Paul Goma : Un igienist al memoriei
La trecerea lui Paul Goma din viața pământeană în viața cerească, întâmplată de Bunavestire, 25 martie 2020, îmi spun și vă spun că Goma nu are nevoie de necrolog.Goma rămâne viu, numai că depinde și de noi să rămână viu. Și dacă nu l-am auzit când trebuia, măcar să nu-l uităm. Mariana Sipoș, autoarea volumului Destinul unui disident. Paul Goma (ediția întâi, Universal Dalsi, 2005; a doua, Eikon, 2014),a întrebat pe un post TV, 2015, când Goma se afla pe pragul vârstei de 80 de ani : „De ce nu am avut nevoie de Paul Goma?”.
Răspunsul meu, atunci și acum: pentru că este în felderința lui curajul de-a spune lucrurilor pe nume, iar intransigența nu place aliniaților, oportuniștilor, cărora le e frică de Goma. Scriitorul („rostitor de adevăr”, cum îl definește Bujor Nedelcovici) a promis: ”Voi vorbi când nu voi fi întrebat”.Și-a ținut cuvântul, asumându-și rolul inconfortabil de igienist al memoriei. Umberto Eco dixit : „Să-ți amintești e o muncă, nu un lux.”
Interzis în RSR până în acel Decembrie, a fost lăsat și postsocialist fără drept de replică, gomofobii dorindu-și să-l cufunde iarăși în tăcere.Au făcut ce-au putut să-i închidă gura. S-a cerut interzicerea semnăturii în revistele românești, i s-a topit Culoarea curcubeului, ca nevandabilă, apărută la Humanitas (cu o greșeală în titlu: Culorile curcubeului ; de ce nu s-o fi dăruit tirajul bibliotecilor ), i s-a spus ”Adio”, a fost hulit de cobreslași ca egocentric, megaloman (și încă galopant), mincinos, pieziș... Nu cred să fi adunat alt mare scriitor român mai multe ofense: resentimentar, bârfitor, frustrat, otrăvicios, conflictual, scandalagiu, critic în exces. Analogia Goma-Gomora a făcut-o CTP.
Reconcilierea cu USR ar fi fost posibilă dacă Uniunea și-ar fi făcut mea culpa. Măcar cei care i-au cerut capul în ’71: Eugen Barbu, Titus Popovici, Dan Zamfirescu, Zigu Ornea, aflați postsocialist în viață.Virgil Teodorescu murise în 1987. Din USR a fost eliminat când se afla în arest, la Rahova. Citesc în jurnalul Constanței Buzea, din anii 1967-1971,Creștetul ghețarului: ”La ședința de excludere a lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor, Zaharia Stancu n-a venit din motiv de zi de naștere, iar Marin Preda – din motiv de gâlci. Bășcălia lor, oricât de semnificativă, miroase a dezastru…”
Locul său de lider moral al României, de radical opozant al comunismului, a fost luat de fostul scânteist Silviu Brucan (forța imposturii e uriașă), iar Goma a rămas, fapt pe cât de incredibil, pe atât de incalificabil, azilant politic, statut obținut în 1977, actul fiind reînnoit la cinci ani odată. Precizare necesară: Paul Goma nu a fost expulzat de Ceaușescu, retragerea cetățeniei nu s-a întâmplat, deși Pleșiță a cerut-o în repetate rânduri. Goma a plecat în Franța în 20 noiembrie 1977 cu pașaport turistic, schimbat pe un certificat de refugiat. A rămas la fel: cetățean român, cu pașaport de azilant politic. În 26 aprilie 2013, a primit cetățenia Republicii Moldova. Nu și soția sa, Ana Goma, după câte știu. Așa că Goma a refuzat să-și revadă singur Mana, de unde familia îi fusese gonită de pactul Ribbentrop-Molotov. Postum, Înaltpreasfințitul Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei, i-a acordat Crucea Mitropoliei Basarabiei pentru Mireni. Ce va face președintele Iohannis (de-în-da-tă) nu știu.
I-a pedepsit cineva pe cei care au dat ordin să fie ucis Goma? Nu. Pe OTV, Pleșiță îl mai considera dușman al poporului și-al patriei și se fălea că l-a bătut „și pe stânga, și pe dreapta”. Nici excluderea din Franța a asasinilor comandați de Securitate nu s-a întâmplat; ba chiar cei din stirpea ”Organei”, cum o numește Goma, i-au cerut (culmea!) expulzarea din Franța pentru… antisemitism.
De ce a ajuns Goma persona non grata ante și postdecembrist? Pentru că a ascultat de imperativul memoriei corecte, a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a da toate numele (sintagma lui Saramago). Or, să spui toate numele e foarte inconvenabil. Știți ce le scapă ”motoarelor de căutare” GOMA? Nimic. Pe cale de consecință, a avut parte de singurătatea opozantului de cursă lungă (îi conced: opozant, nu disident, deoarece membru PCR n-a fost decât 3 zile, în momentul de glorie al lui Ceaușescu, scena balconului din 1968, când s-a opus invadării Cehoslovaciei), de singurătatea de martor prob. ”Exilat până și din… exil”, cum mărturisea cu amărăciune, Goma n-a dat înapoi un pas în fața obstacolelor, întreaga sa viață fiind o cursă cu obstacole. Nu s-a temut el nici când a fost drogat cu aconitină (aconitum e o plantă otrăvitoare, folosită în Antichitate la otrăvirea săgeților; floarea letală apare la Apuleius: transforma omul în animal; cu Goma, aconitina n-a reușit), nici când a primit un colet exploziv, dar și o droaie de bonjurături (patent P.G.) și de bălăcăreli. În loc de succes de critică, vot de blam; în loc de susținere pentru premiul Nobel, hăituială.
Goma știe bine că libertatea de opinie nu poate fi circumstanțială, că aceeași libertate nu se dă la rație, ci se ia. Aceste aserțiuni fac parte din crezul gomic. Iar locul memoriei este în Belleville, unde Omul din Calidor ( ca să uzez de titlul monografiei lui Petru Ursache ,Omul din Calidor, Eikon,2012, ediția primă ; Eikon,2015, ediția a doua) a depus mărturie despre vremi crâncene (cum să convină cărțile despre perioada sângeroasă Dej-Pauker fiilor de kominterniști veniți pe tanc, în uniformă sovietică, să prefacă România în lagăr de exterminare ?), însă și despre vremile noastre, cu aberațiile lor. Goma nu-i împăcat nici cu trecutul, nici cu prezentul.Într-o țară aproape desmemoriada, în derivă etică ( Paul Goma îi spune ”nesimțitorism etic”) , inepuizabilul scriitor rămâne purtător de memorie. Memoria activă înseamnă conștiință activă. Deține o voce de neacoperit, un instinct etic și etnic de excepție: om moral în vremi imorale.
Orice ar spune Lucian Boia, eu îl cred pe Cicero (De oratore): Historia est vita memoriae et magistra vitae. Ca istoria să ne învețe ceva, nu trebuie scrisă și re-scrisă conform dogmei, fie ea marxistă, fie corect politică ; fie internaționalistă, fie globalistă. Goma a trăit istoria comunistă pe piele proprie, plină de echimoze. Rănile nu i s-au închis. Și cum să se închidă dacă marele insurgent a continuat să fie victimă, iar torționarul lui, gen. Pleșiță, a fost „conservat” de regimul iliesc ? Goran, care l-a ”cercetat” la Rahova, a ajuns consilierul lui Gelu Voican-Voiculescu, apoi colonel, la comanda municipiului București. El, Goran, a formulat proiectul de decret pentru înființarea Consiliului Siguranței Naționale. Asta ca să ne simțim în securitate, cum ricana Petru Ursache, într-un ziar iașiot.
A fost exmatriculat din școală pentru că vorbea despre partizanii din munți, uciși a câta oară de nepăsarea noastră. A fost eliminat din fabrica de scriitori din Kisseleff din cauza Basarabiei. Citise un fragment de roman : povestea unui tânăr care își rupsese carnetul de membru al partidului comunist. A fost pușcărizat, prin sentință de închisoare corecțională, doi ani, primiți în martie ’57 ( a „făcut” Jilava, a „făcut” Gherla), urmați de Domiciliu Obligatoriu prelungit pentru ”comportare rea”; a suportat ca doist (sau deoist) până în 1964, iernile în Bărăgan, la Lătești, dar n-a semnat angajament cu Securitatea. În DO, în Bărăgan, scrie Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid,„palpita inima țării”.Și încă : „Acolo se întâlneau cele mai alese ființe ale neamului, țărani, profesori, elevi, studenți, funcționari” ; „împreună au constituit o comunitate de destin tragic, centrul emblematic fiind comuna Lătești”. Cum ne pricepem să ștergem urmele martirajului românesc ! Localitatea de aproximativ o mie de oameni nu mai există.
Torționarii mor liniștiți sau sunt medaliați din greșeală, ca Vasile Ciolpan, decorat de Emil Constantinescu. În comisia pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Goma n-a intrat; au intrat de-a valma disidenți autentici și nu prea, turnători și turnați, sub șefia lui Tismăneanu. Apostatul a văzut bestiarul comunist din interior, de pe bicicleta cu care se plimba prin Cartierul Primăverii, nu din arest, ca Goma.Nu-i putred mărul la noi? Ba da. O tot repet de-a surda. Comunismul a fost trimis la muzeu, să se hodinească , nu să moară. Condamnarea activului: formală, nu penală. Cei care au slujit regimul s-au re-socializat: conduc cotidiane de tiraj mare și de manipulare pe măsură. Scriitori de aparat până-n ultima zi a Ceaușescului iau indemnizații de merit și se laudă cu medalii primite și-n socialism, și-n nesocialism: simetric. Mereu premiabili și premiați.
Goma n-a intrat nicicând în grațiile Puterii. În vremi de minima moralia, el scrie o maxima moralia : limpede, mereu la cea mai înaltă tensiune, neintimidat de intelighenția flotantă. Este ”incontrolabil”? Pentru mine, nu-i o acuză. Goma nu s-a lăsat și nu se lasă controlat, atâta tot. E prea impulsiv? Omul din Belleville face parte din familia de condeieri Pandrea-Șeicaru. E ne-cuminte. Și n-a putut rămâne indiferent la ce se întâmplă în țara lui. De la Paris, din apartamentul modest, se vede mai bine ce se întâmplă decât din avion prezidențial. Reformulez ce-am mai scris: ni se tot repetă că nici opera, nici capodopera nu se judecă moral, ci estetic. Ba nu. Asta ar însemna să nu recunoaștem lașitățile, oportunismele, trădările de sine. Aproape că s-a sinucis social Goma, acuzându-i pe oportuniști (și-s câtă frunză, câtă iarbă), pe lași, pe informatorii Securității, pe slugile îndatorate Puterii politice.
Goma scrie ego-literatură: navetează între biografeme proprii și document (Habemus documentum!), verificat atent. Întâi a fost nerozia (din sursa Securitate) că n-ar avea talent. S-a declarat că nu se pot citi ororile lui Goma din Ostinato, că universul închisorilor politice nu atrag din p.d.v. estetic; contraargument: Ostinato, roman tradus și tipărit în ’71 simultan în Germania și în Franța, s-a epuizat în două săptămâni, a fost un boom editorial; Gherla a apărut la Seuil). Alta-i buba, nicidecum lipsa talentului: rezistența morală și intelectuală provoacă resentimente celor care s-au lăsat și se lasă dresați de Putere: scriitorucilor , cuvânt derivat din politruci.
Apoi a apărut altă nerozie, deosebit de periculoasă: ”antisemitismul” lui Goma. Și asta pentru că, bazat pe documentare riguroasă, a scris Săptămâna roșie, despre un episod din memorialul durerii, care nu se învață la școală. Inconfortabilă carte, incomode adevăruri. De altfel, tot ce-a scris Goma e inconfortabil: amintirile de ”repatriat” basarabean, evocările de la Școala de literatură, memoriile carcerale, jurnalele de vreme rea… Toată opera acestui imens creator ne spune răspicat să nu ne așternem pe iertare-uitare, fie ele voite sau impuse, dirijate sau nedirijate. Numai sprijinindu-ne pe memorie ne putem salva. Națiunea înseamnă propria-i memorie, iar adevărul trebuie ajutat să iasă la suprafață. Iese el până la urmă, cu capul spart, dar dacă nu-l ajutăm să răzbată îi e mai greu. Dacă nu strigăm ( în deșert ?) vom fi o țară de piteștizați, re-educați de rollerii II. Ca să intrăm iarăși în lumea celor care nu cuvântă, delictul de opinie a ajuns fapt penal prin Legea 217/2015.
Ferm pe toate subiectele sensibile, marele insurgent, insurgență de durată, nu eludează nimic: Goma e mereu și mereu Goma.Singur s-a solidarizat în `77 cu Charta cehilor și slovacilor. ”De-am fi fost măcar trei !”. A fost el singur cu Ana lui. Dictatorului i-a trimis celebra scrisoare : „Domnului Nicolae Ceaușescu, la Palatul Regal”. Și pentru asta confrații l-au izolat și batjocorit, cu argumente rizibile. Solidaritate scriitoricească? A salamului cu soia, poate. Replica lui Goma e mai dură: ”n-au mâncat soia, ci căcat”. Cât despre salam, acum avem Salam (dar Florin) din belșug, pe toate canalele TV. Domnul Salam face rating.
Faptul că se urmează calea trasată de Securitate, ca Goma să fie subapreciat, ignorat, discreditat, blamat, să rămână nedreptățit, minimalizat și marginalizat arată că România se află, de 30 de ani, în aceeași stare de bardo, cum afirma sociologul Nicu Gavriluță. Cu toate că, vor nu vor confrații, Goma e cel mai cunoscut scriitor român din străinătate. Basarabeanul ar fi putut lua Nobelul, ca reprezentând sufletul românesc în lume. Nu s-a vrut, în pofida recomandării lui Eugen Ionescu : Goma – Soljenițîn român.
Istoricul Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma, știe bine că ”memoria-conștiință” a lui Goma deranjează și se întreabă ce-ar fi câștigat dacă ar fi cedat. Îi răspund: Opera Omnia la Humanitas, Polirom ,Curtea Veche, domiciliu după dorință la Lac I, II, III, distincții-medalii, prezență în manualele de română și de istorie, la orele de educație etică și civică din școli și în lumina reflectoarelor televiziunilor, pe scena Atheneului, ca Herta Müller… A preferat să rămână o pavăză la uitare; e necruțător Goma, dign și integru, iar mărturia sa pentru cercetătorii viitori va fi de neocolit. Pe aici nu se trece.Sper, cum zic Scripturile, că picătura de memorie va sparge piatra ignoranței, a indiferenței, a delăsării. Avem nevoie de scrisurile lui de forță. De ceea ce numesc ars bene dicendi et scribendi Goma.
|
Magda Ursache 4/10/2020 |
Contact: |
|
|
