister și perplexitate a Sfinxului, veșnicul îngândurat.
● Un creștin adevărat este ca și înviat din morți. El vede spiritual și trăiește în dimensiunea unei noi realități, a realității mistice și revelate, așteptând cu o bucurie mistică ziua în care învierea nu va mai fi o simplă metaforă desemnând o realitate greu de explicat numai prin rațiune, ci o realitate eternă, vizibilă tuturor și deci fără nevoia de metafore și parabole care să o explice.
● Învierea începe la botez, după cum pentru cei botezați se anticipează o înviere la sfârșitul vecurilor. Dar după botez sufletul începe să capete putere să supună și trupul până la înduhovnicire și înviere. Astfel sufletul nostru începe să crească precum aripile unei păsări. Fiindcă sunt prinse de trup, aceste aripi pot căra și trupul spre înălțimile cerești.
..........................
Marin Mihalache
Chicago, USA
|
Marin Mihalache 4/15/2020 |
Contact: |
|
|
