Despre Credință
● Credința este acea floare rară și inefabilă a frumuseții divine care răsare în adâncurile tainice ale ființei și care este hrănită prin lujerii de lumină ai speranței. Rădăcinile credinței sunt adânc îngemănate în inima omului, în substraturile cele mai profunde ale ființei. Fructele credinței se înalță pe ramurile pomului cunoașterii sensibile și mistice până la ceruri, ofrandă sfântă și dovadă a încrederii noastre în Dumnezeu.
● Credința trebuie însoțită de intenția de a face binele prin fapte dezinteresate, pentru a se adeveri autenticitatea credinței pe care o mărturisim. Credința are însă “autonomia” sa, există independent și dincolo de faptele omenești, este un dar de la Dumnezeu care se întoarce la Dumnezeu prin faptele bune săvârșite în numele lui Dumnezeu. Este harul divin, puterea lui Dumnezeu care face din credință ceea ce este: o împreună lucrare a omului cu Dumnezeu, o cale sensibilă de legătură și comuniune a omului cu Dumnezeu prin harul divin.
● Credința este însoțită mai întotdeauna de un anumit “risc” transcendental liber asumat: riscul pe care-l implică ieșirea din contingent, din tot ceea ce este condiționat, din binomul limitărilor dialectice, din ceea ce ține de prudența gândirii și a logicii lineare, a calculelor și a socotelilor minții omenești. Dar acest risc, saltul calitativ, nu se face la întâmplare. Se face în baza unor experiențe mistice, a unor epifanii anterioare, a unor arătări și semne ale lui Dumnezeu, care tainic ne asigură că “riscul”, aventura autodepășirii spirituale, transcendența planurilor noastre sunt veghiate de sus, sunt posibile și realizabile chiar când omenește nu sunt cu putință, fiindcă de fapt sunt puse la cale de Dumnezeu Însuși.
● Apostaziile omenești carnale, trupești, spirituale, ne pot degrada, ne pot întoarce în ultimă instanță la starea de animalitate, la iobăgia instinctuală a patimilor. Apostazia spirituală, falsa și greșita, răuvoitoarea înțelegere a credinței, neîncrederea în Dumnezeu, păcatul împotriva Duhului Sfânt, ne pot lăsa pradă hipnozei înșelătoare a duhurilor rele, a stărilor de posedare demonică de care de multe ori nici măcar nu suntem conștienți.
● Răul cel mai periculos și cu ușurință de făcut este atunci când la baza faptelor noastre se află și focul nestins al patimilor omenești, al unor false “credințe” religioase, atunci când încercăm să-l ispitim pe Dumnezeu cu faptele noastre bune dar fățarnice, când din mândrie îl ignorăm pe Dumnezeu doar pentru a dovedi că suntem liberi să facem orice.
● Din când în când Dumnezeu picură și în sufletele noastre însetate de iubire și de adevăr câte un strop de lumină din oceanul plinătății Sale. Arvună sigură că amărăciunea, decepțiile și vanitatea acestei lumi nu sunt nimic mai mult decât o provocare demonică, precum ispitele lui Iisus în pustie.
● Omul spiritual, înduhovnicit, este “cazul” nefericit al istoriei profane. Personalitatea acestui tip de om se adaptează cu greu la regulile și la condițiile impuse prin tirania colectivă a omului “natural”, a omului fără nici un dumnezeu, dar care se crede și se comportă ca și cum ar fi un dumnezeu. Omul spiritual, sfântul, martirul, mărturisitorul, țin însă torța credinței adevărate aprinsă astfel încât cel în suferință, la grea încercare, cel rătăcit și cel însetat de lumină să aibă de unde să-și poată aprinde propria candelă, mai ales atunci când este la mare nevoie și strâmtorare și crede că nu mai este nimeni care să poată să-l ajute, dar se încrede totuși în mila lui Dumnezeu.
● Credința nu se va stinge niciodată, va mai dăinui chiar și dacă doar în inima unei turme mici, a unei ceate de sfinți. O lume dominată de tirania relativismului moral, a hedonismului și a pragmatisului materialist, nu este prea departe de cea în care se puneau bazele credinței biblice. Și prin câte văi întunecate nu a trebuit să treacă duhul mărturisitor al credinței în noaptea istoriei spre a răzbi până la noi?
● În întunericul acestei lumi chiar și o candelă cu flacără plăpândă ne poate lumina drumul. Pe cât întunericul este mai dens însă, pe atât puterea luminii crește. Dar când știm că Dumnezeu este Lumina lumii, cum totuși de reușim să rămânem atât de orbi, de rătăciți și de potrivnici căilor sale?
● Pe Dumnezeu nu-l putem găsi prin credință atâta timp cât îl considerăm doar un obiect sau subiect de cercetare, una din curiozitățile cunoașterii intelectuale, un răspuns abstract sau pragmatic la cererile și la întrebările noastre existențiale. Dumnezeu este semnul, sensul și direcția spre care trebuie să purcedem. De-abia după ce trecem prin pustie, după ce urcăm pe piscul muntelui sacru, începe să se străvadă în depărtare pământul făgăduințelor, rostul și finalitatea credinței. Iar de acolo până la împărăția lui Dumnezeu mai este o cale lungă. Dar odată ajunși pe calea cea dreaptă avem încredințarea că mai devreme sau mai târziu urmând cărarea vom ajunge la destinație.
● Tatăl ceresc ca un părinte bun și răbdător cu proprii săi copii ne învață în clipele de mare încercare, în solitudine și pe întuneric, calea luminoasă și plină de speranță a credinței, a încrederii în El, în grija sa părintească.
....................................
Marin Mihalache
Chicago
|
Marin Mihalache 4/4/2020 |
Contact: |
|
|
