E opt și jumătate. Dimineața.
În ciuda pandemiei ce scutură din răsputeri planeta albastră, îmi curge prin vene energia aceea bună de la prima oră a zilei când ideile mi se învârt în minte ca albinele în stup.
Cafeaua e fierbinte și amară.
Locuiesc de mulți ani în Canada, așa că am devenit în timp un soi de struțo-cămilă, cu fundu-n două luntrii, ca toți plecații în lume. Îmi place casa mea de peste ocean, însă trăiesc un paradox ca majoritatea emigranților: starea perpetuă de dor, pentru că ce am acolo nu am aici și invers. Nu-i cred pe cei care spun că au reușit să-și reteze curat rădăcinile și amintirile lor din copilărie se așează perfect în casa și tradiția nou construită.
Pur și simplu nu cred într-un detergent magic ce te spală genetic. Am văzut pe FB cum cineva întreba: de ce ți-e cel mai dor zilele acestea? De Humber Trail mi-e dor, na! Fizic și metaforic.
Sunt în România plaiului cu dor pentru o vreme. Viața joacă șah cu noi.
Mă obosește statul în casă, deși am ditamai curtea și ditamai puiul de câine cu trăsături umane. Care, bietul, e un pufulete de trei luni. Epitetul „ditamai” e doar pentru că a devenit preocuparea noastră majoră.
De dragii din jurul meu, nu mai zic. Sunt aici majoritatea. Iar casa e suficient de mare ca să nu ne călcăm pe bătături. Stau înăuntru și mă apucă rar bâțul că nu ies. Și asta mai mult din cauza barierei psihologice. Acel „trebuie” pe care-mi vine să-l dau cu capul de pereți din când în când. Rămânem niște veșnici copii (ete veșnici!?) gata să gustăm fructul oprit. Să facem ce nu e voie.
El este în Toronto. Vorbim la telefon și pe Skype cât putem.
Pandemia a ridicat oceanul zid între noi. „Ești bine?” a devenit noua noastră formulă de salut.
În fiecare zi învățăm lecția răbdării și a speranței.
Nu știu cum vom ieși din anul simetriei absolute: 2020. Suntem izolați. Familiile ne sunt răsfirate. De când stăm în casă, zilele nu mai poartă nume. Sunt la fel toate. Doar orele diferă, personalizate în funcție de temperatură și de stare sufletească.
Opt și jumătate. Ora de energie pură a dimineții, cafea și natura care se zbenguie, impasibilă la frământările omenirii, instaurând o speranță clară, calmă și solidă. Nu poți fi pesimist dimineața, pentru că tocmai ți-a fost demonstrat un alt răsărit de soare.
Evit cât pot televizorul. Mă uit la știri rar. E o lume distonică dincolo de ecrane. Dacă nu aș cunoaște limba română, m-ar irita oricum tonul: ceartă, învinuire, pesimism cu găleata. Apocalipsa, prăpădul, în subsidiar. Presiunea și tensiunea e otrava care, perfid, intră-n minți. Știrile urlă, derulând aceleași imagini hidoase. Efectul media este evident. Se propagă și pe paginile de FB unde acuzele și scenarita merg în paralel cu mesaje de „va fi bine”, rețete de bucătărie și glume despre îngrășare. Mai apar din când în când imagini cu flori, câini și pisici. Și viața vedetelor în „captivitate”. Omul ia cu lingurița ce-i dă destinul. Și așteaptă. Realizează brusc că liberul arbitru nu folosește prea mult. Doar să decidă cum să-și prepare oul: ochi sau omletă.
Opt și jumătate dimineața. „Mirabila sămânță” (Blaga) devine rod și floare, iar omenirea înmugurește credință.
Să fim cu toții bine!
|
Em Sava 4/7/2020 |
Contact: |
|
|
